Pastorala de Paşti a PF Lucian Mureşan

Scrisoarea Pastorală de Sărbătoarea Învierii Domnului a Preafericirii Sale Lucian Mureșan,
Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică

Preacucernici frați preoți,
Preacuvioși părinți călugări,
Preacuvioase maici,
Iubiți fii sufletești,

Drumul Postului Mare, pe care l-am parcurs și-n acest an, ne-a oferit posibilitatea de a aprofunda misterul răscumpărării noastre, în popasurile sărbătorești pe care Sfânta Biserică le-a rostuit, pentru un real și cu folos urcuș spiritual. Dacă am reactualizat drumul lui Isus spre patimă, moarte și înviere, înseamnă că am devenit mai conștienți de faptul că drumul vieții noastre nu poate fi nici drumul egoismului, nici cel al independenței nesocotite, nici al libertății greșit înțelese, ci drumul cu Isus, drum care duce sigur la pace, bucurie, liniște și viață veșnică în fericire.

Citind, recitind și meditând Evangheliile observăm că ele sfârșesc cu Învierea lui Isus Domnul. Mai exact, ele nu descriu evenimentul însuși al Învierii, cât mai ales oferă mărturii despre acesta: femeile purtătoare de mir, venind foarte de dimineață la mormânt, găsesc piatra răsturnată de pe mormânt, iar mormântul era gol; văd îngeri strălucitori care spun că El este viu; merg și spun apostolilor care, precum femeile, constată că trupul lui Isus nu se mai află în mormânt; în neliniștea și frământarea lor, Isus înviat li se arată, oferindu-le bucuria și pacea, oferindu-le Euharistia.

Învierea lui Isus inaugurează o lume nouă, lume în care nu mai funcționează legile pământene limitate și imperfecte, ci legile Împărăției veșnice, legi pe care numai cel credincios, numai cel ce crede le acceptă, le aplică și depune mărturie încă din viața aceasta, lăsându-se întâlnit și întâlnind pe Isus Cel înviat în Tainele Bisericii, așa precum cei doi ucenici, în drumul lor spre Emaus, îl întâlnesc și-L recunosc pe Isus Cel înviat „la frângerea pâinii” (cf Lc 24,30).

„Cred”, „cel ce crede”, „credința”, „cel credincios” sunt cuvinte fără de care nu putem vorbi și accepta minunea Învierii lui Isus, decum minunea învierii noastre! Catehismul Bisericii Catolice, înainte de a expune credința Bisericii așa cum este mărturisită în Simbolul credinței, sau așa cum este celebrată în liturgie și trăită în practicarea poruncilor, pune întrebarea: Ce înseamnă „a crede”; ce este „credința”? Și răspunde: „Credința este răspunsul omului dat lui Dumnezeu Care i se revelează și i se dăruiește, aducând în același timp un belșug de lumină omului aflat în căutarea sensului ultim al vieții sale” (par 26).

Isus, prin Înviere, ni se revelează ca fiind biruitorul păcatului, al morții și al iadului, Unul din Treime, pe care limitele lumii, ale spațiului și ale timpului, nu-L mai pot ține! Isus, prin Înviere, se dăruiește omului în Taina Cuvântului Său și a Euharistiei, celebrată și permanentizată de Biserică, pentru ca tot cel ce-L caută să-L găsească și să beneficieze de tot ceea ce El a promis. Acest Isus înviat și glorificat cere răspunsul credinței noastre, așa cum a cerut răspunsul femeilor care au mers foarte de dimineață la mormânt, sau răspunsul apostolilor Petru și Ioan, sau al celor doi ucenici în drum spre Emaus, sau răspunsul Bisericii în cele două milenii de confruntare cu ideologiile babilonice ziditoare de minciună și de moarte: „A înviat cu adevărat și s-a arătat!” (Lc 24,34).

Credința noastră nu are de a face numai cu cele ale veșniciei, numai cu cele ce sunt dincolo de lumea noastră; credința noastră are de a face și cu cele ce sunt în lumea noastră, în istoria noastră. Dacă Dumnezeu s-a întrupat și a locuit printre noi (cf In 1,14), dacă s-a făcut asemenea nouă afară de păcat, dacă s-a apropiat atât de mult de oameni încât aceștia L-au putut omorî, punându-i trupul într-un mormânt, înseamnă că răspunsul credinței la minunea Învierii pare a fi mult mai greu de dat. Dacă avem în vedere starea apostolilor, a femeilor purtătoare de mir, după ce Isus a fost batjocorit, chinuit, răstignit, mort pe cruce și pus în mormânt, atunci ne dăm mai bine seama de ce Isus se arată acestora, și nu numai, înviat din morți biruitor și strălucitor. Iar starea lor este și starea oamenilor de astăzi! „Cine ne va prăvăli piatra de pe ușa mormântului?” se întrebau femeile în dimineața Învierii. „Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, a fost răsturnată” (Mc 16,3-4). Cine mai poate înlătura povara nelegiuirilor, a întunecimilor, a ignoranței și a necredinței care s-a instalat în lume precum o piatră mare? Cine? Aici este așteptat răspunsul credinței. Piatra a fost răsturnată de atotputernicia Celui pe care nu-L putea ține mormântul și moartea. Atunci, dacă noi, creștini fiind, am contribuit la punerea pietrei mari a relelor și a necredinței pe ușa mormântului Celui care omora moartea, atunci, tot noi, creștini de convingeri fiind, trebuie să contribuim cu forța iubirii la a nu împiedica cu nimic pe Cel Atotputernic să răstoarne piatra. Aceasta este marea provocare pentru creștinism! Acesta este răspunsul credinței! Nu mai avem nici un drept în a mai amâna întâlnirea cu Isus Cel înviat. Nu mai avem nici un drept în a-L opri, prin nelegiuire și neîncredere, în a restaura toate și a le face noi. Acum „să ne curățim simțirile și să vedem pe Cristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii, și, cântându-i cântare de biruință, luminat să-L auzim zicând: Bucurați-vă!” (Cânt 1,2).

Să mai punem la îndoială faptul că Învierea lui Isus nu ar fi un fapt real? Sunt foarte mulți cei care pun la îndoială acest adevăr, încercând să strecoare, sub masca unor „talentați” romancieri, dramaturgi, cercetători sau arheologi, ispitele îndoielilor. Păcat! Ei se aseamănă cu cei care, în dimineața acelei prime zile a săptămânii, adică a treia zi de la moartea pe cruce, au mers la Pilat, zicându-i: „Domnule, ne-am adus aminte că amăgitorul acela a zis, încă fiind viu: După trei zile mă voi scula! Poruncește dar să se întărească mormântul cu pază până a treia zi, ca nu cumva venind ucenicii Lui să-L fure și să spună poporului că a înviat din morți. Și va fi rătăcirea cea de pe urmă mai rea decât cea dintâi” (Mt 27,62-64). Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia 89-a la Evanghelia după Matei, spune: „Totdeauna înșelăciunea se prinde în propriile ei lanțuri și fără să vrea dă mână de ajutor adevărului. Uită-te! Trebuia să se creadă că Cristos a murit, că a fost îngropat și că a înviat. Și despre toate acestea dușmanii Lui ne fac dovada. Uită-te că înseși cuvintele lor ne dau mărturie de toate acestea. Ei spun: Ne-am adus aminte că amăgitorul acela încă fiind viu; deci a murit; După trei zile Mă voi scula. Poruncește, dar, să se întărească mormântul; deci a fost înmormântat; ca nu cumva să vină ucenicii Lui să-L fure; deci, dacă va fi întărit mormântul, nu se va putea face nici o viclenie. Nici una. Prin urmare dovada învierii a ajuns de necontestat tocmai prin cele propuse de ei, nu s-a făcut nici o viclenie, pentru că mormântul a fost pecetluit. Iar dacă nu s-a făcut nici o viclenie și s-a găsit mormântul gol, atunci negreșit a înviat. Ai văzut cum arhiereii și bătrânii poporului, chiar fără voia lor, au luptat pentru dovedirea adevărului?”

Noi, dragii mei, să rămânem în dragostea de adevăr a apostolilor, a femeilor mironosițe și a Bisericii celei una, care nu au încetat să mărturisească: Isus a înviat cu adevărat!

Iubiți fii sufletești,

Deși Isus, după Înviere, se înalță la Tatăl, El rămâne cu noi în Cuvântul Său și în Euharistie, Taine care, primite, transformă viața fiecăruia dintre noi în ode ale bucuriei și preamăririi, și în prescuri pentru cuminecarea cu mulțumită a tuturor celor pe care îi întâlnim. Locul unde îl întâlnim pe Cel Înviat în Cuvânt și în Euharistie este Liturghia. Aceasta își are fundamentul în misterul pascal al lui Isus. În Liturghie Domnul înviat vine la noi, devine prietenul nostru de călătorie, ne explică Scripturile (cf Lc 24,27), ne comunică Viața Sa, ne înflăcărează inimile deseori nesimțitoare și ne deschide ochii minții și ai inimii pentru a-L vedea și mărturisi (cf Lc 24,30-31). El merge împreună cu noi, chiar dacă ne găsește mereu posomorâți și descurajați; El rămâne la noi, pentru că noi avem multe a-L întreba, iar El are multe a ne împărtăși. Prin Liturghie noi dăm răspunsul credinței, credință care nu are de a face numai cu cele veșnice, ci și cu cele ale lumii în care trăim, lume care trebuie evanghelizată și cuminecată. În contextul unei asemenea lumi, cardinalul mărturisitor Iuliu Hossu afirma, dând răspunsul valabil pentru toți oamenii și pentru toate timpurile: Credința noastră este viața noastră!

