Pastorala de Crăciun a PS Florentin Crihălmeanu

Scrisoare pastorală la
sărbătoarea Nașterii Domnului 2011

SFÂNTA FAMILIE ȘI FAMILIA SFÂNTĂ
UNITATEA SPIRITULUI – LEGĂTURA PĂCII

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
la mărita Sărbătoare a Nașterii după trup a Domnului și
Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul, mila și îndelungă-răbdarea Atotputernicului Dumnezeu și prin grația Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate, iubiților creștini greco-catolici și tuturor credincioșilor creștini, iubitori și cinstitori de Dumnezeu,

«Vă îndemn, să umblați cu vrednicie, după chemarea cu care ați fost chemați, silindu-vă să păziți unitatea Spiritului, întru legătura păcii» (cf. Ef 4,1.3).

Iubiți credincioși,

Venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu este o mare sărbătoare a Bisericii, o sărbătoare a bucuriei, a iubirii, a unității și a păcii.

Nașterea Pruncului divin, în peștera din Bethleemul Iudeii, ne arată iubirea Tatălui față de noi, oamenii, și dorința Lui de a reface unitatea ruptă de om prin păcat, deschizându-ne astfel calea spre Viața în comuniunea fericirii veșnice. Iubirea Tatălui este fundamentul pe care se clădește misiunea Fiului și lucrarea Spiritului Sfânt, pentru realizarea unității dintre om și Dumnezeu și între oameni.

Nașterea lui Isus unește sufletele celor care L-au așteptat, L-au căutat și L-au primit. În peștera friguroasă stau în adorație lângă El, Maria și Iosif, părinții Săi. Lor, li se alătură în grabă păstorii ce căutau «semnul» pruncului înfășat, așezat în iesle, iar mai apoi sosesc și magii porniți de multă vreme și din depărtări să-l vadă pe Cel proorocit, conduși de Steaua de la Răsărit. Cu toții, săraci și bogați, mai tineri sau mai vârstnici, veniți mai de aproape sau mai de departe, cu daruri și fără daruri, sunt uniți în jurul Pruncului divin, sub privirea Tatălui nevăzut care îi contemplă din înaltul cerului. Acolo, în peștera din Bethleem, iubirea Tatălui întâlnește iubirea oamenilor, în Cel care este deopotrivă Dumnezeu și om, Pruncul din iesle. Acolo, îngeri și oameni cântă împreună bucuria îmbrățișării dintre cer și pământ. Suntem și noi invitați să intrăm în misterul acestei bucurii a unității divino-umane, încercând să-l pătrundem și să-l trăim la nivel personal în familia noastră și în societatea de astăzi.

1. Unitatea cu Dumnezeu – modelul Preasfintei Treimi

«Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el» (cf. 1Io 4,16).

Cu «privirea sufletului» îndreptată spre scena din Bethleem, să ascultăm imnul corurilor îngerești ce dezvăluie o prezență tainică: a Tatălui Creator, care atât de mult a iubit lumea încât a dorit să-L trimită pe Fiul Său unic pentru a împărtăși oamenilor iubirea Spiritului Sfânt de Viață dătător, astfel ca toți cei ce vor crede în Fiul să primească neprețuitul Dar al vieții veșnice (cf. Io 3,16).

Treimea cea de o ființă și nedespărțită, taina comuniunii personale în plinătatea iubirii împărtășite, e unică și indivizibilă atât în natura Sa divină, cât și în lucrarea Sa, fiecare Persoană păstrându-și rolul specific, căci «unul este Dumnezeu Tatăl de la care sunt toate, unul este Isus Hristos, Domnul, prin care sunt toate și unul este Spiritul Sfânt în care sunt toate» (cf. Conc. Constantinopol II).

