Predica Papei la canonizarea Mariei Antonia de San José

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia de canonizare a
Fer. María Antonia de San José
duminică, 11 februarie 2024

Prima lectură (cf. Lev 13,1-2.45-46) și Evanghelia (cf. Mc 1,40-45) vorbesc despre lepră: o boală care comportă distrugerea fizică progresivă a persoanei și la care adesea, din păcate, sunt asociate și astăzi, în unele locuri, atitudini de marginalizare. Lepra și marginalizarea: sunt două rele de care Isus vrea să-l elibereze pe omul pe care-l întâlnește în Evanghelie. Să vedem situația sa.

foto: Vatican Media

Acel lepros este constrâns să trăiască în afara cetății. Fragil datorită bolii sale, în loc să fie ajutat de concetățenii săi este abandonat sieși, ba chiar este rănit ulterior de îndepărtare și de refuz. De ce? De frică, înainte de toate, frica de a fi contagiați și de a avea același sfârșit: „Să nu ni se întâmple și nouă! Să nu riscăm, să stăm departe!”. Frica. Apoi din prejudecată: „Dacă are o boală atât de oribilă – era opinia comună – cu siguranță este pentru că Dumnezeu îl pedepsește pentru vreun păcat pe care l-a comis: și atunci merită asta, îi stă bine!”. Aceasta este prejudecata. Și în sfârșit din falsă religiozitate: de fapt, în acel timp se considera că a atinge un mort îi face impuri, iar leproșii erau oameni cărora carnea „murea de pe ei”. Așadar – se credea – a-i atinge însemna a deveni impuri ca și ei: iată o religiozitate deformată, care ridică bariere și îngroapă mila.

Frică, prejudecată și falsă religiozitate: iată trei motive ale unei mari nedreptăți, trei „lepre ale sufletului” care fac să sufere un slab, rebutându-l ca pe un gunoi. Fraților, surorilor, să nu credem că sunt numai lucruri din trecut. Câte persoane suferinde întâlnim pe trotuarele din orașele noastre! Și câte frici, prejudecăți și incoerențe, chiar printre cei care cred și se declară creștini, continuă să le rănească ulterior! Și în timpul nostru există atâta marginalizare, există bariere de dărâmat, „lepre” de vindecat. Dar cum? Cum putem face asta? Ce face Isus? Isus face două gesturi: atinge și vindecă.

Primul gest: a atinge. Isus, la strigătul de ajutor al acelui om (cf. v. 40), simte compasiune, se oprește, întinde mâna și îl atinge (cf. v. 41) deși știa că, făcând asta, va deveni la rândul său un „refuzat”. Mai mult, în mod paradoxal, părțile se vor inversa: bolnavul, când va fi vindecat, va putea să meargă la preoți și să fie readmis în comunitate; Isus, în schimb, nu va mai putea să intre în niciun centru locuit (cf. v. 45). Așadar Domnul putea evita să atingă acea persoană, ar fi fost suficient „s-o vindece de la distanță”. Dar Cristos nu este așa, calea sa este aceea a iubirii care se apropie de cel care suferă, care intră în contact, care îi atinge rănile. Apropierea lui Dumnezeu. Isus este aproape, Dumnezeu este aproape. Dumnezeul nostru, iubiți frați și surori, n-a rămas distant în cer, ci în Isus s-a făcut om pentru a atinge sărăcia noastră. Și în fața celei mai grave „lepre”, cea a păcatului, nu a ezitat să moară pe cruce, în afara zidurilor cetății, respins ca un păcătos, ca un lepros, pentru a atinge până la capăt realitatea noastră umană. Un sfânt scria: „S-a făcut lepros pentru noi”.

Și noi, care îl iubim și îl urmăm pe Isus, știm să ne însușim „atingerea” sa? Nu este ușor și trebuie să veghem atunci când în inimă se arată instinctele contrare acelui „a deveni aproape” al său și acelui „a deveni dar” al său: de exemplu când stăm la distanță de ceilalți pentru a ne gândi la noi înșine, când reducem lumea la zidurile acelui „a ne simți bine”, când credem că problema sunt întotdeauna și numai ceilalți… În aceste cazuri să fim atenți, pentru că diagnoza este clară, este „lepră a sufletului”: boală care ne face insensibili la iubire, la compasiune, care ne distruge prin „cangrenele” egoismului, preconcepției, indiferenței și intoleranței. Să fim atenți, fraților și surorilor, și pentru că, precum pentru primele pete mici de lepră, care apar pe piele în faza inițială a răului, dacă nu se intervine imediat, infecția crește și devine devastatoare. În fața acestui risc, a posibilității acestei boli a sufletului nostru, care este leacul?

Ne ajută al doilea gest al lui Isus, care vindecă (cf. v. 42). De fapt, „atingerea” sa nu indică numai apropiere, ci este începutul vindecării. Și apropierea este stilul lui Dumnezeu: Dumnezeu este mereu aproape, compătimitor și duios. Apropiere, compasiune și duioșie. Acesta este stilul lui Dumnezeu. Și noi suntem deschiși la acesta? Deoarece lăsându-ne atinși de Isus ne vindecăm înăuntru, în inimă. Dacă ne lăsăm atinși de El în rugăciune, în adorație, dacă îi permitem să acționeze în noi prin Cuvântul său și sacramente, contactul său ne schimbă realmente, ne vindecă de păcat, ne eliberează de închideri, ne transformă dincolo de ceea ce putem face singuri, cu eforturile noastre. Părțile noastre rănite – cele ale inimii și ale sufletului nostru – bolile sufletului trebuie duse la Isus: rugăciunea face asta; dar nu o rugăciune abstractă, făcută numai din formule de repetat, ci o rugăciune sinceră și vie, care depune la picioarele lui Cristos mizeriile, fragilitățile, falsitățile, fricile. Să ne gândim și să ne întrebăm: eu îl las pe Isus să atingă „leprele” mele pentru ca să mă vindece?

De fapt, la „atingerea” lui Isus se renaște ceea ce este mai bun în noi înșine: țesuturile inimii se regenerează; sângele stimulentelor noastre creative curge din nou încărcat de iubire; rănile greșelilor din trecut se vindecă și pielea relațiilor regăsește consistența sa sănătoasă și naturală. Astfel revine frumusețea pe care o avem, frumusețea care suntem; frumusețea de a fi iubiți de Cristos, redescoperim bucuria de a ne dărui celorlalți, fără frici și fără prejudecăți, liberi de forme de religiozitate anestetice și lipsite de trupul fratelui; reia forță în noi capacitatea de a iubi, dincolo de orice calcul și conveniență.

Așadar, cum spune o pagină foarte frumoasă din Scriptură (cf. Ez 37,1-14), din ceea ce părea o vale de oase uscate învie trupuri vii și renaște un popor de mântuiți, o comunitate de frați. Dar ar fi înșelător să credem că această minune cere forme grandioase și spectaculoase pentru a se realiza. Ea are loc îndeosebi în caritatea ascunsă de fiecare zi: aceea care se trăiește în familie, la locul de muncă, în parohie și la școală; pe stradă, în birouri și în magazine; aceea care nu caută publicitate și nu are nevoie de aplauze, pentru că iubirii îi este suficientă iubirea (cf. Sf. Augustin, Enarr. in Ps. 118, 8, 3). Subliniază asta Isus astăzi, când îi poruncește omului vindecat să „nu spună nimic nimănui” (v. 44): apropiere și discreție. Fraților și surorilor, Dumnezeu ne iubește astfel și dacă ne lăsăm atinși de El, și noi, cu forța Duhului său, vom putea deveni martori ai iubirii care mântuiește!

Și astăzi ne gândim la María Antonia de San José, „Mama Antula”. A fost o călătoare a Duhului. A parcurs mii de kilometri pe jos, prin deșerturi și drumuri periculoase, pentru a-l duce pe Dumnezeu. Astăzi este pentru noi un model de fervoare și îndrăzneală apostolică. Atunci când iezuiții au fost expulzați, Duhul a aprins în ea o flacără misionară bazată pe încrederea în Providență și pe perseverență. A invocat mijlocirea sfântului Iosif și, pentru a nu-l obosi prea mult, și pe cea a sfântului Gaetano Thiene. Pentru acest motiv a introdus devoțiunea către acesta din urmă, iar prima sa imagine a ajuns la Buenos Aires în secolul al XVIII-lea. Grație lui Mama Antula acest sfânt, mijlocitor al Providenței Divine, a intrat în case, în cartiere, în transporturi, în magazine, în fabrici, și în inimi, pentru a oferi o viață demnă prin muncă, dreptate, pâinea zilnică pe masa săracilor. Să o rugăm astăzi pe María Antonia, sfânta María Antonia de Paz de San José, să ne ajute mult. Domnul să ne binecuvânteze pe toți.