Pastorala de Paşti a PS Florentin Crihălmeanu

Scrisoare Pastorală
la Sărbătoarea Învierii Domnului
2012

PETRU SUB PRIVIREA LUI ISUS

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla,
la mărita Sărbătoare a Învierii din morți a Domnului
și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul și mila Bunului Dumnezeu, Episcop de Cluj-Gherla, Onoratului cler împreună slujitor și de Dumnezeu iubitor, cuvioaselor persoane consacrate și iubiților credincioși greco-catolici împreună rugători, precum și tuturor creștinilor de Dumnezeu cinstitori, arhierească binecuvântare și creștinească salutare la mărita sărbătoare: «HRISTOS A ÎNVIAT!»

«Binecuvântat să fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după mare mila Sa, prin învierea lui Isus Hristos din morți, ne-a născut din nou, spre speranță vie, spre moștenire nestricăcioasă și neîntinată și neveștejită, păstrată în ceruri pentru voi» (cf. 1Pt 1,3-4).

Iubiți credincioși,

Hristos a Înviat! Vestea cea bună a răsunat mai întâi cu sfială de pe buzele femeilor mirofore reîntoarse de la mormântul gol, apoi a fost primită de apostoli și a răsunat mulțimilor prin glasul Sf. apostol Petru, la Rusalii, «Dumnezeu a înviat pe Acest Isus, căruia noi toți îi suntem martori» (cf. Fapte 2,32). De-atunci și până astăzi, aceasta este vestea ce însuflețește întreaga Biserică creștină.

Hristos a Înviat! Este și pilda pe care ne-o oferă natura an de an, îmbrăcând veșmântul sărbătoresc al florilor de primăvară la mărita sărbătoare a Învierii, invitându-ne parcă să ne îmbrăcăm și noi în veșmânt luminat trupul, dar mai cu seamă sufletul nostru.

Hristos a Înviat! Este salutul bucuriei credinciosului care de-acum înainte nu mai înțelege păcatul și moartea ca pe un hotar definitiv, un obstacol de netrecut, ci, prin credința în învierea Domnului și fidelitatea Lui față de noi, oamenii, ele devin ocazii de a cunoaște milostivirea și iubirea lui Dumnezeu, izvor de viață.

Hristos a Înviat! Proclamă astăzi Biserica creștină și împreună cu ea noi toți cei care «mărturisim un Botez întru iertarea păcatelor, așteptăm Învierea morților și Viața veșnică ce va veni» (Simbolul credinței). Hristos, Cel întâi născut din morți, călcând cu moartea pe moarte, ne deschide, tuturor celor care credem în El, poarta învierii spre viața veșnică. Răsună și azi cuvântul Său: «Aceasta este voia Tatălui Meu ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viața veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi» (cf. Io 6,40).

Iubiți credincioși,

Vă invit să ne îndreptăm «ochii sufletului» spre chipul Celui Înviat din morți, unica imagine vizibilă a Chipului nevăzut al lui Dumnezeu (cf. Col 1,5). Să-l privim și să ne lăsăm priviți, să-l vedem și să ne lăsăm văzuți de El, așa cum suntem, pentru că întreaga noastră viață se desfășoară sub privirea lui Dumnezeu, «căci în El trăim și ne mișcăm și suntem» (cf. Fapte 17,28). Astăzi, să ne lăsăm pătrunși, luminați și purificați de această strălucire divină a privirii lui Hristos Înviat. Este acea privire divină ce l-a învăluit pe apostolul Petru, simplul pescar, chemându-l la misiunea de «pescar de oameni», dăruindu-i harul de a «întări pe frații săi» în apostolat și apoi, conferindu-i misiunea de păstor al oilor Sale. Aceeași privire îi trezește în suflet conștiința de păcătos, căința pentru greșelile și păcatele comise.

Itinerarul spiritual parcurs de Simon fiul lui Ionà, pe care Isus îl numește Petru (Kefa), este un drum de luptă interioară ce trece de la încrederea în propria credință, știință și voință, la încrederea în fidelitatea iubirii lui Hristos față de Simon Petru, de la stima și atașamentul uman față de Învățător, la iubirea până la jertfa supremă pentru a împlini voința Tatălui, după modelul Mântuitorului. Credința adevărată trebuie să fie motivată de o iubire adevărată (Papa Benedict al XVI-lea).

