Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
în sărbătoarea Prezentării Domnului la Templu
și Ziua Mondială a Vieții Consacrate
Vatican, 2 februarie 2010
Iubiți frați și surori,
În sărbătoarea Prezentării lui Isus la Templu celebrăm un mister al vieții lui Cristos, legat de porunca legii mozaice care cerea părinților ca, la 40 de zile de la nașterea întâiului născut, să urce la templul din Ierusalim pentru a-l oferi pe fiul lor Domnului și pentru purificarea rituală a mamei (cf. Exod 13,1-2.11-16; Levitic 12,1-8). Și Maria și Iosif îndeplinesc acest rit, oferind – după lege – o pereche de turturele sau de porumbei. Citind lucrurile mai în profunzime, înțelegem că în acel moment Dumnezeu însuși este cel care îl prezintă pe Fiul său Unul-născut oamenilor, prin cuvintele bătrânului Simeon și ale profetesei Ana. Într-adevăr Simeon îl proclamă pe Isus ca „mântuire” a umanității, ca „lumină” a tuturor popoarelor și „semn care va stârni împotrivire”, căci va dezvălui gândurile din multe inimi (cf. Luca 2,29-35). În Orient, această sărbătoare era numită Hipapante, sărbătoare a întâlnirii: Simeon și Ana, care îl întâlnesc pe Isus în templu și recunosc în El pe Mesia mult așteptat, reprezintă omenirea care îl întâlnește pe Domnul său în Biserică. Succesiv această sărbătoare s-a extins și în Occident, dezvoltând mai presus de toate simbolul luminii, și procesiunea cu lumânări, care a dat origine denumirii italiene „Candelora”. Prin acest semn vizibil se arată că Biserica îl întâlnește în credință pe acela care este „lumină spre luminarea neamurilor” și îl primește cu tot elanul credinței sale pentru a duce lumii această „lumină”.
Concomitent cu această sărbătoare liturgică, Venerabilul Ioan Paul al II-lea, începând din 1997, a dorit să fie celebrată în toată Biserica o Zi specială a Vieții Consacrate. De fapt, oferirea Fiului lui Dumnezeu – simbolizată de prezentarea lui în templu – este model pentru fiecare bărbat și femeie care își consacră întreaga viață Domnului. Scopul acestei Zile este întreit: înainte de toate a aduce laudă și mulțumire Domnului pentru darul vieții consacrate; în al doilea rând, a promova cunoașterea ei și stima din partea întregului Popor al lui Dumnezeu; în fine, a-i invita pe cei care și-au dedicat propria viață cauzei Evangheliei să celebreze lucrările minunate pe care Domnul le-a înfăptuit în ei. Mulțumindu-vă pentru că ați venit în număr atât de mare, în această zi dedicată special vouă, doresc să vă salut cu mare afecțiune pe fiecare din voi: călugări, călugărițe și persoane consacrate, exprimându-vă apropiere cordială și vie prețuire pentru binele pe care îl realizați în slujba Poporului lui Dumnezeu.
Lectura scurtă luată din Scrisoarea către Evrei, care a fost proclamată puțin mai înainte, unește bine motivele care stau la originea acestei semnificative și frumoase zile și ne oferă câteva puncte de reflecție. Acest text – este vorba de două versete, dar foarte dense – deschide cea de-a doua parte a Scrisorii către Evrei, introducând tema centrală despre Cristos Mare Preot. De fapt, ar trebui să luăm în considerare și versetul imediat precedent, care spune: „Având, așadar, un mare preot minunat, care a străbătut cerul, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ținem cu tărie mărturisirea credinței” (Evrei 4,14). Acest verset îl arată pe Isus care se urcă la Tatăl; următorul îl prezintă în timp ce coboară spre oameni. Cristos este prezentat ca Mijlocitorul: este Dumnezeu adevărat și om adevărat, de aceea aparține realmente lumii divine și celei umane.
În realitate, tocmai plecând doar de la această credință, de la această mărturisire de credință în Isus Cristos, Mijlocitorul unic și definitiv, are sens în Biserică o viață consacrată, o viață consacrată lui Dumnezeu prin intermediul lui Cristos. Are sens doar dacă El este cu adevărat mijlocitor între Dumnezeu și noi, altminteri ar fi vorba doar de o formă de sublimare sau de evaziune. Dacă Cristos nu ar fi cu adevărat Dumnezeu, dacă nu ar fi, în același timp, pe deplin om, ar cădea fundamentul vieții creștine ca atare, dar, în mod cu totul particular, ar cădea fundamentul oricărei consacrări creștine a omului, bărbat și femeie. Viața consacrată, de fapt, dă mărturie și exprimă de o manieră „forte” tocmai căutarea reciprocă dintre Dumnezeu și om, iubirea care îi atrage; persoana consacrată, pentru faptul însuși de a fi, se prezintă ca o „punte” spre Dumnezeu pentru toți cei care o întâlnesc, o chemare, o trimitere la El. Și toate acestea în virtutea medierii lui Isus Cristos, Consacratul Tatălui. Fundamentul este El! El, care a împărtășit fragilitatea noastră pentru ca noi să putem fi părtași la natura sa divină.
