Scrisoarea Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
despre pelerinajul la locurile legate de istoria mântuirii
1. După mai mulți ani de pregătire, iată-ne ajunși deja în pragul marelui jubileu. În acești ani, în toată Biserica, s-au făcut multe în vederea pregătirii acestui eveniment de har. Dar acum a sosit momentul să ne îngrijim, ca în apropierea iminentă a unei călătorii, de ultimele pregătiri. În realitate, marele jubileu nu constă într-o serie întreagă de lucruri de îndeplinit, ci într-o mare experiență interioară de trăit. Inițiativele exterioare au sens în măsura în care sunt expresia unei angajări mai profunde, care atinge inima persoanelor. Tocmai asupra acestei dimensiuni interioare am voit să-i atenționez pe toți, atât în scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente, cât și în bula de declarare a jubileului Incarnationis mysterium. Ambele au avut parte de o primire cordială și unanimă. Episcopii au scos de aici indicații semnificative, iar temele propuse pentru diferiții ani de pregătire au fost pe larg meditate. Pentru toate acestea vreau să-mi exprim mulțumirea față de Domnul și o vie apreciere atât față de păstori cât și față de întregul popor al lui Dumnezeu.
Acum, apropierea iminentă a jubileului îmi dă ocazia să propun o reflecție, unită cu dorința mea de a face personal, dacă va binevoi Dumnezeu, un pelerinaj jubiliar special, oprindu-mă în câteva locuri care sunt special legate de Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, eveniment la care anul sfânt 2000 se referă direct.
De aceea, meditația mea se îndreaptă spre „locurile” lui Dumnezeu, spre acele spații pe care el le-a ales pentru a-și stabili „cortul” printre noi (In 1,14; cf. Ex 40,34-35; 1Rg 8,10-13), pentru a-i permite ființei umane o întâlnire mai directă cu el. În felul acesta completez oarecum reflecția din Tertio millennio adveniente, în care perspectiva dominantă, pe fundalul istoriei mântuirii, era cea a fundamentalei relevanțe a „timpului”. În realitate, dimensiunea „spațiului” nu este mai puțin importantă decât cea a timpului în actualizarea concretă a misterului Întrupării.
2. La primă vedere, a vorbi despre anumite „spații” în raport cu Dumnezeu ar putea trezi anumite nedumeriri. Oare spațiul, ca și timpul, nu este el în întregime supus stăpânirii lui Dumnezeu? De fapt toate au ieșit din mâinile sale și nu există loc în care să nu poată fi întâlnit Dumnezeu: „Al Domnului este pământul și tot ceea ce este pe el, universul și toți locuitorii săi. El l-a întemeiat deasupra mărilor și l-a așezat peste râuri” (Ps 23[24],1-2). Dumnezeu este la fel de prezent în orice colț al pământului, astfel încât lumea întreagă poate fi considerată „templul” prezenței sale.
Aceasta nu împiedică totuși ca așa cum timpul poate fi ritmat de kairoi, momente speciale de har, în mod asemănător spațiul să poată fi marcat de intervenții mântuitoare speciale ale lui Dumnezeu. De altfel, aceasta este o intuiție prezentă în toate religiile, în care se întâlnesc nu numai timpuri, dar și spații sacre, în care întâlnirea cu divinul să poată fi experimentată într-un mod mai intens decât se întâmplă obișnuit în imensitatea cosmosului.
3. Referitor la această tendință religioasă generală, Biblia ne oferă un mesaj specific al său, plasând tema „spațiului sacru” în orizontul istoriei mântuirii. Pe de o parte, ea atenționează asupra riscurilor inerente în definirea unui atare spațiu, atunci când aceasta se face în perspectiva unei divinizări a naturii – în această privință să ne amintim de puternica polemică antiidolatră a profeților în numele fidelității față de Iahve, Dumnezeul Exodului, iar pe de altă parte, nu exclude o folosire cultuală a spațiului, în măsura în care aceasta exprimă pe deplin specificul intervenției lui Dumnezeu în istoria Israelului. Astfel, progresiv, spațiul sacru este „concentrat” în templul din Ierusalim, unde Dumnezeul lui Israel vrea să fie cinstit și, într-un anumit sens, întâlnit. Spre templu se îndreaptă ochii pelerinului Israelului, și mare este bucuria lui atunci când ajunge la locul unde Dumnezeu și-a plasat locuința sa: „M-am bucurat când mi s-a spus: Vom merge în casa Domnului. Iar acum picioarele noastre se opresc la porțile tale, Ierusalime!” (Ps 121[122],1-2).