Meditând asupra acestui drum al vieții de credință, descoperim că este itinerarul pe care și noi, creștinii botezați în numele Preasfintei Treimi, îl parcurgem. Să ne convertim privirea sufletului dinspre încrederea în credința, iubirea, știința, voința noastră, înspre încrederea în fidelitatea iubirii lui Hristos față de noi; dinspre perfecțiunea iubirii față de Dumnezeu, înspre perfecțiunea iubirii Sale față de noi. Astfel, în centrul vieții noastre de credință va fi iubirea lui divină.

Să ne oprim pentru un moment din tumultul bucuriei sărbătorii, să ne așezăm alături de Simon Petru pe malul Mării Galileii și să ne lăsăm învăluiți de privirea blândă și profundă a Domnului înviat din morți, ascultând întrebarea fundamentală pentru viața noastră de credință: «Mă iubești tu?». Să-i cerem ca El, Cel dintâi înviat dintre cei morți, să învie iubirea în sufletele noastre, iar aceasta să ne întărească viața de credință, ridicându-ne la înălțimea trăirii vocației noastre creștine.

1.Prima întâlnire cu Isus și prima chemare a lui Simon Petru
«Simone, fiul lui Ionà, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?»

Mântuitorul înviat se arată a treia oară ucenicilor săi, pe malul Mării Galileii și prânzește împreună cu ei, iar apoi, se adresează doar lui Simon Petru: «Simone, fiul lui Ionà, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?» (cf. Io 21,5). Înainte de a răspunde, el privește spre ochii limpezi și profunzi ai Domnului, în care se reflectă o rază a răsăritului de soare, și își amintește «zorii» chemării lui. Era prima întâlnire cu Mesia, atunci când, condus de fratele său Andrei, s-a aflat întâia oară sub privirea lui Isus. El i-a prevestit chiar atunci schimbarea numelui din Simon în Kefa (Petru) și, implicit, misiunea pe care urma să o primească (cf. Io 1,42).

Simon și-a amintit apoi prima chemare, când, pe malul Lacului Galileii, privirea lui Isus s-a oprit din nou asupra lor, chemându-i să-l urmeze pentru a deveni «pescari de oameni», iar ei, îndată au lăsat mrejele și l-au urmat (cf. Mc 1,16-18). Simon Petru își amintește și pescuirea miraculoasă, când la cuvântul Învățătorului, aruncând mrejele în mare au prins o mulțime de pești. Pescarul încercat, ce trudise fără rod toată noaptea, a înțeles imediat că acel cuvânt al Învățătorului i-a făcut pescuirea roditoare. Și-atunci, acolo în barcă, el a îngenuncheat și, sub privirea lui Isus, a mărturisit public starea sa de om păcătos, nevrednic de a fi în preajma Domnului. Grație acestui act de smerenie i se încredințează prima misiune personală: «Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni». Răspunsul lui Simon a fost prompt: ajungând la țărm, el a lăsat totul și a mers după Isus (cf. Lc 5,1-11).

Amintindu-și istoria propriei chemări, Simon Petru, reaprinde în sufletul său zelul primului răspuns la chemarea lui Isus, acel foc interior, care, o dată aprins de razele strălucirii privirii Sale, și de cuvintele Sale, este greu de stins. Așa cum mărturisea Ieremia proorocul: «iată era în inima mea ceva, ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele și eu mă sileam să-l înfrânez și n-am putut» (cf. Ier 20,9), sau apostolii în drum spre Emaus după ce au primit cuvântul Celui Înviat: «oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale?» (cf. Lc 24,32).

La întrebarea lui Isus, Simon Petru răspunde: «Da, Doamne», dar cu smerenie, plecând privirea și evitând comparația cu ceilalți, pentru că a înțeles că în slujirea lui Hristos există o competiție în iubire și credință, dar nu cu ceilalți, ci cu propria persoană. Apoi, afirmă încrederea în Cel atotștiutor și iubitor, care cunoaște cărarea și firul vieții fiecăruia: «Tu știi că țin la tine». Astfel, Petru recunoaște că nu se poate ridica la înălțimea iubirii gratuite, până la jertfa deplină, cu care Dumnezeu a iubit lumea jertfindu-l pe unicul Său Fiu (cf. Io 3,16). El poate recunoaște smerit doar prietenia, amiciția și simpatia față de Isus.

Pentru a confirma creșterea spirituală a lui Simon, vocea Învățătorului răsună blând, dar ferm, conferindu-i o nouă misiune: «Paște mielușeii mei» (cf. Io 21,15). Semnul iubirii lui Hristos trebuie să se manifeste prin slujirea turmei Sale. Astfel, Simon Petru este asociat misiunii Mântuitorului, dar turma rămâne a lui Hristos. Isus nu-i cere post aspru, biciuire sau să se culce pe pământul gol, îi cere doar să păstorească turma sa cu iubirea cu care El ar fi păstorit-o (Sf. Ioan Gură de aur).