Textul nostru insistă, mai mult decât asupra credinței, asupra „încrederii” cu care ne putem apropia de „tronul harului”, din moment ce Marele nostru Preot a fost El însuși „încercat în toate asemenea nouă”. Putem să ne apropiem „ca să primim îndurare și să găsim ca ajutor harul său la timpul potrivit”. Consider că aceste cuvinte conțin un mare adevăr și deopotrivă o mare încurajare pentru noi cei care am primit darul și sarcina unei consacrări speciale în Biserică. Mă gândesc în special la voi, dragi surori și frați. Voi v-ați apropiat cu deplină încredere de „tronul harului” care este Cristos, de Crucea sa, de Inima sa, de prezența sa divină în Euharistie. Fiecare dintre voi s-a apropiat de El ca de izvorul Iubirii curate și fidele, o Iubire atât de mare și frumoasă încât merită totul, ba chiar mai mult decât tot ceea ce e al nostru, căci nu ajunge o viață întreagă pentru a răspunde la ce ceea ce Cristos este și la ceea ce a făcut pentru noi. Dar voi v-ați apropiat, și în fiecare zi vă apropiați de El, și pentru a fi ajutați la momentul potrivit și în ceasul încercării.
Persoanele consacrate sunt chemate în mod special să fie martori ai acestei îndurări a Domnului, în care omul își află propria mântuire. Ele mențin vie experiența iertării lui Dumnezeu, deoarece au conștiința că sunt persoane mântuite, că sunt mari atunci când se recunosc mici, că se simt reînnoite și învăluite de sfințenia lui Dumnezeu când recunosc propriul păcat. De aceea, și pentru omul de astăzi, viața consacrată rămâne o școală deosebită a „căinței inimii”, a recunoașterii umile a propriei mizerii, dar, deopotrivă, rămâne o școală a încrederii în îndurarea lui Dumnezeu, în iubirea sa care nu ne părăsește niciodată. În realitate, cu cât cineva se apropie de Dumnezeu, cu cât este mai aproape de El, cu atât este mai util pentru ceilalți. Persoanele consacrate experimentează harul, milostivirea și iertarea lui Dumnezeu nu numai pentru ele, ci și pentru frați, fiind chemate să poarte în inimă și în rugăciune neliniștile și așteptările oamenilor, mai ales ale celor care sunt departe de Dumnezeu. În special comunitățile care trăiesc în clauzură, prin angajarea lor specifică de fidelitate în „a sta cu Domnul”, în „a sta sub cruce”, desfășoară adesea acest rol substitutiv, unite cu Cristos în Pătimire, luând asupra lor suferințele și încercările altora și oferind cu bucurie orice lucru pentru mântuirea lumii.
În fine, dragi prieteni, dorim să înălțăm la Domnul un imn de mulțumire și de laudă pentru însăși viața consacrată. Dacă ea nu ar exista, cu cât ar fi mai săracă lumea! Dincolo de superficialele evaluări de funcționalitate, viața consacrată este importantă tocmai pentru faptul de a fi semn de gratuitate și de iubire, și aceasta cu atât mai mult într-o societate care riscă să fie sufocată în vârtejul efemerului și utilului (cf. Exortației apostolice post-sinodale Vita consecrata, nr. 105). Viața consacrată, în schimb, dă mărturie despre prisosul de iubire care împinge la „a pierde” propria viață, ca răspuns la prisosul iubirii Domnului, care cel dintâi „și-a pierdut” viața pentru noi. În acest moment mă gândesc la persoanele consacrate care simt povara ostenelii zilnice cu puține satisfacții umane, mă gândesc la călugării și călugărițele în vârstă, la cei bolnavi și la toți cei care se simt în dificultate în apostolatul lor… Nici unul dintre ei nu este inutil, deoarece Domnul îi unește cu „tronul harului”. Sunt în schimb un dar prețios pentru Biserică și pentru lumea însetată de Dumnezeu și de Cuvântul său.
Plini de încredere și de recunoștință, să reînnoim așadar și noi gestul oferirii totale de noi înșine, prezentându-ne la Templu. Anul Preoției să fie o ocazie în plus, pentru călugării preoți, de a intensifica drumul de sfințenie și, pentru toți consacrații și consacratele, un imbold la a însoți și susține slujirea lor prin rugăciune ferventă. Acest an de har va avea un moment culminant la Roma, în luna iunie, în întâlnirea internațională a preoților, la care îi invit pe cei care exercită ministerul sacru. Să ne apropiem de Dumnezeu cel de trei ori Sfânt, pentru a oferi viața noastră și misiunea noastră, personală și comunitară, de bărbați și femei consacrați Împărăției lui Dumnezeu. Să facem acest gest interior în intimă comuniune spirituală cu Fecioara Maria: în timp ce o contemplăm în actul prezentării Pruncului Isus la Templu, să o venerăm ca pe prima și perfecta consacrată, purtată de acel Dumnezeu pe care îl duce în brațe: Fecioară, săracă și ascultătoare, dedicată în totalitate nouă, întrucât este toată a lui Dumnezeu. La școala sa, și cu ajutorul ei matern, să reînnoim al nostru „iată-mă” și al nostru „fiat – facă-se”. Amin.