Papa despre Requiem-ul de Mozart

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la finalul concertului dat în cinstea sa
de Academia Pontificală de Științe
Castel Gandolfo, 7 septembrie 2010

Dragi prieteni,

Mulțumesc din inimă orchestrei din Padova și Veneto și corului „Accademia della voce” din Torino, conduse de maestrul Claudio Desderi, și celor patru soliști, pentru că ne-au oferit acest moment de bucurie interioară și de reflecție spirituală cu o intensă interpretare a Requiem-ului de Wolfgang Amadeus Mozart. Alături de ei îi mulțumesc monseniorului Marcelo Sánchez Sorondo, secretar al Academiei Pontificale de Științe, pentru cuvintele pe care mi le-a adresat, precum și diferitelor instituții care au contribuit la organizarea acestui eveniment. Știm bine că foarte tânărul Mozart, în călătoriile lui în Italia împreună cu tatăl, a stat în diferite regiuni, printre care și Piemonte și Veneto, dar mai ales știm că a îndrăgit activitatea muzicală italiană foarte vie, caracterizată de compozitori ca Hasse, Sammartini, Padre Martini, Piccini, Jommelli, Paisiello, Cimarosa, ca să cităm câțiva.

Însă permiteți-mi să spun încă o dată că există o sentiment deosebit care mă leagă, aș putea spune din totdeauna, de acest mare muzician. De fiecare dată când ascult muzica lui nu pot să nu merg din nou cu amintirea la biserica mea parohială, când, copil fiind, în zilele de sărbătoare, răsuna o „Missa” a lui: în inimă percepeam că o rază a frumuseții cerului a ajuns la mine, și această senzație o am de fiecare dată, și astăzi, ascultând această mare meditație, dramatică și senină, despre moarte. În Mozart totul este în armonie perfectă, fiecare notă, fiecare frază muzicală este așa și n-ar putea fi altfel; chiar și opusurile sunt reconciliate și mozart’sche Heiterkeit, „seninătatea mozartiană” învăluie totul, în orice moment. Acesta este un dar al Harului lui Dumnezeu, dar este și rodul credinței vii a lui Mozart, care – în special în muzica lui sacră – reușește să facă să transpară răspunsul luminos al Iubirii divine, care dăruiește speranță, chiar și atunci când viața umană este sfâșiată de suferință și de moarte.

În ultima scrisoare scrisă tatălui muribund, datată la 4 aprilie 1787, el scrie astfel vorbind tocmai de etapa finală a vieții pe pământ: „… de câțiva ani am intrat în atâta familiaritate cu această prietenă sinceră și preaiubită a omului, [moartea], încât imaginea ei nu numai că nu mai are pentru mine nimic înfiorător, ci îmi apare chiar foarte liniștitoare și consolantă! Și îi mulțumesc Dumnezeului meu că mi-a dat norocul de a avea oportunitatea de a recunoaște în ea cheia fericirii noastre. Nu merg niciodată la culcare fără să mă gândesc că ziua următoare poate nu va mai fi. Și totuși nimeni dintre cei care mă cunosc nu va putea spune că în companie eu sunt trist sau indispus. Și pentru acest noroc îi mulțumesc în fiecare zi Creatorului meu și îl doresc din toată inimă fiecăruia dintre semenii mei”. Este o scriere care manifestă o credință profundă și simplă, care se evidențiază și în marea rugăciune din Requiem, și ne conduce, în același timp, să iubim cu intensitate evenimentele din viața pământească precum daruri ale lui Dumnezeu și să ne ridicăm mai presus de ele, privind cu seninătate la moarte ca la „cheia” pentru a trece pragul porții spre fericirea veșnică.

Requiem-ul de Mozart este o înaltă expresie de credință, care știe bine de aspectul tragic al existenței umane și care nu reduce la tăcere aspectele sale dramatice, și de aceea este o expresie de credință propriu-zis creștină, conștientă că toată viața omului este luminată de iubirea lui Dumnezeu. Mulțumesc iarăși tuturor.