Pastorala de Paşti a PS Virgil Bercea

Scrisoare Pastorală
la Sărbătoarea Învierii Domnului
2011

„Îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (In. 16, 33)

Dragi credincioși,

În ziua Învierii Sale din morți, Hristos pășește triumfător din mormânt pentru a-Și întâlni Mireasa, adică Biserica, dar și pentru a ne întâlni pe fiecare dintre noi în mod personal. Credința în faptul istoric al Învierii Domnului și speranța în promisiunile pe care Isus le-a făcut i-au motivat pe Apostoli și pe urmașii lor să propovăduiască această minune, care a ajuns peste veacuri până la noi. Evangheliile și Sfinții Părinți ne vorbesc tocmai despre acest eveniment și ne transmit speranța că, împreună cu Domnul, și noi vom învia. Și eu doresc astăzi să vă vorbesc despre această speranță și nădejde.

Credința, spune Sfântul Pavel, „este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11, 1); prin credință „înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu” (Evr. 11, 3); cu credință păstrăm tot ceea ce ne învață Biserica și credința este aceea care ne întărește speranța care nu moare. Tot Sfântul Pavel ne spune că „prin nădejde ne-am mântuit; … iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, așteptăm prin răbdare” (cf. Rom. 8, 24-25). Speranța ne ajută să privim și să tindem spre viitor; cu ajutorul speranței ne facem planuri și ne împlinim dorințele: speranța este viitorul. Și totuși, sunt momente în viața noastră când atât credința, cât și speranța în Dumnezeu, ne sunt încercate de „viermele îndoielii” și de loviturile crude ale vieții.

Iubiți credincioși,

În Săptămâna Patimilor, Isus este vândut, este judecat pe nedrept, unii depun mărturie mincinoasă împotriva lui, iar soldații trag la sorți să-i ia cămașa în timp ce El atârnă pe cruce. Oamenii pe care i-a ajutat și pe ai căror bolnavi i-a vindecat trec pe lângă El acum, „clătinându-și capetele, și zicând: Tu, Cel ce dărâmi templul și în trei zile îl zidești, mântuiește-Te pe Tine Însuți! Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!” (Mt. 27, 39-40). La fel și cunoscătorii de Lege, liderii poporului – cărturarii, bătrânii și arhiereii – îl batjocoreau zicând: „pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, și vom crede în El. S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu” (Mt. 27, 42-43). Dintre mulțimea mare de ucenici și oameni care-l urmau prin hotarele Israelului, vedem că sub cruce i-au fost alături doar câteva femei speriate și „ucenicul pe care Îl iubea” (In. 19, 26). Nici vremea nu i-a fost favorabilă, pentru că „de la ceasul al șaselea”, ne spune Scriptura, întunericul a cuprins „tot pământul, până la ceasul al nouălea” (Mt. 27, 45).

În acest context, sub loviturile crude ale vieții, de fapt ale păcatelor noastre, îl vedem pe Isus strigând pe cruce:„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit” (Mt. 27, 46). Oamenii care-l priveau, în loc să-l ajute, rămân pasivi la suferința Sa, spunând între ei: „Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-L mântuiască” (Mt. 27, 49). „Părăsit și de Tatăl din ceruri” (cf. Mt. 27, 46), Isus moare, și s-ar părea că moartea are ultimul cuvânt. „Săvârșitu-s-a”, a spus Isus pe cruce,„și plecându-și capul și-a dat spiritul” (Mt. 27, 50).

Aceste ultime cuvinte ale lui Isus pe cruce ne dau măsura solitudinii totale pe care omul o simte când este lovit în viață. În astfel de momente grele din viață parcă toți stau pasivi la suferințele noastre, parcă întunericul a cuprins tot pământul, până și Dumnezeu pare prea departe de noi ori, pare că ne-a părăsit. Așa cum s-a întâmplat și cu Isus, în astfel de momente grele din viața noastră cel mai adesea apare cineva care, în loc să ne dea o mână de ajutor sau o vorbă bună, aruncă sămânța îndoielii. „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum” (Mt. 27, 43), i-au spus cărturarii lui Isus. „Lasă să vedem dacă vine Ilie să-l mântuiască” (Mt. 27, 49), spuneau oamenii. „Te ții mereu în statornicia ta? Blestemă pe Dumnezeu și mori!” (Iov 2, 9), i-a spus soția lui Iov acestuia când a căzut bolnav. De fapt, în aceste cuvinte ale Scripturii ne regăsim fiecare atunci când suferința ne bântuie, când credința ne este încercată și speranța devine șovăielnică.

Dragi credincioși,

Când Isus le-a vorbit ucenicilor și apostolilor săi despre patima și moartea pe care o va îndura, mereu le-a spus că „a treia zi va învia” (cf. Lc. 3, 32-33). Cu toate acestea, „ei s-au întristat foarte” (Mt. 17, 23), și „n-au înțeles nimic din acestea” (Lc. 18, 33-34). Doar după Înviere aceste cuvinte au fost înțelese de către apostoli, ucenici și de către femeile mironosițe: „de ce căutați pe Cel viu între cei morți?” (Lc. 24, 6), le-a spus îngerul femeilor care au venit la mormânt. „Nu vă temeți” (Mt. 28, 5). „Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceți-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea, zicând că Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoși și să fie răstignit, iar a treia zi să învieze. Și ele și-au adus aminte de cuvântul Lui” (Lc. 24, 6-8). Mereu, mereu Isus i-a învățat pe ai Săi că nedreptatea, suferința și moartea nu sunt veșnice, deoarece dincolo de nedreptate, dincolo de durere, dincolo de suferință și dincolo de mormânt este Învierea, este Speranța.

Așa cum îngerii le-au adus aminte femeilor de cuvintele de speranță ale lui Isus, cum că a treia zi va învia, la fel și Biserica propovăduiește de două mii de ani credința în evenimentul istoric al Învierii, pentru a le aduce aminte oamenilor și a le da speranța că nedreptatea, suferința și moartea nu sunt veșnice. „Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi prin puterea Sa” (1 Cor. 6, 14), le aducea aminte Pavel creștinilor din Corint. Credința în Învierea Domnului a dat speranță și i-a motivat pe primii creștini să-L propovăduiască pe Isus la toate neamurile (cf. Mt. 28, 19), riscându-și propria viață. „Pentru că dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră” (1 Cor. 15, 14). Aceeași credință i-a susținut pe ai noștri dragi înaintași prin pușcăriile comuniste, sperând în Înviere, și cu aceeași credință au ieșit tinerii pe străzi în 1989, sperând într-o lume mai bună.

Dragii mei,

Vremurile nu sunt acelea pe care le-am așteptat. Crize politice, financiare, morale și personale sunt la tot pasul, iar credința și speranța ne sunt puse la încercare în fiecare moment. Familiile sunt împărțite prin țară și străinătate, ne înspăimântă atâtea calamități naturale, precum și nedreptatea și suferința din jurul nostru; parcă întreaga lume trăiește Vinerea Mare, parcă întreaga lume este în întuneric. În aceste vremuri este momentul să ne întoarcem la Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a ne aduce aminte de promisiunile pe care Isus ni le-a făcut: „ca prin răbdarea și mângâierea care vin din Scripturi să avem speranță” (Rom. 15, 4).

De aceea, tocmai acum de Învierea Domnului, nu trebuie să uităm că Speranța ne poartă de la întuneric la lumină. „Cu cât se face mai întuneric în jurul nostru”, spune Edit Stein (Malgré la nuit), „cu atât mai mult trebuie să ne deschidem inima către lumina care ne vine din înălțimi”, pentru că „nici o noapte nu este atât de lungă încât să împiedice răsăritul soarelui”. Oricât de departe am fi unii de alții, în zori răsare soarele, în zori se aduc miresmele, în zori s-au auzit cuvintele „pentru ce căutați pe Cel viu între cei morți?” (Lc. 24, 5), în zori suntem încurajați să nu ne temem, în zori dispare oboseala și suntem luminați de Lumină, în zori învie Hristos. În zori este un nou început.

Vă îndemn să faceți din această Sărbătoare a Învierii Domnului Hristos un moment de întâlnire personală cu Mântuitorul și de rememorare a cuvintelor pline de speranță pe care ni le-a spus: „îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (In. 16, 33).

Vă doresc Sărbători Fericite!

Hristos a înviat!

† Virgil Bercea