În Noul Testament, această „concentrare” a spațiului sacru își are apogeul în Cristos, care de acum înainte este personal noul „templu” (cf. In 2,21), în care locuiește „plinătatea dumnezeirii” (Col 2,9. Prin venirea sa, cultul este destinat să depășească radical templele materiale, pentru a deveni cult „în duh și adevăr” (In 4,24). Apoi, în Cristos, și Biserica este considerată de Noul Testament drept „templu” (cf. 1Cor 3,17, și chiar este așa fiecare ucenic al lui Cristos, întrucât este locuit de Duhul Sfânt (cf. 1Cor 6,19; Rom 8,11). Evident că toate acestea nu exclud ca și creștinii, așa cum o demonstrează istoria Bisericii, să-și poată avea locuri de cult; totuși este necesar ca să nu se uite caracterul lor întru totul funcțional pentru viața cultuală și fraternă a comunității, în conștiința că prezența lui Dumnezeu, din natura sa, nu poate fi închisă în nici un loc, întrucât pe toate le pătrunde, având în Cristos plinătatea expresiei și iradierii sale.
Așadar misterul Întrupării remodelează experiența universală a „spațiului sacru”, pe de o parte redimensionându-l, iar pe de altă parte subliniindu-i, în termeni noi, importanța. De fapt, referirea la spațiu este conținută în însăși expresia „a se face trup” a Cuvântului lui Dumnezeu (cf. In 1,14). Dumnezeu a luat în Isus din Nazaret caracteristicile proprii naturii umane, inclusiv necesara apartenență a omului la un anumit popor și la un anumit pământ. „Hic de Virgine Maria Iesus Christus natus est” – această expresie, care se află înscrisă la Betleem chiar în locul în care, conform tradiției, s-a născut Isus, are o elocvență specială: „Aici s-a născut Isus Cristos din Fecioara Maria”. Concretul fizic al pământului și coordonatele sale geografice formează un tot unitar cu adevărul trupului omenesc luat de Cuvântul lui Dumnezeu.
4. Tocmai de aceea, în perspectiva a 2000 de ani de la Întrupare, simt profund dorința de a merge personal să mă rog în principalele locuri care, de la Vechiul la Noul Testament, au cunoscut intervențiile lui Dumnezeu, până în a atinge apogeul în misterul întrupării și paștelui lui Cristos. Aceste locuri sunt deja veșnic prezente în memoria mea, de când în anul 1965 am avut ocazia să vizitez Țara Sfântă. A fost o experiență de neuitat. Încă și astăzi revin cu plăcere la paginile pline de emoție pe care le-am scris atunci. „Ajung în aceste locuri pe care tu le-ai umplut de tine o dată pentru totdeauna… Ah, loc! De câte ori, de câte ori nu te-ai transformat mai înainte ca din al său să devii al meu! Atunci când el te-a ocupat pentru prima oară, nu erai încă nici un loc exterior, erai numai sânul Mamei sale. Ah, să știu că pietrele pe care călătoresc la Nazaret sunt aceleași pe care piciorul său le atingea când încă ea era locul tău, unic pe lume. Să te întâlnesc printr-o piatră care a fost atinsă de piciorul Mamei tale! Ah loc, loc al Țării Sfinte – cât spațiu ocupi în mine! De aceea nu pot să te calc cu picioarele mele, trebuie să îngenunchez. Și astfel să certific astăzi că tu ai fost un loc de întâlnire. Îngenunchez și pun astfel pecetea mea. Vei rămâne aici cu pecetea mea – vei rămâne, vei rămâne – iar eu te voi purta cu mine, te voi transforma înăuntrul meu într-un loc de nouă mărturie. Plec ca un martor care-și va aduce mărturia sa prin secole” (K. Wojtyla, Opere letterarie. Poesie e drammi, Libreria Editrice Vaticana 1993, p. 124).