Se spune despre un eremit, un locuitor al pustiului Tebaidei Egiptului, care a trăit toată viața în pocăință și în fidelitate față de Isus că, într-o zi, un diavol i-a întins o cursă care i-a pus la încercare credința. Diavolul i-a apărut sub forma lui Isus înviat, spunându-i: Eu sunt Cristos glorios. La vederea acestuia, eremitul sfânt a închis ochii. Diavolul l-a întrebat atunci cu dulceață prefăcută: Închizi ochii în fața Domnului? La care eremitul răspunde: Nu pe pământ vreau să-L văd pe Domnul, ci în cer. Pentru viața aceasta îmi este suficient să îl simt aproape de mine în credință.

Iubiții mei,

Și-n acest an, Domnul înviat ne face vrednici de bucuriile oferite de consacrarea de noi biserici, de chemarea la sfânta preoție a altor lucrători, de întâlnirile cu El în frumoasele noastre oficii liturgice, de operele de binefacere pentru cei care au nevoie, de educația religioasă a tinerilor și a copiilor, de răspunsul credinței bunilor noștri fii sufletești atașați parohiilor noastre din țară și din străinătate.

Totodată, fideli și recunoscători vrednicilor înaintași, celebrăm, la 19 mai, 270 de ani de la venirea la Blaj a episcopului Ioan Inocențiu Micu, cel care a ctitorit Blajul, a început construirea Catedralei și a școlilor și care se odihnește în așteptarea învierii tuturor celor adormiți în sfânta noastră Catedrală a Preasfintei Treimi.

De asemenea, la 7 septembrie vom comemora 140 de ani de când a trecut la cele veșnice primul arhiepiscop și mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, după restaurarea Mitropoliei, Alexandru Șterca Șuluțiu. Acesta, într-o scriere a sa, consemnează un crez al înaintașilor: „Nouă ne place Unirea… de aceea dorim și voim a trăi și a muri în această Sfântă Unire, însă… aducem aminte… că de la începutul Bisericii lui Isus Christos Sfânta Unire între Biserica Răsăritului și a Apusului au stat numai în unitatea credinței…”.

La 4 decembrie vom celebra centenarul nașterii celui ce a îndurat chinurile penitenciarului din Sighet, pentru credința catolică și apostolică, episcopul martir Ioan Suciu. Nu pot fi uitate predicile înflăcărate ținute în Catedrală sau în alte părți, cu puternice rezonanțe în viața de credință a atâtor fii spirituali. „Căutați să fiți curajoși și să vă arătați vrednici de ceasurile mari în care Domnul ne-a învrednicit să trăim, îndemna episcopul. Să îndurăm bărbătește, în credință și în curăție, sporind în dragoste unul față de altul, ca să plăcem Celui de Sus, Care șterge ca să scrie lucruri frumoase, poate mai frumoase. Bine ar fi să ne facem examinarea conștiinței naționale și morale”.

Iubiți fii sufletești,

Atât în taina întrupării, cât și în cea a patimii, morții și Învierii, Preacurata Fecioară Maria, „neprihănita fiică a Sionului” este prezentă; iar prezența Ei înseamnă permanentul răspuns al credinței la planul mântuirii neamului omenesc. De aceea, Ceea ce se veselește întru învierea Fiului Ei, a fost ridicată în gloria cerească, pentru că Isus înviat din morți s-a înălțat pentru ca să „pregătească un loc” tuturor celor care, cu Cristos, trec „din moarte la viață și de pe pământ la cer”, iar Maria, model de credință, ocupă în mod necesar primul loc.

Cu Ea, Mama Speranței, implor milostivirea Domnului peste voi toți, peste toți cei dragi ai voștri, peste cei ce au nevoie de lumina credinței, peste țara noastră, care are mare nevoie de restaurare morală.

Cristos a înviat! Să ne bucurăm și să credem!

+ LUCIAN
Arhiepiscop Major

Dată în Blaj,
la Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos,
Anul Domnului 2007