Să ne lăsăm învăluiți și noi, iubiți credincioși, de privirea Domnului Înviat și să ne amintim «zorii» credinței noastre: prima întâlnire cu Isus, când am primit Taina Botezului, apoi primele învățături de credință, prima Spovadă și prima cuminecare solemnă cu Trupul și Sângele Său. Bucuria întâlnirii personale cu Dumnezeu, Cel care ne-a căutat și ne-a chemat să-l urmăm, să reaprindă în sufletele noastre încrederea în iubirea Lui.

2. Zel apostolic și ambiții umane în credința lui Petru
«Simone, fiul lui Ionà, Mă iubești?»

Isus continuă dialogul cu Simon Petru. Privirea Mântuitorului înviat rămâne ațintită, cu îndurare, asupra apostolului și pătrunde parcă mai adânc în sufletul său, dorind să lumineze unghere mai profunde ale «memoriei sufletului» său. Din ochii luminoși, în care infinitul cerului se împletește cu adâncul mării, o rază străbate în sufletul «pescarului de oameni». Simon Petru își amintește acum de zelul cu care l-a urmat pe Isus, de dorința de a-l sluji primul, de strădania de a-și arăta întâietatea fidelității în credință și iubire față de Hristos. El își amintește de căderile, de slăbiciunile și de nestatornicia sa umană, cele care l-au făcut uneori să pună voința proprie mai presus de cea a lui Hristos.

Simon rememorează scena în care Isus se arată mergând pe valurile Mării Galileii, spunând ucenicilor aflați în corabie: «Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți!». Toți sunt înfricoșați, dar Simon Petru are curajul să-i ceară să meargă spre El, pe apă. «Vino!», îi poruncește Isus. Atâta timp cât Simon Petru se lasă atras și susținut doar de privirea Învățătorului, se apropie de El pășind pe mare cu îndrăzneală, dar în clipa în care privirea lui se îndreaptă spre vântul potrivnic și vijelia ce-l înconjura, se înfricoșează și începe să se scufunde. Isus îl salvează, dar îi reproșează lipsa de încredere: «puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?» (cf. Mt 14,24-31).

Mai târziu, la întrebarea lui Isus «cine ziceți voi că sunt Eu?», iluminat de harul divin, Simon îl mărturisea, în numele celorlalți apostoli, pe Hristos, ca Fiul Dumnezeului celui viu și primea numele de Petru împreună cu misiunea sa apostolică: «Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui și îți voi da ție cheile împărăției cerurilor…» (cf. Mt 16,15-19). La scurt timp însă, când Isus prevestea apostolilor patima sa, același Petru, mânat de sentimentalismul uman, dar și de orgoliul propriu, să merite reproșul sever al Învățătorului: «Mergi înapoia mea, satano!» (cf. Mt 16,23).

În ajunul patimilor Sale, la Cina cea de taină, Isus spălând picioarele apostolilor, dorește să le ofere exemplul comuniunii în iubire și al slujirii reciproce. Mai întâi, Simon Petru se împotrivește, punând voința proprie mai presus de aceea a Învățătorului: «Nu-mi vei spăla picioarele în veac!». Doar după ce Isus îl previne că gestul spălării reprezintă semnul comuniunii în iubire, Simon acceptă și cere chiar mai mult, să-i spele și capul și mâinile (cf. Io 13,3-10).

Chipul pescarului chemat la slujba apostolatului se oglindește în ochii Maestrului, cu toate aspectele vieții sale spirituale: cu cele pozitive, dar și cu cele negative, cu virtuți, dar și cu slăbiciuni. Simon Petru are încredere în Cel care îl cunoaște și îi răspunde a doua oară cu smerenie: «Da, Doamne, Tu știi că țin la tine». Cu aceeași blândețe și fermitate, Isus înviat sigilează a doua oară misiunea pastorală încredințată lui Simon Petru: «Păstorește oile mele». Petru este asociat din nou misiunii lui Hristos, ca slujitor credincios. El va trebui să conducă turma spre locul pășunii în care Domnul este Poartă, Păstor și Hrană (cf. Io 10,9-11), dar nu cu superioritatea celui care domină sau stăpânește, ci după exemplul lui Hristos, cu iubirea celui care slujește cu milostivire și iertare.

