Predica Papei la 400 de ani de la canonizarea Sf. Ignațiu

Predica Papei Francisc
la Liturghia aniversării a 400 de ani de la
canonizarea Ss Ignațiu de Loyola, Francisc Xaveriu,
Tereza a lui Isus, Isidor Plugarul și Filip Neri

sâmbătă, 12 martie 2022

Evanghelia Schimbării la Față pe care am ascultat-o prezintă patru acțiuni ale lui Isus. Ne va face bine să urmărim ceea ce face Domnul, pentru a găsi în gesturile sale indicațiile pentru drumul nostru.

Primul verb – prima din aceste acțiuni ale lui Isus – este a luat cu sine: Isus, spune textul, „i-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob și pe Ioan” (Lc 9,28). El este cel care îi ia pe discipoli și el este cel care ne-a luat lângă sine: ne-a iubit, ne-a ales și ne-a chemat. La început este misterul unui har, al unei alegeri. Nu noi am fost înainte de toate cei care au luat o decizie, ci el a fost cel care ne-a chemat, fără meritele noastre. Înainte de a fi cei care au făcut din viața lor un dar, suntem cei care au primit un dar gratuit: darul gratuității iubirii lui Dumnezeu. Drumul nostru, frați și surori, are nevoie să repornească în fiecare zi de aici, de la harul originar. Isus a făcut cu noi ca și cu Petru, Iacob și Ioan: ne-a chemat pe nume și ne-a luat cu sine. Ne-a luat de mână. Pentru a ne duce unde? La muntele său sfânt, unde deja acum ne vede pentru totdeauna cu el, transfigurați de iubirea sa. Acolo ne conduce harul, acest har primar, prim. Așadar, atunci când simțim amărăciuni și dezamăgiri, când ne simțim neconsiderați sau neînțeleși, să nu ne pierdem în regrete și nostalgii. Sunt ispite care paralizează drumul, cărări care nu duc nicăieri. În schimb, să luăm în mână viața noastră pornind de la har, de la chemare. Și să primim cadoul de a trăi fiecare zi ca o bucată de drum spre țintă.

I-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob și pe Ioan: Domnul îi ia pe discipoli împreună, îi ia ca o comunitate. Chemarea noastră este înrădăcinată în comuniune. Pentru a reporni în fiecare zi, în afară de misterul alegerii noastre, trebuie să reînsuflețim harul că am fost luați în Biserică, sfânta noastră Mamă ierarhică, și pentru Biserică, mireasa noastră. Suntem ai lui Isus și suntem astfel ca Societate. Să nu încetăm să cerem forța de a construi și de a păzi comuniunea, de a fi ferment de fraternitate pentru Biserică și pentru lume. Nu suntem soliști în căutare de ascultare, ci frați dispuși în cor. Să simțim cu Biserica, să respingem ispita de a urmări succese personale și carieră. Să nu ne lăsăm înghițiți de clericalismul care îndârjește și de ideologiile care dezbină. Sfinții pe care-i amintim astăzi au fost pilaștri de comuniune. Ne amintesc că în cer, în pofida diversităților noastre de caractere și de vederi, suntem chemați să stăm împreună. Și dacă vom fi pentru totdeauna uniți acolo sus, de ce să nu începem încă de acum aici pe pământ? Să primim frumusețea că am fost luați împreună de Isus, chemați împreună de Isus. Acesta este primul verb: a luat.

Al doilea verb: a urca. Isus „a urcat pe munte” (v. 28). Drumul lui Isus nu este în coborâre, este o urcare. Lumina transfigurării nu ajunge pe câmpie, ci după un drum obositor. Așadar, pentru a-l urma pe Isus trebuie părăsite câmpiile mediocrității și coborârile comodității; trebuie părăsite propriile obișnuințe asiguratoare pentru a face o mișcare de exod. De fapt, urcând pe munte, Isus vorbește cu Moise și Ilie tocmai „despre plecarea lui ce avea să se împlinească în Ierusalim” (v. 31). Moise și Ilie au urcat pe Sinai și Horeb după două exoduri în pustiu (cf. Ex 19; 1Rg 19); acum vorbesc cu Isus despre exodul definitiv, cel al paștelui său. Frați și surori, numai urcarea crucii conduce la ținta gloriei. Acesta este drumul: de la cruce la glorie. Ispita lumească este de a căuta gloria fără a trece prin cruce. Noi am vrea căi cunoscute, drepte și netede, dar pentru a găsi lumina lui Isus trebuie să ieșim încontinuu din noi înșine și să urcăm în urma Lui. Domnul care, așa cum am ascultat, de la început „l-a condus afară” pe Abraham (Gen 15,5), ne invită și pe noi să ieșim și să urcăm.

Pentru noi, iezuiții, ieșirea și urcarea urmează un parcurs specific, pe care muntele îl simbolizează bine. În Scriptură vârful munților reprezintă extremitatea, limita, granița între pământ și cer. Și noi suntem chemați să ieșim pentru a merge chiar acolo, la granițele între pământ și cer, acolo unde omul „îl înfruntă” pe Dumnezeu cu trudă; să împărtășim căutarea sa incomodă și îndoiala sa religioasă. Acolo trebuie să fim și pentru a face asta trebuie să ieșim și să urcăm. În timp ce dușmanul naturii umane vrea să ne convingă să ne întoarcem mereu pe aceiași pași, cei ai repetitivității sterile, ai comodității, ai acelui deja văzut, Duhul sugerează deschideri, dă pace fără a lăsa niciodată în pace, trimite pe discipoli până la marginile pământului. Să ne gândim la Francisc Xaveriu.