Când scriam aceste cuvinte, acum mai bine de treizeci de ani, nu mi-aș fi imaginat că mărturia la care mă angajam atunci o voi aduce astăzi ca succesor al lui Petru, orânduit în slujirea întregii Bisericii. Este o mărturie care mă inserează într-un lung șir de persoane, care de două mii de ani au mers să caute „urmele” lui Dumnezeu în acea țară, pe bună dreptate numită „sfântă”, urmărindu-le întrucâtva pe pietrele, pe munții și în apele, care au constituit scenariul vieții pământești a Fiului lui Dumnezeu. Este cunoscut din antichitate jurnalul de călătorie al pelerinei Egeria. Câți pelerini, câți sfinți, nu au urmat itinerarul său de-a lungul secolelor! Chiar și atunci când circumstanțele istorice au tulburat caracterul strict pașnic al pelerinajului în Țara Sfântă, dându-i, dincolo de intenții, o înfățișare care se împăca rău cu imaginea Celui Răstignit, sufletele creștinilor mai conștienți tindeau numai spre a întâlni în acea țară memoria vie a lui Cristos. Iar Providența a orânduit ca, alături de frații din Bisericile din Orient, pentru creștinătatea din Occident să fie mai ales fiii lui Francisc din Assisi, sfântul sărăciei, blândeții și al păcii, aceia care să interpreteze într-un mod autentic evanghelic dorința creștină legitimă de a păzi locurile în care sunt adânc înfipte rădăcinile noastre spirituale.
5. Tocmai în acest spirit, dacă va binevoi Dumnezeu, intenționez să reparcurg cu ocazia marelui jubileu al anului 2000, urmele istoriei mântuirii în țara în care ea s-a desfășurat.
Punctul de pornire îl vor constitui câteva locuri tipice din Vechiul Testament. În felul acesta doresc să exprim conștiința pe care Biserica o are despre legătura ei indisolubilă cu vechiul popor al alianței. Avram este și pentru noi prin excelență „părintele în credință” (cf. Rom 4; Gal 3,6-9; Evr 11,8-19). În Evanghelia după Ioan citim cuvântul pe care l-a pronunțat Cristos într-o zi referitor la el: „Avram s-a bucurat că va vedea ziua mea. A văzut-o și s-a umplut de bucurie” (8,56).
Tocmai de Avram este legată prima etapă a călătoriei pe care o doresc mult. De fapt mi-ar plăcea să merg, dacă aceasta este voința lui Dumnezeu, în Urul Caldeii, actualul Tal al Muqayyar din sudul Irakului, oraș în care, conform relatării biblice, Avram a auzit cuvântul Domnului care-l smulgea din țara sa, din poporul său și, într-un anumit sens, din sine însuși, pentru a face din el instrumentul unui plan de mântuire care cuprindea viitorul poporului alianței și chiar al tuturor popoarelor lumii: „Domnul i-a spus lui Avram: „Ieși din pământul tău, din țara ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta eu. Voi face din tine un popor mare și te voi binecuvânta, voi face mare numele tău și vei deveni o binecuvântare. În tine vor fi binecuvântate toate neamurile pământului” ” (Gen 12,1-3). Cu aceste cuvinte începe marele drum al poporului lui Dumnezeu. Spre Avram privesc nu numai cei care se laudă cu descendența fizică din el, dar și cei care – și sunt numeroși – simt descendența „spirituală” din el, pentru că-i împărtășesc credința și abandonarea fără rezerve la inițiativa mântuitoare a Celui Atotputernic.
6. Evenimentele istoriei poporului lui Avram s-au desfășurat pe o perioadă de sute de ani, având tangență cu multe locuri din Orientul apropiat. Centrale rămân evenimentele Exodului, când poporul lui Israel, după o experiență dură de sclavie, a pornit sub conducerea lui Moise spre țara libertății sale. Trei sunt momentele care ritmează acel drum, legate de locuri muntoase pline de mister. Iese în evidență în primul rând, în faza preliminară, muntele Horeb, o altă denumire biblică a muntelui Sinai, unde Moise a avut revelația numelui lui Dumnezeu, semn al misterului și al prezenței mântuitoare eficace: „Eu sunt cel ce sunt” (Ex, 3,14). Ca lui Avram, și lui Moise i s-a cerut să aibă încredere în planul lui Dumnezeu și să se așeze în fruntea poporului său. Astfel începea istoria dramatică a eliberării, care va rămâne în memoria Israelului ca o experiență de bază pentru credința sa.
