Predica Papei la încheierea Sinodului Episcopilor

Predica Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea
la încheierea Sinodului Episcopilor

1. „Vestiți tuturor oamenilor mântuirea Domnului!” (Psalm responsorial)

Aceste cuvinte din psalmul responsorial exprimă foarte bine atitudinea interioară comună nouă, venerați Frați, la încheierea celei de-a X-a Adunări Generale a Sinodului Episcopilor. Studiul îndelungat și aprofundat asupra temei episcopatului a reînnoit în fiecare dintre noi conștiința misiunii încredințate nouă de către Domnul Isus Cristos. Cu fervoare apostolică, în numele întregului Colegiu Episcopal pe care îl reprezentăm, reuniți lângă mormântul Apostolului Petru, dorim să reafirmăm adeziunea noastră la mandatului Celui Înviat: „Vestiți tuturor oamenilor mântuirea Domnului”.

Este ca un nou început, marcat de încheierea Marelui Jubileu al Anului 2000 și de începutul celui de-al treilea mileniu creștin. Prin intermediul primei lecturi, oracolul mesianic al lui Isaia care a răsunat de atâtea ori de-a lungul Anului Sfânt, ne-am întors în atmosfera Jubileului. Este anunțul plin de speranță pentru toți săracii și întristații. Este începutul „anului de milostivire al Domnului” (Isaia 61,2), care și-a găsit expresia puternică în Jubileu, și care transcende orice calendar pentru a extinde peste tot prezența mântuitoare a lui Cristos și a Spiritului Său.

Ascultând din nou această vestire, ne simțim întăriți în convingerea exprimată la sfârșitul Marelui Jubileu: „poarta vie care este Cristos” este mai deschisă ca oricând pentru generațiile noului mileniu (cf. Novo millennio ineunte, nr. 59). Cristos este de fapt speranța lumii. Sarcina Bisericii și, în mod special, a Apostolilor și a succesorilor lor este răspândirea Evangheliei Sale până la marginile pământului.

2. Îndemnul Apostolului Petru adresat „bătrânilor”, pe care l-am ascultat în cea de-a doua lectură, precum și pericopa evanghelică, acum citită, folosesc simbolul păstorului și al turmei, prezentând ministerul lui Cristos și al Apostolilor într-o cheie „păstorească”. „Păstoriți turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră”, scrie Sfântul Petru, în amintirea mandatului pe care l-a primit de la Cristos: „Paște mielușeii Mei… Paște oile Mele” (Ioan 21,15.16.17). Mai semnificativă este auto-revelarea Fiului lui Dumnezeu: „Eu sunt păstorul cel bun” (Ioan 10,11), cu conotații sacrificiale: „Și sufletul Îmi pun pentru oi” (Ioan 10,15).

De aceea Petru se definește ca „împreună-preot și martor al patimilor lui Hristos și părtaș al slavei celei ce va să se descopere” (1 Petru 5,1). În Biserică, păstorul este în primul rând purtător al acestei mărturii pascale și escatologice, care își găsește apogeul în celebrarea euharistică, memorialul morții Domnului și prevestirea glorioasei Sale întoarceri. Celebrarea euharistică este, de aceea, acțiunea pastorală prin excelență: prin cuvintele „faceți aceasta spre amintirea Mea”, Cristos nu cere doar repetiția rituală a Cinei cele de Taină, ci și, ca o consecință, disponibilitatea de a se da pe sine pentru turmă, urmând exemplul dat de El în timpul vieții și în primul rând prin moartea Sa.

3. În aceste săptămâni, imaginea Bunului Păstor a fost evocată de multe ori în intervențiile din Sinod. De fapt, aceasta este „icoana” care i-a inspirat pe mulți Sfinți Episcopi de-a lungul secolelor, și care descrie cel mai bine datoriile și stilul de viață al succesorilor Apostolilor. În această perspectivă, nu se poate să nu observăm cum Adunarea Sinodală, care se încheie astăzi, se raportează la întregul Magisteriu pe care Biserica ni l-a lăsat de-a lungul istoriei sale. Este suficient să ne gândim, de exemplu, la Conciliul din Trento, de care ne separă aproximativ patru secole și jumătate. Printre motivele pentru care acest Conciliu a avut o enormă influență inovatoare asupra drumului Poporului lui Dumnezeu se află cu siguranță repropunerea acelei cura animarum, ca prima și cea dintâi datorie a Episcopilor, care stau în mijlocul turmelor lor și își formează colaboratori valizi pentru ministerul pastoral prin intermediul seminariilor.

Patru sute de ani mai târziu, Conciliul Vatican II a preluat și dezvoltat lecția Conciliului Tridentin, deschizând-o spre orizonturile noii evanghelizări. În zorii celui de-al treilea mileniu, figura ideală a Episcopului pe care Biserica continuă să se bazeze este cea a Păstorului care, configurat după Cristos în sfințenia vieții, se consacră în mod generos Bisericii încredințate lui, purtând în același timp în inimă grija pentru toate Bisericile răspândite pe pământ (cf. 2 Corinteni 11,28).

4. Episcopul, Bunul Păstor, găsește lumină și tărie pentru slujirea sa în Cuvântul lui Dumnezeu, interpretat în comuniunea Bisericii și anunțat cu fidelitate curajoasă „cu timp și fără de timp” (2 Timotei 4,2). Învățător al credinței, Episcopul promovează tot ceea ce este bun și pozitiv în turma încredințată lui, îi sprijină și îi îndrumă pe cei slabi întru credință (cf. Romani 14,1), intervine pentru demascarea falsurilor și combaterea abuzurilor.