Lăsându-ne pătrunși de aceeași privire a Celui înviat, în fața căruia nimeni nu se poate ascunde și toate sunt descoperite (cf. Evr 4,13), să ne reamintim cu smerenie, dar și cu încredere, aspectele pozitive ale vieții noastre de credință, elanul în urmarea și trăirea poruncilor lui Dumnezeu, prin fapte bune, slujind Lui și aproapelui, dar și căderile, ambițiile umane, atașamentele materiale sau sentimentale, care ne-au îndepărtat de o viață creștină autentică. Să ne reamintim că, de fiecare dată, El ne-a primit și s-a oferit să ne spele de rău și de păcat, pentru a ne putea continua drumul vieții de credință cu suflet curat.

3. Fundamentul vieții de credință
«Simone, fiul lui Ionà, ții la Mine?»

Isus înviat îl întreabă acum a treia oară pe Simon Petru dacă într-adevăr ține la El, cel puțin ca la un prieten. Până acum, Isus l-a întrebat despre acea iubire deplină ce conduce până la jertfa de sine, iar Simon Petru, cu prudență, i-a răspuns de fiecare dată afirmativ, referindu-se numai la prietenia pe care i-o poartă. De data aceasta, Isus este cel care se coboară la nivelul capacității de a iubi a ucenicului său și nu-i cere mai mult decât poate oferi, dar dorește ca prietenia lui să fie sinceră, necondiționată și deplină.

Lumina soarelui își revarsă cu bogăție razele asupra chipului Celui înviat din întunericul mormântului, «Cel întâi născut din morți» (cf. Apoc 1,5). Ochii Lui devin strălucitori ca para focului (cf. Apoc 1,14), iar cuvântul Său viu și lucrător, pătrunde până la despărțitura sufletului și a spiritului, pentru a judeca simțirile și cugetele inimii (cf. Evr 4,12).

Simon Petru se întristează, acum, când Mântuitorul înviat îl întreabă a treia oară asupra iubirii și prieteniei lui, pentru că își amintește de nestatornicia în credință și de trădarea încrederii lui Isus: momentul întreitei lepădări.

La Cina cea de taină, Isus îl asigurase de rugăciunea Lui pentru momentul încercării în credință, revelându-i și noua misiune în cadrul Colegiului apostolilor, aceea de a-i întări pe frații săi: «Eu m-am rugat pentru tine să nu piară credința ta și tu oarecând, întorcându-te, întărește pe frații tăi» (cf. Lc 22,32). Simon, întărit parcă în ambiția sa umană de a-și demonstra fidelitatea față de Isus în fața celorlalți, s-a declarat atunci hotărât să meargă cu El chiar și la închisoare, și chiar până la moarte (cf. Lc. 22,33). Fără a ține cont de cuvântul lui Isus, care prevestea o «întoarcere», adică o convertire, mai întâi, Petru, punându-și încrederea în propriile forțe, proclamă cu tărie: «Chiar dacă toți se vor sminti întru tine, totuși eu nu mă voi sminti!» (cf. Mc 14,29). Atunci, Învățătorul încearcă să-i potolească zelul ambiției umane, anticipându-i întreita lepădare și oferindu-i chiar și un semn concret, menit să-i amintească cele proorocite: cântatul cocoșului (cf. Lc 22,34).

În loc să devină mai smerit, Simon Petru stăruie în ambiția sa, pentru ca la scurtă vreme după aceea, în Grădina Ghetsimani, doborât de somn, să audă vocea întristată a lui Isus: «Simone, dormi? N-ai avut tărie să veghezi un ceas?» (cf. Mc 14,37). Apoi, pe când Isus era interogat în casa arhiereului, Petru s-a apropiat să se încălzească alături de ceilalți, la focul din curte. Acolo, alături de soldați și slugi, pare că a uitat complet pentru ce se afla acolo. Vocea slujnicei și a celorlalți care îl dau de gol, dar și căldura focului, sunt mai importante decât cele declarate la Cina cea de taină. Teama de oameni și rușinea că este ucenic al lui Isus, se dovedesc mai puternice decât iubirea față de Învățătorul său. Petru mai întâi se face că nu înțelege și apoi, de două ori afirmă răspicat că nu îl cunoaște pe omul acela (cf. Mt 26,69-74). În acel moment răsună cutremurătorul semn al cântului cocoșului, pe care Învățătorul îl prevestise la Cina cea de taină drept adeverirea întreitei lepădări. Dar cine altul decât numai Dumnezeu Cel Atotștiutor, ar fi putut cunoaște că exact la ceasul trădării, cocoșul va cânta?