În timpul drumului prin pustiu, tot muntele Sinai a fost scenariul în care s-a încheiat alianța între Iahve și poporul său. Astfel acest munte rămâne legat de darul Decalogului, cele zece „cuvinte”, care angajau Israelul la o viață de adeziune deplină la voința lui Dumnezeu. În realitate, aceste „cuvinte”, exprimau conținutul fundamental al legii morale cu caracter universal, lege scrisă în inima fiecărui om, dar lui Israel îi era încredințată în cadrul unui pact reciproc de fidelitate, prin care poporul se angaja să-l iubească pe Dumnezeu, amintindu-și de minunile pe care el le-a săvârșit în perioada Exodului, iar Dumnezeu îi asigura de bunăvoința lui continuă: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din condiția de sclavie” (Ex 20,2). Dumnezeu și poporul se angajau reciproc. Dacă în viziunea rugului arzând, muntele Horeb, locul „numelui” și al „planului” lui Dumnezeu fusese mai ales „muntele credinței”, acum pentru poporul peregrin prin pustiu el devenea locul de întâlnire și de alianță reciprocă și, într-un anumit sens, „muntele iubirii”. De câte ori, în decursul secolelor, denunțând infidelitatea poporului față de alianță, profeții nu au văzut-o ca un fel de infidelitate „conjugală”, o adevărată trădare a poporului-mireasă față de Dumnezeu, mirele său (cf. Ier 2,2; Ez 16,1-43).
La încheierea drumului Exodului, iese în evidență o altă înălțime, muntele Nebo, de pe care Moise a putut privi țara promisă (cf. Dt 32,49), fără a avea bucuria de a o atinge, dar cu siguranța că de acum a ajuns la ea. Privirea lui de pe muntele Nebo este însuși simbolul speranței. De pe acel munte el putea constata că Dumnezeu și-a menținut promisiunile. Dar, încă o dată, trebuia să se abandoneze încrezător în atotputernicia divină pentru împlinirea definitivă a planului prevestit.
Probabil că în pelerinajul meu nu-mi va fi posibil să ating toate aceste locuri. Dar aș vrea cel puțin, dacă va binevoi Domnul, să mă opresc în orașul Ur, locul de origine al lui Avram, și apoi să fac un popas la celebra Mănăstire „Sfânta Ecaterina”, la Sinai, aproape de acel munte al alianței, care cuprinde oarecum întreg misterul Exodului, model peren al noului Exod care-și va afla pe Golgota realizarea sa desăvârșită.
7. Dacă acestea și alte itinerare similare din Vechiul Testament sunt așa de pline de semnificație pentru noi, este evident că, în anul jubiliar, amintirea solemnă a Întrupării Cuvântului ne invită să ne oprim mai ales asupra locurilor în care s-a desfășurat viața lui Isus.
Este foarte vie dorința mea de a merge înainte de toate la Nazaret, orașul legat de însuși momentul Întrupării și apoi pământul pe care Isus a crescut „în înțelepciune, vârstă și în har înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor” (Lc 2,52). Aici a răsunat pentru Maria salutul îngerului: „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!” (Lc 1,28). Aici ea a spus al său fiat la vestea care o chema să fie mama Mântuitorului și, adumbrită de Duhul Sfânt, să devină sânul primitor pentru Fiul lui Dumnezeu.
Și oare cum să nu ajungem apoi la Betleem, unde s-a născut Cristos, iar păstorii și magii au dat glas adorației întregii omeniri? Tot la Betleem a răsunat pentru prima oară și acea urare de pace care, pronunțată de îngeri, și-a continuat ecoul din generație în generație până în zilele noastre.
O oprire foarte semnificativă va fi cea de la Ierusalim, locul morții pe cruce și al învierii Domnului Isus.
Desigur, locurile care amintesc de istoria pământească a Mântuitorului sunt mult mai numeroase și multe sunt acelea care ar merita să fie vizitate. De exemplu, cum să uităm de Muntele Fericirilor, sau de Muntele Schimbării la Față, sau de Cezareea lui Filip, regiune în care Isus i-a încredințat lui Petru cheile împărăției cerurilor, constituindu-l piatra de temelie a Bisericii sale (cf. Mt 16,13-19)? În Țara Sfântă, de la nord la sud, se poate spune că totul amintește de Cristos. Dar va trebui să mă mulțumesc cu locurile cele mai reprezentative, iar Ierusalimul, într-un oarecare mod, le rezumă pe toate. Aici, dacă va binevoi Dumnezeu, intenționez să mă cufund în rugăciune, purtând în inimă întreaga Biserică. Aici voi contempla locurile în care Cristos și-a dat viața și apoi și-a reluat-o prin înviere, dăruindu-ni-l pe Duhul său. Aici aș vrea să strig încă o dată marea și mângâietoarea siguranță că „Dumnezeu a iubit așa de mult lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,16).
