Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată în a treia duminică a Paștelui
în Bazilica San Paolo fuori le mura
14 aprilie 2013
Iubiți frați și surori,
Este pentru mine o bucurie să celebrez Euharistia cu voi în această Bazilică. Îl salut pe arhipreot, Cardinalul James Harvey, și îi mulțumesc pentru cuvintele pe care mi le-a adresat; împreună cu el salut și mulțumesc diferitelor Instituții care fac parte din această bazilică și pe voi toți. Suntem deasupra mormântului Sfântului Paul, un umil și mare apostol al Domnului, care l-a vestit cu cuvântul, l-a mărturisit cu martiriul și l-a adorat cu toată inima. Tocmai asupra acestor trei verbe aș vrea să reflectez în lumina Cuvântului lui Dumnezeu pe care l-am ascultat: a vesti, a mărturisi, a adora.
1. În prima lectură uimește forța lui Petru și a celorlalți Apostoli. La porunca de a tăcea, de a nu mai învăța în numele lui Isus, de a nu mai vesti mesajul Său, ei răspund cu claritate: „Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni”. Și nu îi oprește nici faptul de a fi biciuiți, de a suferi chinuri, de a fi închiși. Petru și Apostolii vestesc cu curaj, cu parresia, ceea ce au primit, Evanghelia lui Dumnezeu. Dar noi? Suntem capabili să ducem Cuvântul lui Dumnezeu în locurile noastre de viață? Știm să vorbim despre Cristos, despre ceea ce reprezintă pentru noi, în familie, cu persoanele care fac parte din viața noastră zilnică? Credința se naște din ascultare și se întărește în vestire.
2. Dar să facem un pas înainte: vestirea lui Petru și a Apostolilor nu este formată numai din cuvinte, ci fidelitatea față de Cristos atinge viața lor, care este schimbată, primește o direcție nouă, și tocmai cu viața lor ei dau mărturie credinței și vestirii lui Cristos. În Evanghelie, Isus îi cere lui Petru de trei ori să pască turma Sa și să o pască cu iubirea Sa și îi profețește: „Când vei îmbătrâni, îți vei întinde mâinile și te va încinge un altul și te va duce unde nu vei voi” (In 21,18). Este un cuvânt adresat înainte de toate nouă păstorilor: nu se poate paște turma lui Dumnezeu dacă nu se acceptă să fim purtați de voința lui Dumnezeu chiar și acolo unde nu am voi, dacă nu suntem dispuși să îl mărturisim pe Cristos cu dăruirea de noi înșine, fără rezerve, fără calcule, uneori chiar cu prețul vieții noastre.
Dar acest lucru este valabil pentru toți: Evanghelia trebuie vestită și mărturisită. Fiecare ar trebui să se întrebe: Cum îl mărturisesc eu pe Cristos cu credința mea? Am curajul lui Petru și al celorlalți Apostoli de a gândi, a alege și a trăi ca un creștin, ascultând de Dumnezeu? Desigur, mărturia credinței are multe forme, așa cum într-o mare frescă există varietatea culorilor și a nuanțelor; însă toate sunt importante, chiar și cele care nu ies în evidență. În marele plan al lui Dumnezeu fiecare detaliu este important, chiar și mica și umila mărturie a ta, a mea, chiar și cea ascunsă a celui care trăiește cu simplitate credința sa în cotidianitatea raporturilor de familie, de muncă, de prietenie. Există sfinții de toate zilele, sfinții „ascunși”, un fel de „clasă de mijloc a sfințeniei”, așa cum spunea un scriitor francez, acea „clasă de mijloc a sfințeniei” din care cu toții putem face parte.
Însă în diferite părți ale lumii există și cei care suferă, ca Petru și Apostolii, din cauza Evangheliei; există cei care își dăruiesc viața pentru a rămâne fideli față de Cristos cu o mărturie marcată de prețul sângelui. Să ne amintim bine aceasta cu toții: nu se poate vesti Evanghelia lui Isus fără mărturia concretă a vieții. Cel care ne ascultă și ne vede trebuie să poată citi în acțiunile noastre ceea ce ascultă din gura noastră și să dea slavă lui Dumnezeu! Îmi vine în minte acum un sfat pe care Sfântul Francisc de Assisi îl dădea fraților săi: predicați Evanghelia și, dacă ar fi necesar, chiar și cu cuvintele. A predica prin viață: mărturia. Incoerența credincioșilor și a păstorilor între ceea ce spun și ceea ce fac, între cuvânt și modul de a trăi, amenință credibilitatea Bisericii.
3. Dar toate aceste sunt posibile numai dacă îl recunoaștem pe Isus Cristos, pentru că El e cel care ne-a chemat, ne-a invitat să parcurgem drumul Său, ne-a ales. A vesti și a mărturisi este posibil numai dacă suntem aproape de El, exact cum Petru, Ioan și ceilalți discipoli în textul Evangheliei de astăzi sunt în jurul lui Isus Înviat; există o apropiere zilnică de El, și ei știu bine cine este, îl cunosc. Evanghelistul subliniază că „nici unul nu îndrăznea să îl întrebe «Tu cine ești?» căci știau că este Domnul” (In 21,12). Și acesta este un punct important pentru noi: a trăi un raport intens cu Isus, o intimitate de dialog și de viață, așa încât să îl recunoaștem ca Domnul. A-l adora! Textul din Apocalips pe care l-am ascultat ne vorbește despre adorație: miile de îngeri, toate creaturile, ființele vii, bătrânii, se prosternă în adorație în fața tronului lui Dumnezeu și a Mielului jertfit, care este Cristos, spre care se îndreaptă lauda, cinstea și gloria (cf. Ap 5,11-14).
Aș vrea ca să ne punem cu toții o întrebare: Tu, eu, îl adorăm pe Domnul? Mergem la Dumnezeu numai pentru a cere, pentru a mulțumi, sau mergem la El și pentru a-l adora? Ce anume înseamnă deci a-l adora pe Dumnezeu? Înseamnă a învăța să stăm cu El, să ne oprim ca să dialogăm cu El, simțind că prezența Sa este cea mai adevărată, cea mai bună, cea mai importantă dintre toate. Fiecare dintre noi, în propria viață, în mod conștient și probabil uneori fără să își dea seama, are o ordine foarte precisă a lucrurilor considerate mai mult sau mai puțin importante. A-l adora pe Domnul înseamnă a-i da Lui locul pe care trebuie să îl aibă; a-l adora pe Domnul înseamnă a afirma, a crede, însă nu pur și simplu prin cuvinte, că El singur conduce cu adevărat viața noastră; a-l adora pe Domnul înseamnă că suntem convinși în fața Lui că este singurul Dumnezeu, Dumnezeul vieții noastre, Dumnezeul istoriei noastre.
Acest lucru are o consecință în viața noastră: să ne despuiem de mulții idoli mici sau mari pe care îi avem și în care ne refugiem, în care căutăm și de multe ori ne punem siguranța noastră. Sunt idoli pe care adesea îi ținem bine ascunși; pot să fie ambiția, carierismul, gustul succesului, faptul de a ne pune în centru pe noi înșine, tendința de a prevala asupra altora, pretenția de a fi unicii stăpâni ai vieții noastre, unele păcate de care suntem legați, și multe altele. În seara aceasta aș vrea ca o întrebare să răsune în inima fiecăruia dintre noi și la care să răspundem cu sinceritate: m-am gândit eu la ce idol ascuns am în viața mea, care mă împiedică să îl ador pe Domnul? A adora înseamnă a ne despuia de idolii noștri chiar și de cei mai ascunși, și a-l alege pe Domnul drept centru, drept cale maestră a vieții noastre.
Iubiți frați și surori, Domnul ne cheamă în fiecare zi să îl urmăm cu curaj și fidelitate; ne-a oferit marele dar de a ne alege ca discipoli ai Săi; ne invită să îl vestim cu bucurie drept Cel Înviat, dar ne cere să facem aceasta cu cuvântul și cu mărturia vieții noastre, în viața de zi cu zi. Domnul este unic, unicul Dumnezeu al vieții noastre și ne invită să ne despuiem de mulții idoli și să îl adorăm numai pe El. A vesti, a mărturisi, a adora. Sfânta Fecioară Maria și apostolul Paul să ne ajute în acest drum și să mijlocească pentru noi. Așa să fie.
Documente pe teme asemănătoare: