Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată în Bari
duminică, 23 februarie 2020
Isus citează legea veche: „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” (Mt 5,38; Ex 21,24). Știm ce voia să spună: celui care îți ia ceva, tu îi vei lua același lucru. Era în realitate un mare progres, pentru că împiedica revanșe mai rele: dacă unul ți-a făcut rău, îl vei răsplăti cu aceeași măsură, nu vei putea să-i faci mai rău. A încheia certurile la egal era un pas înainte. Și totuși Isus merge mai departe, mult mai departe: „Eu însă vă spun: să nu vă împotriviți celui rău” (Mt 5,39). Dar cum așa, Doamne? Dacă unul gândește rău despre mine, dacă unul îmi face rău, nu pot să-l răsplătesc cu aceeași monedă? „Nu”, spune Isus: nonviolență, nicio violență.
Putem crede că învățătura lui Isus urmărește o strategie: la sfârșit cel rău va înceta. Însă nu acesta este motivul pentru care Isus cere să-l iubim și pe cel care ne face rău. Care este motivul? Pentru că Tatăl, Tatăl nostru, iubește mereu pe toți, chiar dacă nu este răsplătit. El „face să răsară soarele său peste cei buni și peste cei răi și să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți” (v. 45). Și astăzi, în prima lectură, ne spune: „Fiți sfinți, pentru că eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt!” (Lev 19,2). Adică: „Trăiți ca mine, căutați ceea ce eu caut”. Isus a făcut așa. N-a arătat cu degetul împotriva celor care l-au condamnat pe nedrept și l-au ucis cu cruzime, ci le-a deschis lor brațele pe cruce. Și a iertat pe cel care i-a bătut cuiele la mâini (cf. Lc 23,33-34).
Așadar, dacă vrem să fim discipoli ai lui Cristos, dacă vrem să ne numim creștini, aceasta este calea, nu există alta. Iubiți de Dumnezeu, suntem chemați să iubim; iertați, să iertăm; atinși de iubire, să dăm iubire fără a aștepta ca să înceapă ceilalți; mântuiți gratuit, să nu căutăm niciun profit în binele pe care-l facem. Și tu poți spune: „Dar Isus exagerează! Chiar spune: «Iubiți pe dușmanii voștri și rugați-vă pentru cei care vă persecută» (Mt 5,44); vorbește așa pentru a trezi atenția, dar probabil nu intenționează cu adevărat acel lucru”. În schimb da, intenționează cu adevărat acel lucru. Aici Isus nu vorbește prin paradoxuri, nu folosește perifraze. Este direct și clar. Citează legea veche și spune solemn: „Eu însă vă spun: iubiți pe dușmanii voștri”. Sunt cuvinte voite, cuvinte precise.
Iubiți pe dușmanii voștri și rugați-vă pentru cei care vă persecută. Este noutatea creștină. Este diferența creștină. A ne ruga și a iubi: iată ceea ce trebuie să facem; și nu numai față de cel care ne iubește, nu numai față de prieteni, nu numai față de poporul nostru. Pentru că iubirea lui Isus nu are granițe și bariere. Domnul ne cere curajul unei iubiri fără calcule. Pentru că măsura lui Isus este iubirea fără măsură. De câte ori am neglijat cererile sale, comportându-ne asemenea tuturor! Și totuși porunca iubirii nu este o simplă provocare, se află în inima Evangheliei. Cu privire la iubirea față de toți nu acceptăm scuze, nu predicăm prudențe comode. Domnul n-a fost prudent, n-a făcut compromisuri, ne-a cerut extremismul carității. Este unicul extremism permis: extremismul iubirii.
Iubiți pe dușmanii voștri. Astăzi ne va face bine, în timpul Liturghiei și după aceea, să ne repetăm nouă înșine aceste cuvinte și să le aplicăm persoanelor care ne tratează rău, care ne deranjează, pe care ne este greu să le primim, care ne iau seninătatea. Iubiți pe dușmanii voștri. Ne va face bine să ne punem și întrebări: „Eu, de ce anume mă preocup în viață: de dușmani, de cel care-mi vrea răul? Sau să iubesc?”. Nu te preocupa de răutatea altuia, de cel care gândește rău despre tine. În schimb începe să dezarmezi inima ta din iubire față de Isus. Pentru că acela care-l iubește pe Dumnezeu nu are dușmani în inimă. Cultul adus lui Dumnezeu este contrariul cultului urii. Și cultura urii se combate contrastând cultul plângerii. De câte ori ne plângem pentru ceea ce nu primim, pentru ceea ce nu merge! Isus știe că multe lucruri nu merg, că va exista mereu cineva care ne va vrea răul, chiar cineva care ne va persecuta. Dar ne cere numai să ne rugăm și să iubim. Iată revoluția lui Isus, cea mai mare din istorie: de la dușmanul care trebuie urât la dușmanul care trebuie iubit, de la cultul plângerii la cultura dăruirii. Dacă suntem ai lui Isus, acesta este drumul! Nu există altul.