8. Dintre locurile din Ierusalim de care este cel mai mult legată istoria pământească a lui Cristos, va fi fără nici o îndoială vizita în Cenacol, acolo unde Isus a instituit Euharistia, izvorul și apogeul vieții Bisericii. Aici, conform tradiției, erau adunați apostolii în rugăciune împreună cu Maria, Mama lui Cristos, când în ziua de Rusalii a fost revărsat Duhul Sfânt. Atunci a început ultima etapă a drumului istoriei mântuirii, timpul Bisericii, trupul și mireasa lui Cristos, poporul peregrin prin timp, chemat să fie semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc (cf. Lumen gentium, 1).
Astfel, vizita în Cenacol vrea să fie o reîntoarcere la înseși izvoarele Bisericii. Succesorul lui Petru, care trăiește la Roma în locul unde principele apostolilor a suportat martiriul, nu poate să nu se întoarcă permanent cu gândul la locul din care Petru, în ziua de Rusalii, a început să proclame cu glas deschis și cu puterea îmbătătoare a Duhului „vestea cea bună” că Isus Cristos este Domnul (cf. Fap 2,36.
9. Vizita la locurile sfinte ale vieții pământești a Răscumpărătorului introduce, prin logica relației, la locurile care au fost semnificative pentru Biserica abia născândă și au cunoscut elanul misionar al primei comunități creștine. Dacă urmăm relatarea lui Luca din Faptele apostolilor, au fost multe din acestea. Dar mi-ar plăcea într-un chip deosebit să mă pot opri în meditație și în cele două orașe legate în mod special de viața lui Paul, apostolul neamurilor. În primul rând mă gândesc la Damasc, locul care ne amintește de convertirea lui. De fapt, viitorul apostol era în drum spre acel oraș în haină de persecutor, când Cristos însuși i-a transformat viața: „Saule, Saule, pentru ce mă prigonești?” (Fap 9,4). Zelul lui Paul, de acum cucerit de Cristos, a iradiat de acolo într-o progresie imposibil de oprit, până în a atinge marea parte a lumii cunoscută pe atunci. Multe au fost orașele evanghelizate de el. Ar fi frumos să pot ajunge în special în orașul Atena, în al cărui Areopag el a ținut un minunat discurs (cf. Fap 17,22-31). Dacă se ia în considerație rolul jucat de Grecia în formarea culturii vechi, se înțelege cum acel discurs al lui Paul poate fi considerat într-un oarecare mod chiar simbolul întâlnirii evangheliei cu cultura umană.
10. Lăsându-mă total la dispoziția voinței divine, aș fi bucuros dacă acest plan va putea fi realizat cel puțin în punctele lui esențiale. Este vorba despre un pelerinaj exclusiv religios, atât prin natura lui cât și prin finalitățile lui, și m-ar îndurera dacă i s-ar atribui acestui plan al meu altfel de semnificații. Chiar de pe acum încep să-l străbat în sens spiritual, întrucât a merge fie și numai cu gândul la aceste locuri înseamnă într-un oarecare mod a reciti însăși Evanghelia, înseamnă a reparcurge căile pe care le-a parcurs Revelația.
A merge în spirit de rugăciune de la un loc la altul, de la un oraș la altul, în spațiul special semnat de intervenția lui Dumnezeu, ne ajută nu numai să ne trăim viața ca un drum, ci ne și dă în mod plastic ideea unui Dumnezeu care ne-a anticipat și ne precede, care a pornit el însuși la drum pe căile omului, un Dumnezeu care nu ne privește din înălțime, ci s-a făcut tovarășul nostru de călătorie.
Astfel pelerinajul la locurile sfinte devine o experiență extraordinar de semnificativă, evocată într-un mod oarecare de orice alt pelerinaj jubiliar. De fapt Biserica nu-și poate uita rădăcinile sale; ba mai mult, ea trebuie să se întoarcă încontinuu la ele pentru a fi total fidelă planului lui Dumnezeu. De aceea, în bula Incarnationis mysterium am scris că jubileul, celebrat în același timp în Țara Sfântă, la Roma și în Bisericile locale din lumea întreagă, „va avea, ca să zicem așa, două centre: pe de o parte orașul în care Providența a voit să plaseze reședința succesorului lui Petru, iar pe de altă parte Țara Sfântă în care Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, luând trup omenesc dintr-o Fecioară numită Maria” (nr. 2).