Scopul ultim al lucrării celor trei Persoane divine este intrarea tuturor creaturilor în unitatea desăvârșită a Preasfintei Treimi (cf CBC 260), «ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una,…, Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți în unime» (cf. Io 17,21.23). Atunci Dumnezeu va deveni «totul în toți» (cf. 1Cor 15,28) și se va împlini definitiv planul mântuirii, El va «reuni în Hristos toate lucrurile cele din cer și cele de pe pământ» (cf. Ef 1,10).

Misterul Preasfintei Treimi constituie fundamentul, nucleul central al credinței și al vieții creștine (cf. CBCc 44). Pentru a pătrunde mai profund în acest mister, omul a încercat să găsească, de-a lungul timpului, analogii în natură, cu ajutorul cărora să înțeleagă acest adevăr de credință. Astfel, de exemplu, apa (aceeași substanță, dar sub cele trei forme), arborele (aceeași plantă, dar cu trei părți cu funcțiuni distincte), soarele (aceeași planetă, dar cu trei funcțiuni distincte), sau alte realități ale creației cu caracteristici similare.

În cadrul creației, imaginea lui Dumnezeu se regăsește în persoana umană și în instituția familiei.

Plăsmuindu-l pe om «după chipul și asemănarea Sa» (cf. Gen 1,26), Dumnezeu i-a împărtășit iubirea, pentru ca omul să-L cunoască, să-L iubească, să-I slujească liber și astfel, la timpul rânduit, să fie înălțat la împărtășirea fericirii cerești cu El. Doar omul posedă, în cadrul creației, acea demnitate de persoană capabilă să se cunoască pe sine, să se dăruiască în mod liber, să intre în comuniune cu Dumnezeu și cu alte persoane (cf. CBCc 66-67).

În persoana umană, spiritul și trupul alcătuiesc o singură entitate. Unitatea profundă și inseparabilă dintre trupul material și suflet (principiul spiritual), face ca omul, încă în timpul vieții pământești, să poată intra în relație cu Dumnezeu. Astfel, în sufletul uman se poate realiza acea unitate umano-divină în iubire, unde Preasfânta Treime își poate afla locaș: «Dacă mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, iar Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face sălaș la el» (cf. Io 14,23). Această comuniune rămâne însă imperfectă, limitată și supusă pericolului păcatului.

Numai în misterul Cuvântului Întrupat al Pruncului din ieslea peșterii din Bethleem, își află adevărata lumină misterul omului, rânduit să reproducă chipul Fiului lui Dumnezeu «icoana Dumnezeului nevăzut» (cf. Col 1,15). Paradoxal, acest prunc mic, născut într-o peșteră, așezat în ieslea animalelor, este cea de-a doua Persoană divină, care a îmbrăcat haina umană pentru mântuirea noastră! Mare și greu de închipuit mister al acestei Persoane în care natura umană și cea divină se regăsesc deplin unite, rămânând totuși distincte și neamestecate: este marea taină a Dumnezeului nostru care a dorit să intre în lume printr-o familie umană în care să crească, să fie educat și să împlinească rânduielile religioase până la începutul misiunii Sale publice. Părinții săi, Maria și Iosif, L-au dus la templu pentru a primi numele rostit de înger: Isus, (Dumnezeu mântuiește), ce arată atât identitatea Sa cât și misiunea Sa. El este Mesia, Hristos, Cel consacrat și «uns» de Spiritul Sfânt pentru misiunea mântuitoare a neamului omenesc. El este Cel așteptat de Poporul lui Israel, Cel venit să-și ofere viața ca «răscumpărare pentru cei mulți» (cf. Mt 20,28).

Pe parcursul copilăriei Sale, pruncul și-apoi tânărul Isus va rămâne supus părinților Săi, dar, treptat, va învăța să recunoască vocea Tatălui Său ceresc și să răspundă chemării Sale. Astfel, Isus va păstra comuniunea cu familia Sa, rămânând în același timp în deplină unitate cu Dumnezeu Tatăl și disponibil pentru a-I împlini voința. De-a lungul întregii Sale misiuni, El va arăta Chipul Tatălui «cel ce m-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl», va rosti cuvintele Tatălui «cine ascultă cuvântul Meu ascultă cuvântul Celui care M-a trimis» și va împlini faptele rânduite de Tatăl «Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui». Isus Hristos, Fiul preaiubit în care Tatăl își găsește bunăvoința, va avea de îndurat lipsurile și dificultățile vieții umane, batjocura și tortura, ispitirile răului, dar în toată această luptă la nivel fizic și spiritual, El își va păstra mereu unitatea cu Tatăl, rămânând în iubirea și pacea Sa.