Este adevărat, dar tu poți să obiectezi: „Înțeleg măreția idealului, însă viața este altceva! Dacă iubesc și iert, nu supraviețuiesc în această lume, unde prevalează logica forței și pare că fiecare se gândește la sine”. Dar atunci logica lui Isus este perdantă? Este perdantă în ochii lumii, dar învingătoare în ochii lui Dumnezeu. Sfântul Paul ne-a spus în lectura a doua: „Să nu se înșele nimeni, pentru că înțelepciunea acestei lumi este o nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1Cor 3,18-19). Dumnezeu vede dincolo de asta. Știe cum se învinge. Știe că răul se învinge numai cu binele. Ne-a mântuit în acest fel: nu cu sabia, ci cu crucea. A iubi și a ierta înseamnă a trăi ca învingători. Vom pierde dacă vom apăra credința cu forța. Domnul ne-ar repeta și nouă cuvintele pe care le-a spus lui Petru în Ghetsemani: „Pune-ți sabia în teacă!” (In 18,11). În Ghetsemani de astăzi, în lumea noastră indiferentă și nedreaptă, unde pare că se asistă la agonia speranței, creștinul nu poate face ca acei discipoli, care mai întâi au arătat sabia și apoi au fugit. Nu, soluția nu este de a scoate sabia din teacă împotriva cuiva și nici de a fugi de timpurile pe care le trăim. Soluția este calea lui Isus: iubirea activă, iubirea umilă, iubirea „până la sfârșit” (In 13,1).
Iubiți frați și surori, astăzi Isus, cu iubirea sa fără limite, ridică ștacheta umanității noastre. La sfârșit putem să ne întrebăm: „Și noi, vom reuși?”. Dacă ținta ar fi imposibilă, Domnul nu ne-ar fi cerut să ajungem la ea. Însă singuri este greu; este un har care trebuie cerut. A cere lui Dumnezeu forța de a iubi, a-i spune: „Doamne, ajută-mă să iubesc, învață-mă să iert. Singur nu reușesc, am nevoie de Tine”. Și trebuie cerut și harul de a vedea pe ceilalți nu ca piedici și complicații, ci ca frați și surori care trebuie iubiți. Foarte des cerem ajutoare și haruri pentru noi, dar cât de puțin cerem să știm să iubim! Nu cerem suficient să știm să trăim inima Evangheliei, să fim cu adevărat creștini. Însă „în seara vieții, vom fi judecați despre iubire” (Sfântul Ioan al Crucii, Cuvinte de lumină și de iubire, 57). Să alegem astăzi iubirea, chiar dacă asta constă, chiar dacă merge împotriva curentului. Să nu ne lăsăm condiționați de gândirea comună, să nu ne mulțumim cu jumătăți de măsură. Să primim provocarea lui Isus, provocarea carității. Vom fi adevărați creștini și lumea va fi mai umană.
* * *
Salut adresat credincioșilor în fața bazilicii „Sfântul Nicolae”
Bună ziua, bună ziua vouă tuturor!
Aș vrea să vă mulțumesc pentru că știu că voi ați ajutat, ajutați, cu rugăciunile voastre, munca păstorilor aici. Mulțumesc, pentru că rugăciunile sunt tocmai forța, forța unei comunități creștine. Păstorii se roagă, însă trebuie să lucreze în aceste zile de reflecție. Dar s-au simțit însoțiți și siguri cu rugăciunile voastre. Eu mulțumesc mult pentru această lucrare, pentru acest apostolat de a vă ruga, a vă ruga pentru Biserică. Nu uitați: rugăciune pentru Biserică, pentru păstori… Și în momentele urâte ne rugăm și mai mult, pentru că trebuie să vină Domnul mereu ca să rezolve problemele.
Acum aș vrea să vă dau binecuvântarea, dar înainte de toate s-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria. Ea s-a rugat mult în timpul vieții sale. S-a rugat mult, mereu, însoțind Biserica.
Bucură-te, Marie…
Binecuvântarea
Și mulțumesc, multe mulțumiri!