Această atenție față de Țara Sfântă, în timp ce exprimă memoria cuvenită a creștinilor, vrea să cinstească raportul profund pe care ei continuă să-l aibă cu poporul evreu, din care provine Cristos după trup (cf. Rom 9,5). În aceste decenii, mai ales după Conciliul Vatican II, s-a parcurs mult drum pentru stabilirea unui dialog rodnic cu poporul pe care Dumnezeu l-a ales ca prim destinatar al promisiunilor sale și al alianței. Jubileul va trebui să constituie o ocazie în plus pentru a crește conștiința legăturilor care ne unesc, contribuind la stingerea definitivă a neînțelegerilor care, din păcate, de multe ori de-a lungul secolelor, au marcat dureros raporturile dintre creștini și evrei.
În plus, nu putem uita că Țara Sfântă este iubită și de discipolii islamului, care-i acordă o venerație deosebită. Am speranța vie că vizita mea la locurile sfinte va putea oferi și o posibilitate de întâlnire cu ei, pentru ca, tocmai prin claritatea mărturiei, să crească motivele de cunoaștere și de stimă reciprocă, ca și de colaborare în efortul de a da mărturie despre valoarea angajării religioase și despre dorința arzătoare pentru o societate mai conformă cu planul lui Dumnezeu, în respectul față de fiecare ființă umană și față de creație.
11. În tot acest drum prin locurile pe care Dumnezeu și le-a ales ca să-și stabilească „cortul” printre noi, doresc foarte mult să mă simt primit ca pelerin și frate nu numai de comunitățile catolice, pe care le voi întâlni cu o bucurie specială, dar și de celelalte Biserici care au trăit neîntrerupt în locurile sfinte și le-au păzit cu fidelitate și iubire față de Domnul.
Mai mult decât oricare alt pelerinaj de-al meu, acest pelerinaj, pe care mă pregătesc să-l fac în Țara Sfântă cu ocazia jubileului, va fi marcat de dorința arzătoare din rugăciunea adresată de Cristos Tatălui ca toți ucenicii săi „să fie una” (In 17,21), printr-o rugăciune care ne interpelează într-un mod încă și mai puternic în ceasul excepțional pe care-l deschide noul mileniu. De aceea îmi doresc ca toți frații de credință, în docilitate față de Duhul Sfânt, să poată vedea în pașii mei de pelerin pe pământul parcurs de Cristos o „doxologie” pentru mântuirea pe care am primit-o toți, și voi fi fericit dacă împreună ne-am putea aduna în locurile originii noastre comune, pentru a da mărturie despre Cristos, unitatea noastră (cf. Ut unum sint, nr. 23) și a confirma angajamentul reciproc spre restabilirea comuniunii depline.
12. Prin urmare, nu-mi rămâne decât să invit cu căldură întreaga comunitate creștină să pornească ideal în pelerinajul jubiliar. El va putea fi celebrat în multe forme pe care le-am indicat prin bula de declarare a marelui jubileu al anului 2000. Dar desigur că mulți îl vor trăi și pornind concret în călătorie spre acele locuri care au avut o relevanță deosebită în istoria mântuirii. Oricum, toți vom trebui să facem acea călătorie interioară care are ca scop dezlipirea de ceea ce, în noi și în jurul nostru, este contrar legii lui Dumnezeu, pentru a fi în stare de a-l întâlni pe deplin pe Cristos, mărturisindu-ne credința noastră în el și primind belșugul milostivirii sale.
În Evanghelie, Isus apare mereu în călătorie. Pare că se grăbește să se mute dintr-un loc în altul pentru a vesti apropierea împărăției lui Dumnezeu. Vestește și cheamă. Acel „urmează-mă” al său a avut parte de adeziunea promptă a apostolilor (cf. Mc 1,16-20. Să ne simțim cu toții pătrunși de glasul său, de invitația sa, de apelul său la o viață nouă.
O spun mai ales pentru cei tineri, în fața cărora viața se deschide ca un drum plin de surprize și de promisiuni.
O spun tuturor: să mergem pe urmele lui Cristos!
Fie ca această călătorie, pe care intenționez să o fac în anul jubiliar, să reprezinte călătoria întregii Biserici doritoare de a fi din ce în ce mai mult gata la glasul Duhului, pentru a ieși cu ușurință în întâmpinarea lui Cristos, mirele: „Duhul și mireasa strigă: ‘Vino'” (Ap 22,17).
Vatican, 29 iunie, solemnitatea Sfinților Petru și Paul, 1999, cel de-al douăzeci și unulea an al pontificatului.
Papa Ioan Paul al II-lea