Se cuvine să ne oprim aici asupra unui detaliu revelat doar de evanghelistul Luca. Este acea fulgerătoare întâlnire de priviri, o secundă cât o veșnicie. Privirea Învățătorului osândit, legat, bătut și batjocorit, întâlnește privirea ucenicului înfricoșat, rușinat, ce tocmai afirmase a doua oară că nu-l cunoaște, pentru a se putea încălzi la foc cu ceilalți. Acea privire i-a străpuns inima împietrită de uitare, de teamă și de rușine, stârnind lacrimi de pocăință. Ce a descoperit atunci Petru în ochii Celui de care tocmai se lepădase? A întâlnit o privire profund întristată, înlăcrimată, dar plină de milostivire, de înțelegere și de iertare, care a trezit în adâncul sufletului său căința sinceră și părerea de rău pentru păcatul săvârșit. Ce a înțeles Petru din acea privire a lui Isus? A înțeles că Domnul, Învățătorul, deși abandonat de toți, batjocorit și torturat, a rămas fidel în iubirea Lui față de Petru.

Simon Petru a rămas în continuare cel dintâi între apostoli, pentru că și-a recunoscut greșeala și s-a căit sincer. Dar, mai important, a înțeles că este iubit, că iubirea lui Hristos nu-l va abandona niciodată și că poate avea întotdeauna încredere în această iubire.

Care a fost deosebirea dintre Iuda și Petru? O lacrimă! (Card. A. Comastri).

Ne întrebăm ce a dorit Domnul înviat să-l învețe pe Simon Petru prin acel dialog și prin întreita întrebare asupra iubirii sale? În primul rând, Isus a dorit ca fiul lui Ionà să-și amintească iubirea Celui care l-a ales, l-a chemat la viața de credință și i-a conferit misiunea de apostol, fără a ține cont de slăbiciunile și de păcatele sale. Apoi, l-a învățat să se cunoască pe sine mai bine și mai profund. Pe de o parte, să-și stăpânească pornirile caracterului său impulsiv, orgolios și nestatornic, iar pe de altă parte, să-și cultive laturile virtuoase: generozitatea, devotamentul și curajul. Simon Petru a înțeles, de-a lungul vieții sale sub privirea lui Isus, că trebuie să mai adauge și alte virtuți: smerenia, cumpătarea, tăria și caritatea. Dar mai important este că l-a cunoscut cu adevărat pe Învățătorul său și a acceptat să se lase iubit și slujit de Domnul, să primească cu bucurie iubirea Sa, recunoscând cu smerenie că nu îi va putea răspunde cu aceeași iubire. Atașamentul său sincer, fidel și devotat față de Isus, deși marcat de slăbiciunile firii umane, va fi reînnoit de fiecare dată când se va întoarce la El căit de păcatele sale.

«Paște oile mele» îi spune Isus, acum, pentru a treia oară. Simon Petru a înțeles că și el este, mai întâi, un simplu credincios al turmei lui Hristos, care grație iubirii și iertării Lui, poate sluji cu iubire, continuând misiunea primită, până la jertfa supremă a crucii.

Care este, deci, ultima lecție pe care ucenicul o primește acum de la Domnul înviat?

Acolo, pe malul Lacului Galileii, sub privirea blândă și milostivă, dar fermă, profundă și atotștiutoare a Domnului înviat din morți, Simon își revede firul întregii vieți. Harul divin al privirii lui Isus înviat, pătrunde și luminează ungherele ascunse ale sufletului său. Pe plan spiritual, este momentul mărturisirii generale, trecerea de la pescarul încercat, Simon fiul lui Ionà, generos dar orgolios și voluntar, la păstorul credincios Petru, cel iertat și iubit de Hristos, primul dintre apostoli în slujba iertării și a milostivirii. După aceea, Petru primește de la Isus misiunea definitivă de a păstorì turma Sa, de a-i întări în credință pe frații săi și de a împlini, astfel, menirea numelui primit încă de la prima întâlnire cu Isus: Petru, piatra de temelie a Bisericii creștine și Corifeul apostolilor.