Și îmi vine în minte că pentru a parcurge acest drum trebuie luptat. Să ne gândim la sărmanul bătrân Abraham: acolo, cu jertfa, luptând împotriva păsărilor răpitoare care voiau să mănânce jertfa (cf. Gen 15,7-11). Și el, cu toiagul, le alunga. Sărmanul bătrân. Să privim asta: a lupta pentru a apăra acest drum, această cale, această consacrare a noastră Domnului.

Discipolul de la fiecare oră se află în fața acestei bifurcații. Și poate face ca Petru, care în timp ce Isus vorbește despre exod spune: „E bine că suntem aici” (v. 33). Există mereu pericolul unei credințe statice, „parcate”. Îmi este frică de credințele „parcate”. Riscul este acela de a ne considera discipoli „cumsecade”, care în realitate nu-l urmează pe Isus dar rămân fermi, pasivi și, asemenea celor trei din Evanghelie, fără să-și dea seama ațipesc și adorm. Și în Ghetsemani, tot acești discipoli, vor adormi. Să ne gândim, frați și surori, că pentru cel care-l urmează pe Isus nu este timp de a dormi, de a-și lăsa sufletul narcotizat, de a să lăsa anesteziat de clima consumistă și individualistă de astăzi, prin care viața merge bine dacă îmi merge bine mie; prin care se vorbește și se teoretizează, dar se pierde din vedere carnea fraților, concretețea Evangheliei. O dramă a timpului nostru este a închide ochii cu privire la realitate și a ne întoarce în partea cealaltă. Sfânta Tereza să ne ajute să ieșim din noi înșine și să urcăm pe munte cu Isus, pentru a ne da seama că el se revelează și prin rănile fraților, prin trudele omenirii, prin semnele timpurilor. Să nu ne fie frică să atingem rănile: sunt rănile Domnului.

Isus s-a urcat pe munte, spune Evanghelia, „ca să se roage” (v. 28). Iată al treilea verb, a se ruga. Și „în timp ce se ruga – continuă textul -, înfățișarea feței sale s-a schimbat” (v. 29). Transfigurarea se naște din rugăciune. Să ne întrebăm, eventual după atâția ani de slujire, ce înseamnă pentru noi astăzi, ce înseamnă pentru mine astăzi, rugăciunea. Poate că forța obișnuinței și un anumit ritualism ne-a făcut să credem că rugăciunea nu transformă omul și istoria. În schimb, rugăciunea înseamnă a transforma realitatea. Este o misiune activă, o mijlocire continuă. Nu este distanță de lume, ci schimbare a lumii. Rugăciunea înseamnă a duce palpitația evenimentelor la Dumnezeu pentru ca privirea sa să se deschidă larg asupra istoriei. Ce înseamnă pentru noi rugăciunea?

Și ne va face bine astăzi să ne întrebăm dacă rugăciunea ne cufundă în această transformare; dacă aruncă o lumină nouă asupra persoanelor și transfigurează situațiile. Pentru că dacă rugăciunea este vie, „dezechilibrează înăuntru”, reînsuflețește focul misiunii, reaprinde bucuria, provoacă încontinuu să ne lăsăm neliniștiți de strigătul suferind al lumii. Să ne întrebăm: cum purtăm în rugăciune războiul aflat în desfășurare? Și să ne gândim la rugăciunea Sfântului Filip Neri, care îi dilata inima și îl făcea să deschidă ușile pentru copiii străzii. Sau la Sfântul Isidor, care se ruga pe câmpii și purta munca agricolă în rugăciune.

A lua în mână în fiecare zi chemarea noastră personală și istoria noastră comunitară; a urca spre granițele indicate de Dumnezeu ieșind din noi înșine; a ne ruga pentru a transforma lumea în care suntem cufundați. Există în sfârșit al patrulea verb, care apare în ultimul verset din Evanghelia de astăzi: „A rămas Isus singur” (v. 36). A rămas el, în timp ce totul a trecut și răsuna numai „testamentul” Tatălui: „Ascultați de el” (v. 35). Evanghelia se termină ducându-ne la esențial. Adesea suntem tentați, în Biserică și în lume, în spiritualitate ca și în societate, să facem ca atâtea nevoi secundare să devină primare. Cu alte cuvinte, riscăm să ne concentrăm asupra obiceiurilor, obișnuințelor și tradițiilor care fixează inima pe ceea ce trece și fac să se uite ceea ce rămâne. Cât de important este a lucra asupra inimii, pentru ca să știe să distingă ceea ce este conform lui Dumnezeu, și rămâne, de ceea ce este conform lumii, și trece!

Iubiți frați și surori, sfântul părinte Ignațiu să ne ajute să păstrăm discernământul, moștenirea noastră prețioasă, comoară mereu actuală de revărsat asupra Bisericii și asupra lumii. El permite să „vedem toate lucrurile în Cristos”. Este esențial, pentru noi înșine și pentru Biserică, pentru că, așa cum scria Pietro Favre, „tot binele care se poate realiza, gândi sau organiza, să fie făcut cu spirit bun și nu cu cel rău” (Memorial, Paris 1959, nr. 51). Așa să fie.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 12.03.2022
Publicarea pe acest sit: 12.03.2022
Etichete: ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.