Predica Sanctității Sale Papa Francisc
la Liturghia din Duminica Floriilor
Vatican, duminică, 9 aprilie 2017
Această celebrare are parcă un gust dublu, dulce și amar, este bucuroasă și dureroasă, pentru că în ea îl celebrăm pe Domnul care intră în Ierusalim și este aclamat de discipolii săi ca rege; și în același timp este proclamată solemn relatarea evanghelică a Pătimirii sale. Pentru aceasta inima noastră simte contrastul sfâșietor și simte vreo minimă măsură ceea ce a trebuit să simtă Isus în inima sa în ziua aceea, zi în care s-a bucurat cu prietenii săi și a plâns asupra Ierusalimului.
De 32 de ani dimensiunea bucuroasă a acestei duminici a fost îmbogățită de sărbătoarea tinerilor: Ziua Mondială a Tineretului, care anul acesta este celebrată la nivel dieceza, dar care în această Piață va trăi peste puțin timp un moment mereu emoționant, de orizonturi deschise, cu trecerea Crucii de la tinerii din Cracovia la cei din Panama.
Evanghelia proclamată înainte de procesiune (cf. Mt 21,1-11) îl descrie pe Isus care coboară de pe Muntele Măslinilor călare pe mânzul unei măgărițe, pe care nimeni nu urcase vreodată; dă importanță entuziasmului discipolilor, care îl însoțesc pe Învățător cu aclamații de sărbătoare; și este verosimil să ne imaginăm cum acest fapt i-a contagiat pe copiii și pe tinerii din cetate, care s-au unit la cortegiu cu strigătele lor. Isus însuși recunoaște în această primire bucuroasă o forță de neoprit voită de Dumnezeu, iar fariseilor scandalizați le răspunde: „Eu vă spun că, dacă aceștia vor tăcea, vor striga pietrele” (Lc 19,40).
Dar acest Isus, care conform Scripturilor intră chiar în acel mod în Cetatea sfântă, nu este un înșelător care împrăștie iluzii, nu este un profet „new age”, un vânzător de fum, dimpotrivă: este un Mesia bine determinat, cu fizionomia concretă a slujitorului, slujitorul lui Dumnezeu și al omului care merge la pătimire; este marele Răbdător al durerii umane.
Așadar în timp ce și noi facem sărbătoare Regelui nostru, să ne gândim la suferințele pe care El va trebui să le pătimească în această săptămână. Să ne gândim la calomnii, chinuri, la curse, la trădări, la abandonare, la judecata nedreaptă, la lovituri, la biciuiri, la coroana de spini…, și în sfârșit să ne gândim la via crucis, până la răstignire.
El spusese asta clar discipolilor săi: „Dacă vrea cineva să vină după mine, să renunțe la el însuși, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Mt 16,24). N-a promis niciodată onoruri și succese. Evangheliile vorbesc clar. I-a avertizat mereu pe prietenii săi că drumul său era acela și că victoria finală avea să treacă prin pătimire și cruce. Și pentru noi este valabil același lucru. Pentru a-l urma cu fidelitate pe Isus, să cerem harul de a face asta nu în cuvinte ci în fapte, și să avem răbdarea de a suporta crucea noastră: de a nu o refuza, de a nu o arunca, ci, privindu-l pe El, s-o acceptăm și s-o purtăm, zi de zi.
Și acest Isus, care acceptă să primească osanale deși știa bine că îl așteaptă acel „răstignește-l”, nu ne cere să-l contemplăm numai în tablouri sau în fotografii, sau în materiale video care circulă în rețea. Nu. Este prezent în atâția frați și surori ai noștri care astăzi îndură suferințe ca El: suferă datorită unei munci de sclavi, suferă datorită dramelor familiale, suferă datorită bolilor… Suferă din cauza războaielor și a terorismului, din cauza intereselor care mișcă armele și le fac să lovească. Bărbați și femei înșelați, încălcați în demnitatea lor, rebutați… Isus este în ei, în fiecare dintre ei, și cu acea față desfigurată, cu acel glas stins cere – ne cere – să fie privit, să fie recunoscut, să fie iubit.
Nu este un alt Isus: este același care a intrat în Ierusalim în mijlocul fluturării ramurilor de palmier și de măslin. Este același care a fost pironit pe cruce și a murit între doi răufăcători. Nu avem alt Domn în afară de El: Isus, umil Rege al dreptății, al milostivirii și al păcii.