Pastorala de Paşti a PS Mihai Frățilă

Scrisoare Pastorală
la Sărbătoarea Învierii Domnului
2022

+ MIHAI
Din mila lui Dumnezeu, prin grația Scaunului apostolic al Romei
și voința Sinodului Bisericii Române Unite cu Roma,
Episcop al Eparhiei Greco-Catolice „Sfântul Vasile cel Mare” de București

Clerului, călugărilor, călugărițelor, întregului popor iubitor de Hristos

Iubiți credincioși,

Acum doi ani am petrecut Paștele în casele noastre timorați sub amenințarea epidemiei. Un an mai târziu, sub pretextul grijii pentru sănătate, am descoperit cât de ușor ne putem pierde gustul credinței și îndepărta de Dumnezeu. Anul acesta, nu numai că n-am fost ușurați de povara temerilor pentru siguranța noastră, dar am făcut cunoștință cu o nouă dramă: războiul. Acest flagel, care a cutremurat liniștea și rostul neamului omenesc, ne-a împărțit și mai mult pe tabere, rupând vraja care, în aparență, făcea ca lumea noastră să funcționeze rezonabil.

foto: mozaic Ivan Rupnik, ©Centro Aletti – LIPA Edizione

Cu mulți ani în urmă, am cunoscut la Roma un preot-om al lui Dumnezeu, care mi-a povestit un episod ce-l marcase profund în copilărie. Crescuse în suburbia orașului, nu departe de locurile unde, în 1963, se pregătiseră în aer liber cadrele celebrului film istoric „Cleopatra”. Într-o bună zi, când pe platouri nu se mai afla nimeni, viitorul preot și colegii săi de joacă au intrat în perimetrul unde fusese reconstituită Roma antică. Fascinați, s-au lăsat vrăjiți în voie de grandoarea construcțiilor și arhitectura decorurilor. Totul părea perfect. Intrând pe ușile acelor fațade monumentale, care străjuiau via triumphalis unde se filmase fastuoasa intrare în forul roman, copiii au fost șocați de ceea ce au descoperit. Monumentele Romei imperiale erau de fapt niște platforme de fațadă, proptite din spate cu bârne pentru a imita fără greș realitatea. Îndărătul acestei butaforii nu se găsea decât câmpul gol din afara orașului contemporan, cu resturile și mizeria lui suburbană. La fel se petrece cu viața noastră și multele ei închipuiri care ne dezamăgesc. Aceste prefăcătorii existențiale par să ofere așteptărilor noastre senzația de adevăr, dar, mai devreme sau mai târziu, își vor da arama pe față. Dezamăgirea – cuvântul în sine o confirmă – este de fapt o trezire bruscă din amăgire. În fața situațiilor care nu-și mai pot adeveri valoarea, pierzându-și amăgirea, ar trebui să ne bucure regăsirea lucidității.

Iubiți frați și surori în Hristos,

Misiunea lui Isus s-a sfârșit în aparență pentru toată lumea printr-o înfrângere evidentă. Deși îl văzuseră pe Domnul tămăduind bolnavii sau înviindu-i pe cei morți, deși trei din ucenici au asistat la schimbarea lui la față, deși fuseseră preveniți cu toții de soarta crudă care îl aștepta la Ierusalim, apostolii dezamăgiți nu l-au putut privi în ochi pe Isus în ceasurile pătimirilor sale. N-au fost la înălțime nici atunci când femeile mironosițe le-au adus tulburate vestea învierii. Au preferat să rămână concentrați pe durerea și temerile lor, mult mai reale în a lor simțire decât anunțul incredibil al victoriei lui Dumnezeu.

Într-adevăr apostolii nu au putut să-l recunoască pe Isus după înviere, decât după ce au făcut legătura dintre El, Cel înviat, și Omul durerilor – Cel care cu trei zile mai devreme, a trecut prin pătimire, murind părăsit de toți. Nimeni nu poate primi, așadar, vestea Învierii fără să accepte mai întâi Crucea și să o recunoască în propria sa viață. Este foarte interesant că, deși nu a amintit niciodată de consemnarea cuvintelor sau faptelor sale în scris, Domnul le-a cerut ucenicilor să-și amintească pururi de moartea sa, lăsând în Joia Paștelui Taina Sfintei Euharistii. Le-a spus atunci: „Aceasta să o faceți în amintirea mea!”, asigurându-ne lucrul pe care și l-a dorit cu certitudine: să rămână în inimile noastre prin darul Sfintei Liturghii care cuprinde în chip tainic și real reînnoirea Jertfei sale răscumpărătoare.

Comunitatea creștină a pornit de la asumarea tainei morții lui Isus și de la bucuria izvorâtă din învierea lui, încă de la primii săi pași în lume. Învierea – pe care credincioșii învățaseră s-o mediteze și s-o celebreze în viața lor, indiferent care le era numele de familie, originea sau statutul social – a fost temeiul civilizației creștine, care s-a înfiripat încet, dar sigur, împotriva oricăror previziuni lumești. „Oricine vrea să-și salveze viața trebuie să și-o piardă. Oricine își pierde viața o va găsi” – le spusese Isus ucenicilor pe când era cu ei. Tocmai de aceea, faptul de a trăi și noi asemănarea cu Isus în viața lui pământească ne ajută să înțelegem de ce o înfrângere momentană, o suferință precisă – greu de situat când sosește – ne deschid sufletul spre o perspectivă nouă asupra vieții, și anume, că lui Dumnezeu îi pasă de noi.

Dragi prieteni,

Poate ni-l amintim pe Isus atunci când, obosit după o zi de arșiță și multele întâlniri, ațipise în barca unde se afla împreună cu apostolii. S-a pornit vreme grea, iar aceștia au început să se dea de ceasul morții, îngroziți de vântul puternic și de valurile care amenințau să le înghită ambarcațiunea. Mirați că Isus continua să doarmă și răvășiți de frică, ucenicii l-au trezit, întrebându-l dacă îi pasă de soarta lor. El nu a întârziat să se mire de lipsa lor de credință, poruncind apoi valurilor și vântului să se liniștească, ajutându-ne să întrevedem de ce experiența credinței este, prin excelență, o virtute a încercării.

Nu ne putem obișnui, așadar, sub nicio formă cu riscul de a naufragia. Și ni se pare că a crede în Dumnezeu înseamnă să avem parte de răspunsuri la toate întrebările. Nu există, însă, pe fața pământului vreun om scutit de încercări, omul credincios nefăcând excepție de la regulă. Orice minte sănătoasă știe că suferința face parte din viața noastră și provine din simplul fapt că suntem oameni. Dar, înainte ca adevărul să ne facă liberi – spunea un preot care a asistat mulți ani la rând suflete trecute prin suferința depresiei –, același adevăr ne va face de obicei să gustăm nefericirea de a fi oameni limitați, slabi, neputincioși. Pericolul apare atunci când uităm că durerea este inerentă vieții și încetăm să mai prețuim libertatea sufletească, fiindcă refuzăm să admitem că suferința e parte a ființei noastre. Negarea acestui adevăr aduce cu sine nu numai imposibilitatea de a elimina durerea care ne tulbură oricum existența, ci și mărirea poverilor pe care le avem. Or, dacă Paștele este „trecerea” Domnului prin pătimire și moarte spre înviere, trecerea pascală a creștinilor este inclusiv trezirea din amăgirile și vanitatea vieții. A admite că povara încercărilor ne garantează nu numai suflul constitutiv al umanității din care suntem plămădiți, ci și asemănarea cu Hristos, este de fapt rostul bucuriei pascale.

Iubiți credincioși,

Lui Dumnezeu îi pasă de noi. În aceste vremuri când puterea aparenței răului pare de neclintit, să putem rosti în fața lui Isus Cel înviat cu deplină încredere: „Preschimbă, Doamne, pâinea săracă a vieții noastre în viața ta! Însuflețește vinul vieții noastre irosite cu Spiritul tău! Și nu ne lăsa să ne risipim!”

Crucii tale ne închinăm, Hristoase și sfântă învierea ta o lăudăm și o mărim!
Hristos a înviat! Sărbători cu pace!

Cu arhierești binecuvântări,

+MIHAI, episcop

Autor: PS Mihai Frățilă
Copyright: EpiscopiaBucuresti.ro
Publicarea în original: 19.04.2022
Publicarea pe acest sit: 19.04.2022
Etichete: ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.