Este important ca Episcopul să fie conștient de provocările pe care le întâmpină astăzi credința în Cristos, datorită mentalității bazate pe criterii umane care, uneori, relativizează legea și planul lui Dumnezeu. El trebuie mai presus de toate să aibă curajul de a proclama și apăra doctrina sănătoasă, chiar și când aceasta presupune suferințe. De fapt, Episcopul, în comuniune cu Colegiul Apostolic și cu Succesorul lui Petru, are datoria de a-i proteja pe credincioși de orice înșelătorie, arătând în întoarcerea sinceră la Evanghelia lui Cristos adevărata soluție la problemele complexe care apasă omenirea. Slujirea pe care Episcopii sunt chemați să o aducă turmelor lor va fi izvor de speranță în măsura în care reflectă o eclesiologie a comuniunii și a misiunii. În întâlnirile sinodale din aceste zile, nevoia unei spiritualități a comuniunii a fost subliniată de mai multe ori. Citând documentul Instrumentum laboris, a fost repetat de mai multe ori faptul că „tăria Bisericii stă în comuniune; slăbiciunea ei stă în diviziuni și conflicte” (nr. 63).

Doar dacă unitatea profundă și convinsă a păstorilor, între ei și cu Succesorul lui Petru, ca și cea între Episcopi și preoții lor, va fi percepută în mod clar, se va putea da un răspuns credibil la provocările care vin din actualul context social și cultural. În această privință, preaiubiți Frați, membri ai Adunării Sinodale, doresc să îmi exprim aprecierile mele pline de recunoștință pentru mărturia, de fericită comuniune în grija față de omenirea de astăzi, pe care ați oferit-o în timpul acestor zile.

5. Vreau să vă rog să transmiteți salutările mele credincioșilor voștri, și în special preoților voștri, cărora trebuie să le acordați o atenție specială, stabilind o relație directă, cordială și de încredere cu fiecare dintre ei. Știu că deja ați făcut eforturi în această direcție, convinși fiind că o Dieceză funcționează bine doar dacă clerul ei este unit cu bucurie în jurul Episcopului în iubire fraternă.

Vă rog de asemenea să transmiteți salutările mele Episcopilor emeriți, asigurându-i de recunoștința mea față de activitatea desfășurată în slujba credincioșilor. Am dorit să fie prezenți reprezentanți ai lor la această Adunare Sinodală, pentru a reflecta și asupra acestei teme, nouă în Biserică, din moment ce a apărut în urma Conciliului Vatican II, pentru binele Bisericilor locale. Sunt convins că fiecare Conferință Episcopală va studia cum să îi valorifice pe Episcopii emeriți care au încă o sănătate bună și sunt plini de energie, încredințându-le anumite sarcini eclesiale și, înainte de toate, studiul problemelor pentru care ei au experiență și competență, invitându-i pe cei care sunt disponibili să facă parte din comisii episcopale, alături de confrații lor mai tineri, astfel încât să se simtă întotdeauna ca membre vii ale Colegiului Episcopal.

Doresc de asemenea să transmit salutările mele speciale Episcopilor din China continentală, a căror absență la Sinod nu ne-a împiedicat să îi simțim aproape în gând și rugăciune.

6. „Iar când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veți lua cununa cea neveștejită a măririi” (1 Petru 5,4). La încheierea primei Adunări Sinodale ale celui de-al treilea mileniu, îmi amintesc cu drag de cei 15 Episcopi canonizați în timpul secolului al XX-lea: Alessandro Maria Sauli, Episcop de Pavia; Roberto Bellarmino, Cardinal, Episcop de Capua, Doctor al Bisericii; Alberto Magno, Episcop de Ravensburg, Doctor al Bisericii; John Fisher, Episcop de Rochester, martir; Antonio Maria Claret, Arhiepiscop de Santiago de Cuba; Vincenzo Maria Strambi, Episcop de Macerata și Tolentino; Antonio Maria Gianelli, Episcop de Bobbio; Gregorio Barbarigo, Episcop de Padova; Juan de Ribera, Arhiepiscop de Valencia; Oliver Plunkett, Arhiepiscop de Armagh, martir; Giustino De Jacobis, Episcop de Nilopoli și Vicar Apostolic de Abyssinia; John Nepomucenus Neumann, Episcop de Philadelphia; Jeronimo Hermosilla, Valentino Berrio-Ochoa și șase alți Episcopi, martiri în Vietnam; Ezechiel Moreno y Diaz, Episcop de Pasto (Columbia); Charles Joseph Eugene de Mazenod, Episcop de Marseilles. În afară de aceștia, în mai puțin de o lună, voi avea bucuria de a-l proclama ca Sfânt pe Giuseppe Marello, Episcop de Acqui.

Din această elită de sfinți Păstori, care se poate extinde cu numerosul grup de Episcopi beatificați, se realizează, ca într-un mozaic, fața lui Cristos, Bunul Păstor și Mesagerul Tatălui. Asupra acestei icoane vii ne îndreptăm privirea, la începutul noii epoci pe care Providența o deschide în fața noastră, pentru a fi tot mai puternic angajați ca slujitori ai Evangheliei, speranța lumii.

Fie ca slujirea noastră să fie întotdeauna asistată de Preafericita Fecioară Maria, Regina Apostolilor. În toate timpurile, ea strălucește, la orizontul Bisericii și al lumii, ca un semn al mângâierii și al speranței sigure.

Bazilica San Pietro,
28 octombrie 2001
Papa Ioan Paul al II-lea