Să ne îndreptăm din nou privirea sufletului spre peștera din Bethleem în noaptea nașterii Domnului. Cei mai apropiați de Pruncul divin sunt Maria și Iosif (cf. Lc 2,16), uniți în adorarea noului-născut.

Fecioara Maria fusese aleasă din veșnicie, zămislită fără de prihană și consacrată la templu, pentru a putea primi în sânul ei imaculat Cuvântul, care, din trupul ei, trup a luat. De aceea, Maria este «cea plină de har» și «binecuvântată între femei». Ea nu s-a limitat doar la a primi cu recunoștință darurile oferite de Tatăl ceresc, ci și-a exprimat voința de a fi slujitoarea Domnului și de a fi la dispoziția Cuvântului Său. În acest fel Fecioara se unește cu voința mântuitoare a Tatălui, oferindu-se cu toată ființa ei slujirii Lui. În trupul Mariei, divinul și umanul se întâlnesc în unitatea veșnică și indivizibilă între natura divină a Fiului și natura umană, sub adumbrirea Spiritului Sfânt. Prin voința divină, Maria își va păstra integritatea fizică după naștere, iar prin colaborarea cu harul va păstra unitatea spirituală cu cerescul Tată. Astfel, Preacurata Fecioară ne oferă modelul unic al întreitei vocații împlinite: Mamă, Fecioară și persoană consacrată. Toate aceste daruri nu au ferit-o pe Maria de lupta pentru păstrarea acestei unități și a integrității consacrării ei. Cu siguranță rugăciunile neîncetate, respectarea rânduielilor divine, împlinirea misiunii de mamă și soție, pe fundamentul trainic al iubirii lui Dumnezeu și al smereniei, i-au dobândit tăria în încercări, în ispite și în dificultățile vieții ei.

Soțul ei, dreptul Iosif, un simplu tâmplar, dar un om credincios, zelos în respectarea poruncilor și a rânduielilor divine, este și el la dispoziția Pruncului mântuitor. După ce a avut de înfruntat ispita de a o abandona pe Maria, Iosif acceptă revelația îngerească și se unește planului divin de mântuire. Viața lui este consacrată apărării Pruncului Isus și a Fecioarei Maria, devenind astfel Părintele ocrotitor al Sfintei familii. Cu siguranță și Iosif s-a străduit să păstreze unitatea vie cu Dumnezeu-Tatăl, prin rugăciune, prin împlinirea îndatoririlor de tată ocrotitor și soț, cu iubire față de Dumnezeu și față de cei încredințați în grijă.

Iată cum Sfânta familie din Nazaret se dovedește a fi o «icoană a Preasfintei Treimi», o imagine vie a modelului suprem de comuniune în iubire și de unitate în diversitate a Persoanelor. Maria și Iosif sunt uniți prin legătura iubirii în căsătorie, dar mai cu seamă prin unitatea spirituală a legăturilor de iubire pe care fiecare dintre ei le are cu Dumnezeu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos. Astfel, unitatea din familia lor este construită pe unitatea spirituală cu Dumnezeu Tatăl, adevărată legătură a desăvârșirii și a păcii, care-i va asigura soliditatea și trăinicia în încercările și ispitele lumii.