Simon Petru, de acum înainte, își va întemeia întreaga viață de credință pe iubirea fidelă a Domnului Isus Hristos față de el. Chiar dacă Petru, ca om, va rămâne cu slăbiciunile sale omenești, știe că se poate întoarce oricând, cu lacrimi de căință sinceră, spre cel care îl iubește necondiționat. Isus s-a rugat mai înainte, ca această credință a lui Simon Petru să nu piară. Cel care a primit harul iertării pentru căderile sale și a cunoscut astfel iubirea Domnului, va putea la rândul său ierta și întări pe frații săi. Lecția credinței în fidelitatea iubirii lui Isus, îi va conferi lui Simon pacea sufletească și bucuria slujirii ca păstor al Turmei lui Hristos.

Iubiți credincioși,

astăzi, în sfânta și luminata zi a sărbătorii Învierii Domnului, când cu bucurie adresăm celor dragi din familie, fraților creștini și cunoscuților din Biserică și societate, tradiționalul salut creștin «Hristos a înviat!» să medităm și asupra lecției încrederii în iubirea lui Hristos, pe care Simon Petru a primit-o, sub privirea lui Isus înviat.

Să ne reamintim că, prin taina Botezului, am fost chemați să-i urmăm lui Hristos. Am primit apoi numeroase haruri (la prima spovadă, la prima cuminecare solemnă și celelalte sacramente) și totuși câte oscilații între bine și rău, între păcat și iertare, între iubire și lepădare. Și-atunci, cum am putea rămâne perseverenți în credință, văzând permanenta noastră infidelitate? Simon Petru cu bucurie ne împărtășește astăzi lecția primită: chiar dacă firea omenească este nestatornică, marcată de slăbiciuni și lipsuri, există un aspect important al vieții de credință care rămâne constant în relația noastră cu Dumnezeu, și anume: iubirea lui față de noi. Pe această fidelitate a iubirii lui Hristos putem, oriunde și oricând, să ne întemeiem credința și speranța. De aceea, rostind acum «Hristos a înviat!», afirmăm încrederea în învierea Lui, dar și în nemărginita-i iubire față de noi, oamenii.

Cu aceeași iubire, să răspundem și noi, prin viața noastră de credință, chemării Celui care ne-a ales din veșnicie și pentru veșnicie, după cuvântul Corifeului Apostolilor: «siliți-vă să faceți temeinică chemarea și alegerea voastră și astfel nu veți greși niciodată. Căci așa vi se va da cu bogăție intrarea în veșnica Împărăție a Domnului nostru și Mântuitorului Isus Hristos», căruia să-i fie cinstea, mărirea și închinarea în veci. Amin.

Sărbători luminate, alături de cei dragi, învăluiți sub privirea blândă și iubitoare a Celui înviat dintre cei morți, care astăzi dorește să reînvie încrederea în fidelitatea iubirii Sale în sufletele noastre!

HRISTOS A ÎNVIAT!

† FLORENTIN
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reședința episcopală, la mărita Sărbătoare Împărătească a Învierii din morți a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2012, la 311 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, la 159 de ani de la întemeierea binecuvântatei Eparhii de Cluj-Gherla, în al VIII-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, în al XVI-lea an al episcopatului nostru și al X-lea în tronul acestei eparhii.

SFÂNTUL PETRU
de Ioan Andrei (PS Ioan Ploscaru):

…

„- Simone-l întreabă Domnul dintr-o dată
Mă iubești tu sincer din inima toată?”
„- Numai Tu știi, Doamne, dragostea mea cum e!”
„- Paște mielușeii din întreaga lume!”
Și toți în mirare tac, ca-n clipe sfinte
E mare-abjurare cu mari legăminte!

„- Simone-l întreabă Domnul și mai tare,
Mă iubești mai mult tu, decât fiecare?”
„- Inimii Tu Doamne-i cunoști adâncimea!”
„- Tu oile-mi paște, condu-mi preoțimea!”
Cum ziua-alburește pescărușii zboară,

„- Simone-i grăiește Domnu-a treia oară:
„- Mă iubești mai mult tu, (dragostea-ți să-mi spună)
decât fiecare și toți împreună?”
Când Domnul privește peste focul roșu,
Pe țărmuri departe, lung cântă cocoșu,
Petru fruntea-și pleacă, durerea-l pătrunde
Și plânsu-l îneacă și-abia mai răspunde:

„- Tu-mi cunoști iubirea, Cel ce tot cunoaște!”
„- Să-mi paști mielușeii și oile-mi paște!”
Să nu le răpună lupii răpitorii,
Păstorește-mi turma și condu-i păstorii:
Puterea supremă-n timp și veșnicie:
Cheile emblema peste-Mpărăție!

…

Vei fi mărturie, străini te vor duce
Și urmându-mi Mie, vei muri pe cruce!