Predica Papei în Gyumri

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
în Piața Vartanants, Gyumri,
sâmbătă, 25 iunie 2016

„Vor ridica din nou dărâmăturile de la început, vor restaura cetățile ruinate și dărâmate” (Is 61,4). În aceste locuri, iubiți frați și surori, putem spune că s-au realizat cuvintele profetului Isaia pe care le-am ascultat. După devastările teribile ale cutremurului, ne aflăm astăzi aici pentru a aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru tot ceea s-a reconstruit.

Însă am putea și să ne întrebăm: ce anume ne invită Domnul să construim astăzi în viață, și mai ales: pe ce anume ne cheamă să construim viața noastră? Aș vrea să vă propun, încercând să răspundem la această întrebare, trei baze stabile, pe care putem edifica și reedifica viața creștină, fără încetare.

Primul fundament este amintirea. Un har care trebuie cerut este acela de a ști să recuperăm amintirea, amintirea a ceea ce Domnul a făcut în noi și pentru noi: a ne reaminti că, așa cum spune Evanghelia de astăzi, El nu ne-a uitat, ci „și-a amintit” (Lc 1,72) de noi: ne-a ales, ne-a iubit, ne-a chemat și ne-a iertat; au exista mari evenimente în istoria noastră personală de iubire cu El, care trebuie reînsuflețite cu mintea și cu inima. Dar există și o altă amintire care trebuie păstrată: amintirea poporului. De fapt popoarele au o amintire, ca și persoanele. Și amintirea poporului vostru este foarte veche și prețioasă. În glasurile voastre răsună cele ale înțelepților sfinți din trecut; în cuvintele voastre este ecoul celui care a creat alfabetul vostru cu scopul de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu; în cântecele voastre se amestecă gemetele și bucuriile din istoria voastră. Gândindu-vă la toate acestea puteți recunoaște cu siguranță prezența lui Dumnezeu: El nu v-a lăsat singuri. Chiar și printre adversități teribile, am putea spune cu Evanghelia de astăzi, Domnul a vizitat poporul vostru (cf. Lc 1,68): și-a amintit de fidelitatea voastră față de Evanghelie, de primele roade ale credinței voastre, de toți cei care au mărturisit, chiar și cu prețul sângelui, că iubirea lui Dumnezeu valorează mai mult decât viața (cf. Ps 63,4). Este frumos pentru voi să puteți aminti cu recunoștință că credința creștină a devenit respirația poporului vostru și inima amintirii sale.

Credința este și speranța pentru viitorul vostru, lumina pe drumul vieții, și este al doilea fundament despre care aș vrea să vă vorbesc. Există mereu un pericol, care poate face să slăbească lumina credinței: este ispita de a o reduce la ceva din trecut, la ceva important dar care aparține altor timpuri, ca și cum credința ar fi o frumoasă carte de miniaturi care trebuie păstrată într-un muzeu. Totuși, dacă este închisă în arhivele istoriei, credința își pierde forța sa transformatoare, frumusețea sa vie, deschiderea sa pozitivă față de toți. În schimb credința se naște și se renaște din întâlnirea dătătoare de viață cu Domnul. Ne va face bine să citim Cuvântul lui Dumnezeu și să ne deschidem în rugăciune silențioasă la iubirea sa. Ne va face bine să lăsăm ca întâlnirea cu duioșia Domnului să aprindă bucuria în inimă: o bucurie mai mare decât tristețea, o bucurie care rezistă chiar și în fața durerii, transformându-se în pace. Toate acestea reînnoiesc viața, o fac liberă și docilă față de surprize, promptă și disponibilă pentru Domnul și pentru alții. Se poate întâmpla și ca Isus să ne cheme să-l urmăm mai îndeaproape, să ne dăruim viața Lui și fraților: când invită, în special pe voi tinerilor, nu vă fie frică, spuneți-i „da”! El ne cunoaște, ne iubește cu adevărat și dorește să elibereze inima de poverile fricii și orgoliului. Făcându-i spațiu Lui, devenim capabili să iradiem iubire. În acest mod veți putea să continuați marea voastră istorie de evanghelizare, de care Biserica și lumea au nevoie în aceste timpuri frământate, care sunt însă și timpurile milostivirii.

Al treilea fundament, după amintire și credință, este tocmai iubirea milostivă: pe această stâncă, pe stânca iubirii primite de la Dumnezeu și oferite aproapelui, se bazează viața discipolului lui Isus. Trăind caritatea fața Bisericii reîntinerește și devine atrăgătoare. Iubirea concretă este cartea de vizită a creștinului: alte moduri de prezentare pot să fie deviante și chiar inutile, pentru că din aceasta vor ști toți că suntem discipolii săi: dacă avem iubire unii față de alții (cf. In 13,35). Suntem chemați înainte de toate să construim și să reconstruim căi de comuniune, fără a înceta vreodată, să edificăm punți de unire și să depășim barierele de separare. Credincioșii să dea mereu exemplu, colaborând între ei în respectul reciproc și în dialog, știind că „singura competiție posibilă între discipolii Domnului este aceea de a verifica cine este în măsură să ofere iubirea cea mai mare!” (Ioan Paul al II-lea, Omilie, 27 septembrie 2001: Insegnamenti XXIV, 2 [2001], 478).

Profetul Isaia, în prima lectură, ne-a amintit că duhul Domnului este mereu cu acela care duce vestea cea bună celor slabi, pansează rănile inimilor frânte și îi mângâie pe cei întristați (cf. 61,1-2). Dumnezeu locuiește în inima celui care iubește; Dumnezeu locuiește acolo unde se iubește, în special unde se are grijă, cu curaj și compasiune, de cei slabi și de cei săraci. Este atâta nevoie de asta: este nevoie de creștini care să nu se lase doborâți de trude și să nu se descurajeze datorită adversităților, ci să fie disponibili și deschiși, gata să slujească; este nevoie de oameni de bunăvoință, care de fapt și nu numai în cuvinte să-i ajute pe frații și surorile aflați în dificultate; este nevoie de societăți mai drepte, în care fiecare să poată avea o viață demnă și în primul rând un loc de muncă retribuit în mod egal.

Însă am putea să ne întrebăm: cum putem deveni milostivi, cu toate defectele și mizeriile pe care fiecare le vede în sine însuși și în jurul său? Aș vrea să mă inspir dintr-un exemplu concret, dintr-un mare crainic al milostivirii divine, pe care am voit să-l propun atenției tuturor numărându-l printre învățătorii Bisericii universale: sfântul Grigore de Nark, cuvânt și glas al Armeniei. Este greu de găsit unul egal cu el în cercetarea mizeriilor abisale care se pot cuibări în inima omului. Însă el a pus mereu în dialog mizeriile umane și milostivirea lui Dumnezeu, înălțând o implorare din inimă făcută din lacrimi și încredere către Domnul, „dătătorul darurilor, bunătate prin natură […], glas de mângâiere, veste de întărire, elan de bucurie, […] duioșie imparabilă, milostivire îmbelșugată, […] sărut mântuitor” (Cartea lamentațiunilor, 3,1), având certitudinea că „niciodată nu este umbrită de întunericul supărării lumina milostivirii [sale]” (ibid., 16,1). Grigore de Narek este un învățător de viață, pentru că ne învață că înainte de toate este important să recunoaștem că avem nevoie de milostivire și apoi, în fața mizeriilor și a rănilor pe care le percepem, să nu ne închidem în noi înșine, ci să ne deschidem cu sinceritate și încredere Domnului, „Dumnezeu apropiat, duioșie de bunătate” (ibid., 17,2), „plin de iubire față de om, […] foc care consumă vreascurile păcatului” (ibid., 16,2).

În sfârșit, cu cuvintele sale aș vrea să invoc milostivirea divină și darul de a nu înceta niciodată să iubim: Duhule Sfânt, „puternic ocrotitor, mijlocitor și împăciuitor, noi îți adresăm rugăciunile noastre […]. Dă-ne harul de a ne încuraja la caritate și la fapte bune […] Duh de dulceață, de compasiune, de iubire față de om și de milostivire, […] Tu care nu ești altceva decât milostivire, […] ai milă de noi, Doamne Dumnezeul nostru, după marea ta milostivire” (Imn de Rusalii).

* * *

La sfârșitul acestei celebrări doresc să exprim recunoștință vie catholicosului Karekin al II-lea și arhiepiscopului Minassian pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-au adresat, precum și patriarhului Ghabroyan și episcopilor prezenți, preoților și autorităților care ne-au primit.

Vă mulțumesc vouă tuturor care ați participat, venind la Gyumri și din diferite regiuni și din învecinata Georgie. Aș vrea îndeosebi să salut pe cei care, cu atâta generozitate și iubire concretă, îi ajută pe cei care se află în nevoie. Mă gândesc mai ales la spitalul din Ashotsk, inaugurat în urmă cu douăzeci și cinci de ani și cunoscut ca „Spitalul Papei”: născut din inima sfântului Ioan Paul al II-lea, este încă o prezență atât de importantă și apropiată de cei care suferă; mă gândesc la operele duse înainte de comunitatea catolică locală, de Surorile Armene al Neprihănitei Zămisliri și de Misionarele Carității ale fericitei Maici Tereza de Calcutta.

Fecioara Maria, Mama noastră, să vă însoțească mereu și să conducă pașii tuturor pe calea fraternității și a păcii.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 25.06.2016
Publicarea pe acest sit: 25.06.2016
Etichete: , ,

Comentariile sunt închise.