Să ne așezăm iarăși în fața peșterii din Bethleem, privind însă acum spre «ieslea» sufletelor noastre și întrebându-ne cum încercăm noi, cei care prin Botez ne învrednicim de numele de creștini, să păstrăm acea unitate spirituală cu Dumnezeu? Să ne reamintim că prin harul Botezului, Hristos s-a scufundat în realitatea păcatelor noastre și ne-a îmbrăcat în haina divinității Sale «câți în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați și îmbrăcat!» (Gal 3,27). Cum încercăm să păstrăm strălucirea și neprihănirea acestei haine divine până la unitatea reală, deplină cu El în Împărăția Sa? Urmând exemplul Preasfintei Fecioare Maria și al Sf. Iosif, să refacem unitatea spirituală cu Dumnezeu prin rugăciune, prin participarea la viața Bisericii și la Sfintele Taine (ce reînnoiesc în suflet legătura Harului!). Într-un cuvânt, să ne alcătuim un program de viață spirituală care să ne întărească unitatea cu Dumnezeu, astfel încât să putem rosti cu Sf. apostol Pavel: «Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Oare necazul sau strâmtorarea sau prigoana sau foametea,…? Dar în toate acestea suntem mai mult biruitori, prin acela care ne-a iubit» (Rom 8,35.37).

2. Unitatea cu aproapele – modelul Sfintei Familii din Nazaret

«Și a coborât cu ei și a venit în Nazaret și le era supus lor» (cf. Lc 2,51).

Privind din nou spre Pruncul divin înconjurat cu iubire de părinții săi, să medităm împreună asupra importanței unității în iubire cu aproapele. Să ne reamintim că omul, ca «icoană și asemănare a lui Dumnezeu», a fost creat din iubire și pentru iubire, de către Tatăl Creator, care este iubire. Așadar, persoana umană (bărbatul și femeia), are înscrisă în natura sa intimă vocația și responsabilitatea iubirii și a comuniunii (cf. GS 12). Revelația creștină cunoaște două moduri specifice de realizare a vocației la iubire a persoanei umane: Căsătoria și Fecioria, fiecare dintre acestea reprezentând o concretizare a adevărului profund al omului creat «după asemănarea lui Dumnezeu» (cf. FC 11).

Angajamentul dăruirii reciproce în iubire, în cadrul sacramentului Căsătoriei ca fundament al instituției familiei creștine, pretinde fidelitatea și unitatea indisolubilă (inseparabilă) dintre soți, pe durata întregii vieți (cf. GS 48). Aceasta tocmai în virtutea chemării persoanei umane de a iubi după modelul Preasfintei Treimi, cu o iubire totală, dar respectând alteritatea persoanelor. Păstrarea unității iubirii o regăsim ca model și în fidelitatea lui Dumnezeu față de legământul făcut poporului Său, în fidelitatea lui Hristos față de Biserica Sa, precum și în cadrul Sfintei familii din Nazaret.

Așa cum am arătat, unitatea în Sfânta familie se bazează, în primul rând, pe unitatea spirituală a fiecărui membru al familiei cu Dumnezeu

Ca urmare, în cadrul Sfintei familii, fiecare membru, fiind în unitate personală cu voința divină, și acțiunile familiei lor sunt în unitate cu voința divină, chiar dacă fiecare membru al familiei își păstrează rolul său. Cu toate acestea, nu este o familie lipsită de încercări sau de ispite, atât din interior cât și din exterior.

Să ne reamintim că, încă pe când Maria și Iosif erau doar logodiți, mai înainte de începutul conviețuirii lor, apar încercările la nivelul gândurilor și al suspiciunilor în relația dintre ei. Iosif, aflând că Maria purta deja în sânul ei un prunc, fără a fi fost ei împreună, este tentat să o lase în ascuns (cf. Mt 1,18-19), cu gândul că astfel o va feri de pedeapsa cu moartea. Iosif nu dă curs ispitei, păstrează unitatea spirituală cu Dumnezeu, respectând poruncile Sale. Acestea îl fac să-și încredințeze, în rugăciune, frământarea sa Domnului și să aștepte cu răbdare un semn, înainte de a lua vreo decizie. Atunci când Îngerul Domnului îi apare în vis lui Iosif dezvăluindu-i planul divin, el îl acceptă cu încredere și în ascultare față de voința divină, și o ia pe Maria în casa lui (cf. Mt 1,20-24). Drumul la Bethleem, de peste 100 km, pentru recensământul ordonat de Împăratul August, nu este lipsit de dificultăți pentru tânăra mamă, Maria, aflată în preajma momentului nașterii. Iosif împărtășește încercările Mariei și este alături de ea, mereu atent și grijuliu, ajutând-o, ocrotind-o și oferindu-i cele necesare pentru a suporta cât mai ușor călătoria.

Împreună împărtășesc durerea refuzului de a fi primiți în vreo casă din Bethleem și de a nu găsi drept adăpost decât o peșteră întunecoasă și rece, pe câmpul păstorilor (cf. Lc 2,1-7). Cu siguranță, răbdarea pusă atât de mult la încercare le-a fost pe deplin răsplătită la nașterea divinului Prunc în peșteră, căci ei, Maria și Iosif au fost primii oameni care au văzut chipul lui Dumnezeu făcut om, primii care L-au putut adora și purta în brațe pe Însuși Dumnezeul lor, pruncul Isus, fiul lor și Fiul lui Dumnezeu.

Urmează apoi, pentru Sfânta familie, și alte încercări din partea stăpânirii lumești. Regele Irod, temându-și tronul, vrea să omoare pe pruncul Isus. Iosif, chiar și în somn păstrează unitatea spirituală cu Dumnezeu și de îndată ce primește vestirea îngerească, pleacă la drum cu familia sa spre Egipt. Maria se supune cu încredere, smerenie și respect întru totul (cf. Mt 2,13-14), chiar dacă e noapte, copilul e încă mic, iar drumul e lung și greu. Astfel este salvată și viața Pruncului, dar și unitatea și pacea familiei. Sfânta familie experimentează exilul, emigrația, într-o țară străină, cu alte tradiții și obiceiuri. Între străini trebuie luat totul de la început iar Iosif trebuie să găsească un adăpost și cele necesare existenței pentru familia sa. În toate acestea Maria îi va fi aproape cu sfatul și cu blândețea ei, astfel încât, cu încredere, cu perseverență și cu răbdare, vor depăși momentul dificil, rămânând uniți cu Dumnezeu și între ei.

La timpul rânduit, ascultând porunca îngerească, Iosif ia Pruncul și pe Mama Lui și pornesc înapoi spre Nazaret. Maria, împreună cu Pruncul, se supun noii călătorii cu smerenie și încredere, în spirit de sacrificiu și comuniune, pentru păstrarea familiei în fidelitate față de voința lui Dumnezeu (cf. Mt 2,20-21).

Sunt doar câteva exemple din numeroasele momente dificile în care, prin caritate fraternă, spirit de sacrificiu, prin răbdare și respect reciproc, în comuniune de iubire și fidelitate, membrii Sfintei familii se ajută unul pe altul în drumul vieții, pentru a asculta și împlini voința lui Dumnezeu. Căutând fiecare bucuria și fericirea celuilalt, punând bunurile materiale în comun și supunându-se cu smerenie voinței celuilalt, ei trăiesc practic după cele trei sfaturi evanghelice (castitatea, sărăcia și ascultarea), ca într-o adevărată comunitate de viața consacrată. Astfel, îngrijindu-se reciproc de mântuirea sufletului celuilalt, parcurg împreună drumul sfințirii personale, al unității spirituale cu Dumnezeu. Acesta este modelul Sfintei familii, adevărata «icoană» a Preasfintei Treimi: o familie aflată într-o unitate dinamică ce este clădită pe credința în Dumnezeu, o familie în care fiecare își cunoaște rolul, dar acționează pentru binele celorlalți și astfel se ajunge la un echilibru interior în care fiecare se simte liber în trăirea propriei vocații și atent în împlinirea voinței lui Dumnezeu. Această armonie și bună înțelegere din cadrul familiei, devine un factor de armonie și comuniune în societate, prin exemplul oferit altor familii.

Fericitul Ioan Paul al II-lea numea Sfânta familie «prototipul și icoana tuturor familiilor creștine», tocmai pentru că această familie a cunoscut și sărăcia și persecuția și exilul, dar a știut, cu toate acestea, să-și împlinească cu fidelitate datoriile stării, rămânând cu deschidere față de lipsurile altora și împlinind cu bucurie planul lui Dumnezeu (cf. FC 86).

Cum ar putea familiile creștine de astăzi urma acest model de unitate și fidelitate? Magisteriul Bisericii ne învață că unitatea familiei este susținută de viața comună de credință, de rugăciunea împreună în familie, de participarea împreună la Sfintele sacramente și la acțiunile Bisericii. Părinții constituie pentru copiii lor primul model, prin cuvânt și comportament, sunt primii educatori, primii vestitori ai credinței, care veghează cu atenție asupra echilibrului interior, a unității, dar și a vocației fiecăruia dintre copiii lor (cf. CBC 1656). Căminul familial este prima școală de umanism, o școală a comuniunii și a fidelității față de angajamentele asumate. Familia este și o școală a virtuților, în care copiii învață iubirea frățească, răbdarea, iertarea generoasă, încrederea reciprocă, slujirea celuilalt cu disponibilitate, respectul, bucuria comuniunii în familie și toate celelalte necesare unei vieți echilibrate (cf. CBC 1657).

Darul sacramental al Căsătoriei este, în același timp, vocație și poruncă pentru soții creștini, de a rămâne mereu fideli unul față de altul, uniți în fața tuturor încercărilor și dificultăților, în generoasă supunere față de voința sfântă a lui Dumnezeu, după porunca lui Hristos: «Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă» (cf. Mt 19,6). De aceea, una dintre obligațiile cele mai necesare și urgente ale familiilor creștine din zilele noastre este trăirea valorii inestimabile a indisolubilității și fidelității legăturii matrimoniale (cf. FC 20).

Fericitul Ioan Paul al II-lea adresa un cuvânt de încurajare familiilor aflate în dificultate, dar care, cu eroism, au continuat să păstreze unitatea legământului matrimonial: «Laud și încurajez toate acele familii care, în pofida dificultăților mari pe care le au, păstrează și dezvoltă binele indisolubilității. În felul acesta, împlinesc, cu umilință și curaj, misiunea încredințată lor, de a fi în lume un semn mic și valoros, uneori supus ispitelor, dar mereu reînnoit, al fidelității neobosite cu care Dumnezeu și Isus Hristos îi iubesc pe toți și pe fiecare dintre oameni» (cf. FC 20).

«Preasfânta Fecioară Maria, Maica Vieții și Regina familiei, să mijlocească pentru ca fiecare familie (cămin familial) să devină, după modelul Familiei din Nazaret, un loc al păcii și al iubirii» (Fer. Ioan Paul al II-lea).

3. Unitatea în cadrul societății – familia creștină, model de unitate

«Promovarea unei comuniuni autentice și mature a persoanelor în familie constituie prima școală de sociabilitate, de neînlocuit, exemplu și stimul pentru raporturi comunitare mai ample, pentru învățarea respectului, dreptății, dialogului, și a iubirii» (cf. FC 43).

Să privim acum spre cei ce se află uniți în jurul Pruncului divin, în noaptea sfântă a intrării Sale în istoria umanității noastre: Fecioara Maria și Iosif, primii adoratori ai Fiului lui Dumnezeu. Sosesc apoi în grabă păstorii veniți să-L vadă pe Pruncul Mântuitor. Mai târziu ajung și magii care se închină Regelui Iudeilor. Cu toții, uniți în bucurie și în contemplarea Pruncului din iesle, alcătuiesc, chiar și pentru scurt timp, o comunitate în jurul Sfintei familii.

Ce a adus nou nașterea lui Isus în societatea de atunci?

La peștera din Bethleem, mai mult decât simpla bucurie umană, se împărtășește o bucurie spirituală, la care participă și oștirile îngerești, pentru că Cel născut, Cel în jurul căruia s-au adunat cu toții, este Cuvântul întrupat, Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos. Astfel, în mica «societate», comunitatea din Bethleem, se înfăptuiește unitatea dintre cer și pământ, prefigurare a momentului în care se va împlini unitatea desăvârșită și definitivă în Hristos, în fericirea veșnică.

Ce aduce nou nașterea lui Hristos pentru societatea de astăzi?

Pentru fiecare dintre noi, Nașterea Domnului aduce în suflet bucuria mântuirii, reînnoitul dar al unității spirituale cu Dumnezeu, prin Fiul Său. Împreună cu acesta este și darul împărtășirii acestei bucurii în comuniunea familiei, pentru a o întări în unitate și fidelitate. Pentru adevăratul creștin există și o altă dimensiune, aceea de a împărtăși bucuria veștii mântuirii «până la marginile pământului», în întreaga societate, pentru ca, după voința lui Dumnezeu «toți oamenii să ajungă la cunoștința adevărului și să se mântuiască» (1Tim 2,4).

În acest sens, rolul instituției familiei este deosebit de important, pentru că „Familia este «locul» nașterii și creșterii personale și sociale a omului, după cum a fost și «locul» întrupării Fiului lui Dumnezeu și al vieții Sale ascunse și ascultătoare la Nazaret” (cf. SCF 2). Astfel, familia constituie pentru societate «leagănul vieții», «sanctuarul vieții», locul în care viața, ca dar al lui Dumnezeu, poate fi primită corespunzător și protejată împotriva numeroaselor atacuri la care este expusă și se poate dezvolta conform exigențelor unei formări umane autentice (cf. CE 39).

Fericitul Ioan Paul al II-lea considera familia ca fiind izvorul natural din care izvorăște «cultura vieții», centrul în care converg toate valorile ce o protejează și nucleul fundamental al oricărei civilizații în slujba vieții, deoarece familia, spunea Fericitul pontif, este «celula originară a societății și a Bisericii». El atenționa asupra atacurilor împotriva instituției familiei, arătând că sunt cu atât mai periculoase cu cât ignoră valoarea de neînlocuit a familiei bazată pe taina căsătoriei și propun alternative false, solicitând chiar legalizarea lor.

Astfel, există vătămări grave care se aduc și astăzi demnității familiei: Infidelitatea conjugală (adulterul – care afectează unitatea, fidelitatea, stabilitatea familiei și educația copiilor); despărțirea soților (divorțul – adevărată «plagă socială», ofensă gravă adusă legii naturale, afectează soțul părăsit și traumatizează copiii), unirile libere (concubinajul sau conviețuirea – distruge ideea de familie și este contrară legii morale) (cf. CBC 2380-2389). Trebuie precizat că toate vătămările aduse la adresa familiei sunt contrare legii morale și constituie păcat grav ce exclude de la sfintele sacramente, cu respectarea excepțiilor prevăzute de dreptul particular (cf. CBC 2390).

Societatea are datoria de a sprijini instituția familiei, prin legi care să favorizeze «cultura vieții» iar în caz contrar legislația poate conduce la vătămarea instituției familiei și a legii morale cu posibile consecințe distructive asupra individului, a familiei și a societății însăși. Presiunea secularizării, libertinismul moral și individualismul pe de o parte, globalizarea și relativizarea valorilor creștine pe de altă parte, tind să rupă unitatea spirituală a persoanei cu Dumnezeu și de aici dezbinarea interioară, care conduce la dezbinarea familiilor cu consecințe negative asupra soților și a copiilor. Dezbinarea unității de iubire în cadrul familiei, «celula de bază» a Bisericii și a societății, are drept consecință slăbirea «trupului» Bisericii și al societății, îndepărtarea treptată de Dumnezeu, de valorile spirituale și implicit de legea morală. Dacă nu se iau măsuri corespunzătoare, acest fenomen poate degenera într-o criză morală pe baze antropologice, ce va conduce, nu doar la o criză economică, ci spre haos și neant. Să ne reamintim că Dumnezeu a pedepsit cu severitate păcatul oamenilor făcut cu voință și știință în timpul lui Noe și al lui Lot (potopul,- cf. Gen 7, Sodoma și Gomora, – cf. Gen 19).

În schimb, celor care respectă și împlinesc poruncile Sale, Dumnezeu le promite păstrarea comuniunii de iubire cu El: «Dacă păziți poruncile Mele veți rămâne întru iubirea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui» (cf. Io 15,10). Acesta este secretul păstrării unității spirituale cu Dumnezeu: respectarea și împlinirea poruncilor Sale. Astfel, îi vom putea cere orice în rugăciune și El ne va da (cf. Io 15,7).

Să-I cerem acum, la celebrarea marii sărbători a Nașterii Domnului, să putem rămâne mereu în unitate spirituală cu El, să putem păstra legătura păcii și a desăvârșirii, fiecare dintre noi, familiile noastre și toți cei care acceptă cu bucurie să facă parte din «marea familie» a lui Hristos prin Botez. Aceasta trebuie să constituie adevărata libertate și bucurie spirituală a familiilor creștine, care să le însoțească pe drumul sfințeniei, în unitate spirituală și fidelitate. De aceea, suntem îndreptățiți să cerem stăruitor în rugăciune: «Unitatea în credință și împărtășirea Spiritului Sfânt cerând, pe noi înșine și unul pe altul și întreaga noastră viață lui Hristos Dumnezeu să o dăm» (ectenie liturgică).

Iubiți credincioși,

Datorită importanței instituției familiei pentru Biserica noastră, precum și datorită faptului că în anul viitor va avea loc la Milano a VII-a Întâlnire mondială a familiilor, am hotărât împreună cu cei rânduiți, ca și anul 2012 să fie dedicat în mod special pastorației familiei având tema: «Familia, leagăn al vieții».

Pentru că am meditat asupra temei unității, să ne reamintim că vocația la unitate este o notă identitară caracteristică Bisericii noastre și neamului nostru românesc, după cum afirma Cardinalul Iuliu Hossu: «Dacă nu ar fi fost Unirea de la 1700, nu ar fi fost nici Adunarea de la Blaj din 1848 și nici Marea Unire de la 1 Decembrie 1918». Să ne ajute Domnul să putem fi apostoli ai unității așa cum înaintașii noștri au fost «martiri pentru unitate» (Fer. Ioan Paul al II-lea).

Nașterea lui Isus, care i-a unit într-o «mare familie» pe Maria și Iosif, cu păstorii, magii și cetele îngerești, ne oferă și nouă ocazia de a intra în «familia Lui», cu familiile și comunitățile noastre, cântând împreună colindul bucuriei unității dintre cer și pământ: «Cerul și pământul/ În cântec răsună,/ Îngeri și oameni,/ cântă împreună:/ Hristos se naște,/ Domnul coboară,/ îngerii cântă, magii îl adoră,/ păstori aleargă,/ ieslea o înconjoară,/ mari minuni se întâmplară».

Sărbători pline de bucuria renașterii spirituale a Pruncului divin în sufletele și în familiile noastre, binecuvântate cu dragoste, cu pace și bună înțelegere!

Mulți ani sfinți și binecuvântați!

† Florentin
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reședința episcopală, la Marea Sărbătoare a Nașterii după trup a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2011, al 311-lea de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 159-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 82-lea de la transferarea sediului episcopal la Cluj, al șaptelea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre, în al șaptelea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, al șaptelea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraș și Alba-Iulia, la Blaj, al 15-lea an al episcopatului nostru și al 10-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla.