Misericordiae vultus

Bula Sfântul Părinte Papa Francisc
de convocare a Jubileului Extraordinar
al Milostivirii
11 aprilie 2015

Francisc, episcop de Roma,
slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu,
celor care vor citi această scrisoare
har, milostivire și pace

1. Isus Cristos este chipul milostivirii Tatălui. Misterul credinței creștine pare să găsească sinteza sa în acest cuvânt. El a devenit viu, vizibil și a ajuns la apogeul său în Isus din Nazaret. Tatăl, „bogat în milostivire” (Ef 2,4), după ce a revelat numele său lui Moise ca „Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și de adevăr” (Ex 34,6), nu a încetat să facă cunoscută natura sa divină în diferite moduri și în atâtea momente ale istoriei. La „împlinirea timpului” (Gal 4,4), când totul era stabilit după planul său de mântuire, el l-a trimis pe Fiul său născut din Fecioara Maria pentru a ne revela nouă în mod definitiv iubirea sa. Cine îl vede pe el îl vede pe Tatăl (cf. In 14,9). Isus din Nazaret revelează milostivirea lui Dumnezeu prin cuvântul său, cu gesturile sale și cu toată persoana sa[1].

2. Avem nevoie mereu să contemplăm misterul milostivirii. Este izvor de bucurie, de seninătate și de pace. Este condiție a mântuirii noastre. Milostivire: este cuvântul care revelează misterul Preasfintei Treimi. Milostivire: este actul ultim și suprem cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare. Milostivire: este legea fundamentală care locuiește în inima fiecărei persoane atunci când îl privește cu ochi sinceri pe fratele pe care-l întâlnește pe drumul vieții. Milostivire: este calea care îl unește pe Dumnezeu cu omul, pentru că deschide inima la speranța de a fi iubiți pentru totdeauna în pofida limitei păcatului nostru.

3. Există momente în care în mod și mai puternic suntem chemați să îndreptăm privirea spre milostivire pentru a deveni noi înșine semn eficace al acțiunii Tatălui. Pentru aceasta am convocat un Jubileu Extraordinar al Milostivirii ca timp favorabil pentru Biserică, pentru ca să facă mai puternică și eficace mărturia credincioșilor.

Anul Sfânt se va deschide la 8 decembrie 2015, solemnitatea Neprihănitei Zămisliri. Această sărbătoare liturgică indică modul de a acționa al lui Dumnezeu încă de la începuturile istoriei noastre. După păcatul lui Adam și al Evei, Dumnezeu nu a voit să lase omenirea singură și în voia răului. Pentru aceasta a gândit-o și a voit-o pe Maria sfântă și neprihănită în iubire (cf. Ef 1,4), pentru ca să devină mama Răscumpărătorului omului. În fața gravității păcatului, Dumnezeu răspunde cu plinătatea iertării. Milostivirea va fi mereu mai mare decât orice păcat și nimeni nu poate pune limită iubirii lui Dumnezeu care iartă. În sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri voi avea bucuria de a deschide poarta sfântă. Cu această ocazie va fi o poartă a milostivirii, unde, oricine va intra, va putea experimenta iubirea lui Dumnezeu care consolează, care iartă și dăruiește speranță.

În duminica următoare, a treia din Advent, se va deschide poarta sfântă în catedrala din Roma, bazilica „Sfântul Ioan din Lateran”. După aceea, se va deschide poarta sfântă în celelalte bazilici papale. În aceeași duminică stabilesc ca în fiecare Biserică particulară, în catedrala care este Biserica mamă pentru toți credincioșii, sau în concatedrală sau într-o biserică de semnificație specială, să se deschidă pe timpul întregului An Sfânt o poartă a milostivirii identică. La alegerea ordinariului, ea va putea să fie deschisă și în sanctuare, ținte ale atâtor pelerini, care în aceste locuri sacre adesea sunt atinși în inimă de har și găsesc calea convertirii. Apoi, fiecare Biserică particulară va fi implicată direct să trăiască acest An Sfânt ca un moment extraordinar de har și de reînnoire spirituală. De aceea, jubileul va fi celebrat la Roma, precum și în Bisericile particulare ca semn vizibil al comuniunii întregii Biserici.

4. Am ales data de 8 decembrie, pentru că este încărcată de semnificație pentru istoria recentă a Bisericii. De fapt, voi deschide poarta sfântă la a cincizecea aniversare a încheierii Conciliului Ecumenic Vatican II. Biserica simte nevoia de a menține viu acel eveniment. Pentru ea începea un nou parcurs al istoriei sale. Părinții adunați în Conciliu au perceput puternic, ca un adevărat suflu al Duhului, exigența de a vorbi despre Dumnezeu oamenilor din timpul lor într-un mod mai pe înțeles. Fiind dărâmate zidurile care prea mult timp au închis Biserica într-o citadelă privilegiată, venise timpul de a vesti evanghelia într-un mod nou. O nouă etapă a evanghelizării dintotdeauna. O nouă angajare pentru toți creștinii pentru a mărturisi cu mai mult entuziasm și convingere credința lor. Biserica simțea responsabilitatea de a fi în lume semnul viu al iubirii Tatălui.

Revin în minte cuvintele încărcate de semnificație pe care sfântul Ioan al XXIII-lea le-a rostit la deschiderea Conciliului pentru a arăta calea de urmat: „Acum mireasa lui Cristos preferă să folosească medicamentul milostivirii în loc să ia în mâini armele rigorii… Biserica Catolică, în timp ce cu acest Conciliu Ecumenic înalță făclia adevărului catolic, vrea să se arate mamă preaiubitoare a tuturor, binevoitoare, răbdătoare, mișcată de milostivire și de bunătate față de fiii despărțiți de ea”[2]. Pe același orizont se punea și fericitul Paul al VI-lea, care se exprima astfel la încheierea Conciliului: „Vrem mai degrabă să notăm că religia Conciliului nostru a fost îndeosebi caritatea… Vechea istorie a samariteanului a fost paradigma spiritualității Conciliului… Un curent de afectivitate și de admirație s-a revărsat din Conciliu asupra lumii umane moderne. Au fost respinse greșelile; pentru că acest lucru cere caritatea, nu mai puțin decât adevărul; însă față de persoane numai reamintire, respect și iubire. În loc de diagnoze deprimante, remedii încurajatoare; în loc de previziuni funeste, mesaje de încredere au pornit de la Conciliu spre lumea contemporană: valorile sale au fost nu numai respectate, ci onorate, eforturile sale au fost susținute, aspirațiile sale au fost purificate și binecuvântate… Un alt lucru va trebui să evidențiem: toată această bogăție doctrinară este îndreptată într-o unică direcție: să-l slujească pe om: omul în orice condiție a sa, în orice infirmitate a sa, în orice necesitate a sa”[3].

Cu aceste sentimente de recunoștință pentru ceea ce a primit Biserica și de responsabilitate pentru misiunea care ne așteaptă, vom trece prin poarta sfântă cu încrederea deplină că suntem însoțiți de forța Domnului înviat care continuă să susțină pelerinajul nostru. Duhul Sfânt, care conduce pașii credincioșilor pentru a coopera la opera de mântuire realizată de Cristos, să fie călăuză și sprijin al poporului lui Dumnezeu pentru a-l ajuta să contemple fața milostivirii[4].

5. Anul jubiliar se va încheia în solemnitatea liturgică a lui Isus Cristos, Regele Universului, la 20 noiembrie 2016. În acea zi, închizând poarta sfântă, vom avea înainte de toate sentimente de recunoștință și de mulțumire față de Preasfânta Treime pentru că ne-a acordat acest timp extraordinar de har. Viața Bisericii, întreaga omenire și cosmosul imens le vom încredința stăpânirii lui Cristos, pentru ca să reverse milostivirea sa asupra noastră ca roua dimineții, pentru ca toți să conlucreze pentru a construi un viitor mai luminos. Cât de mult doresc ca anii care vin să fie pătrunși de milostivire pentru a merge în întâmpinarea fiecărei persoane ducând bunătatea și duioșia lui Dumnezeu! La toți, credincioși și îndepărtați, să poată ajunge balsamul milostivirii ca semn al împărăției lui Dumnezeu prezente deja în mijlocul nostru.

6. „Însuși Dumnezeu folosește milostivirea și, în special, în aceasta se manifestă atotputernicia sa”[5]. Cuvintele sfântului Toma de Aquino arată cât de mult milostivirea divină nu este deloc un semn de slăbiciune, ci mai degrabă calitatea atotputerniciei lui Dumnezeu. Pentru aceasta, liturgia, într-una dintre rugăciunile zilei cele mai vechi, ne face să ne rugăm spunând: „Dumnezeule, care îți revelezi atotputernicia mai ales prin milă și iertare”[6]. Dumnezeu va fi pentru totdeauna în istoria omenirii ca acela care este prezent, aproape, grijuliu, sfânt și milostiv.

„Răbdător și milostiv” este binomul care apare adesea în Vechiul Testament pentru a descrie natura lui Dumnezeu. Faptul de a fi milostiv este întâlnit concret în atâtea acțiuni din istoria mântuirii, unde bunătatea prevalează asupra pedepsirii și a distrugerii. Psalmii, în mod deosebit, fac să iasă în evidență această măreție a acțiunii divine: „El îți iartă toate nelegiuirile și te vindecă de orice boală. El îți răscumpără viața din adânc și te încununează cu îndurare și dragoste” (103,3-4). În mod și mai explicit, un alt Psalm atestă semnele concrete ale milostivirii: „Domnul îi eliberează pe cei închiși. Domnul deschide ochii celor orbi. Domnul îi ridică pe cei împovărați. Domnul îi iubește pe cei drepți. Domnul are grijă de cei străini, sprijină pe văduvă și pe orfan, dar nimicește calea celor nelegiuiți” (146,7-9). Și, în sfârșit, iată alte expresii ale psalmistului: „El [Domnul] vindecă pe cei cu inima zdrobită și leagă rănile lor… Domnul sprijină pe cei sărmani și doboară la pământ pe nelegiuiți” (147,3.6). Așadar, milostivirea lui Dumnezeu nu este o idee abstractă, ci o realitate concretă cu care el revelează iubirea sa ca aceea a unui tată și a unei mame care se înduioșează până în adâncul măruntaielor față de propriul copil. Este, într-adevăr, cazul să spunem că este o iubire „viscerală”. Provine din interior ca un sentiment profund, natural, format din duioșie și din compasiune, din indulgență și iertare.

7. „Veșnică este îndurarea lui”: este refrenul care este prezentat la fiecare verset al Psalmului 136 în timp ce se relatează istoria revelării lui Dumnezeu. În virtutea milostivirii, toate evenimentele din Vechiul Testament sunt încărcate cu o profundă valoare mântuitoare. Milostivirea face istoria lui Dumnezeu cu Israel o istorie de mântuire. A repeta încontinuu: „Veșnică este îndurarea lui”, așa cum face Psalmul, pare să se dorească a frânge cercul spațiului și timpului pentru a insera totul în misterul veșnic al iubirii. Este ca și cum ar vrea să se spună că nu numai în istorie, ci pentru veșnicie omul va fi mereu sub privirea milostivă a Tatălui. Nu este o întâmplare că poporul lui Israel a voit să insereze acest Psalm, „Marele hallel„, cum este numit, în sărbătorile liturgice mai importante.

Înainte de pătimire, Isus s-a rugat cu acest Psalm al milostivirii. Evanghelistul Matei confirmă aceasta când spune că, „după ce au cântat imnul” (26,30), Isus a ieșit cu discipolii spre Muntele Măslinilor. În timp ce el instituia Euharistia, ca memorial veșnic al lui și al Paștelui său, punea în mod simbolic acest act suprem al revelației în lumina milostivirii. În același orizont al milostivirii, Isus trăia pătimirea și moartea sa, conștient de marele mister de iubire care avea să se împlinească pe cruce. A ști că Isus însuși s-a rugat cu acest Psalm îl face pentru noi creștinii și mai important și ne angajează să-i asumăm refrenul în zilnica noastră rugăciune de laudă: „Veșnică este îndurarea lui”.

8. Cu privirea îndreptată spre Isus și spre fața sa milostivă putem percepe iubirea Preasfintei Treimi. Misiunea pe care Isus a primit-o de la Tatăl a fost aceea de a revela misterul iubirii divine în plinătatea sa. „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8.16), afirma pentru prima și unica dată în toată Sfânta Scriptură evanghelistul Ioan. Această iubire este de acum făcută vizibilă și tangibilă în toată viața lui Isus. Persoana sa nu este altceva decât iubire, o iubire care se dăruiește gratuit. Relațiile sale cu persoanele care se apropie de el manifestă ceva unic și irepetabil. Semnele pe care le săvârșește, mai ales față de păcătoși, față de persoanele sărace, excluse, bolnave și suferinde, sunt caracterizate de milostivire. În el totul vorbește despre milostivire. În el nimic nu este lipsit de compasiune.

Isus, în fața mulțimii de persoane care îl urmau, văzând că erau obosite și epuizate, rătăcite și fără călăuză, a simțit din adâncul inimii o compasiune puternică față de ele (cf. Mt 9,36). În virtutea acestei iubiri compătimitoare a vindecat bolnavii care îi erau prezentați (cf. Mt 14,14) și, cu puține pâini și pești, a săturat mulțimi mari (cf. Mt 15,37). Ceea ce îl mișca pe Isus în toate circumstanțele nu era altceva decât milostivirea, cu care citea în inima interlocutorilor săi și răspundea la nevoia lor cea mai adevărată. Când a întâlnit-o pe văduva din Naim care îl ducea pe unicul său fiu la mormânt, a simțit mare compasiune față de acea durere a mamei care plângea și i-a redat fiul înviindu-l din morți (cf. Lc 7,15). După ce l-a eliberat pe posedatul din Gherasa, i-a încredințat această misiune: „Povestește ceea ce a făcut Domnul pentru tine și cum s-a îndurat de tine” (Mc 5,19). Și chemarea lui Matei este inserată în orizontul milostivirii. Trecând prin fața biroului de impozite, ochii lui Isus s-au îndreptat spre cei ai lui Matei. Era o privire încărcată de milostivire care ierta păcatele acelui om și, învingând rezistențele celorlalți discipoli, l-a ales pe el, păcătosul și vameșul, pentru a deveni unul dintre cei doisprezece. Sfântul Beda Venerabilul, comentând această scenă din evanghelie, a scris că Isus l-a privit pe Matei cu iubire milostivă și l-a ales: miserando atque eligengo[7]. M-a impresionat mereu această expresie, așa încât am făcut să devină mottoul meu.

9. În parabolele dedicate milostivirii, Isus revelează natura lui Dumnezeu ca aceea a unui Tată care nu se lasă niciodată învins până când nu a risipit păcatul și nu a învins refuzul, cu compătimire și milostivire. Cunoaștem aceste parabole, trei în mod deosebit: cea a oii rătăcite, cea a monedei pierdute și cea a tatălui și a celor doi fii (cf. Lc 15,1-32). În aceste parabole, Dumnezeu este prezentat mereu ca fiind plin de bucurie, mai ales atunci când iartă. În ele găsim nucleul evangheliei și al credinței noastre, pentru că milostivirea este prezentată ca puterea care învinge totul, care umple inima de iubire și care consolează cu iertarea.

În afară de asta, dintr-o altă parabolă scoatem o învățătură pentru stilul nostru creștin de viață. Provocat de întrebarea lui Petru despre de câte ori era necesar să se ierte, Isus răspunde: „Nu-ți spun până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori șapte” (Mt 18,22) și a povestit parabola „servitorului neîndurător”. Acesta, chemat de stăpân să-i restituie o sumă mare, îl imploră în genunchi și stăpânul îi iartă datoria. Dar imediat după aceea întâlnește un alt servitor ca și el care îi era dator cu câțiva cenți, care îl imploră în genunchi să aibă milă, dar el refuză și îl aruncă în închisoare. Atunci stăpânul, aflând despre acest fapt, se mânie tare și, chemându-l pe acel servitor, îi spune: „Nu trebuia să te înduri și tu de cel care este servitor ca și tine, așa cum eu m-am îndurat de tine?” (Mt 18,33). Și Isus a concluzionat: „Tot așa vă va face și Tatăl meu care este în ceruri, dacă nu veți ierta fiecare fratelui său din inimă” (Mt 18,35).

Parabola conține o învățătură profundă pentru fiecare dintre noi. Isus afirmă că milostivirea nu este numai acțiunea Tatălui, ci devine criteriul pentru a înțelege cine sunt adevărații săi fii. Așadar, suntem chemați să trăim din milostivire, pentru că față de noi cei dintâi s-a folosit milostivire. Iertarea ofenselor devine exprimarea cea mai evidentă a iubirii milostive și pentru noi, creștinii, este un imperativ de care nu putem face abstracție. Cât de dificil pare de atâtea ori să iertăm! Și totuși, iertarea este instrumentul pus în mâinile noastre fragile pentru a ajunge la seninătatea inimii. A lăsa să cadă supărarea, mânia, violența și răzbunarea sunt condiții necesare pentru a trăi fericiți. Să primim deci îndemnul apostolului: „Să nu apună soarele peste mânia voastră” (Ef 4,26). Și mai ales să ascultăm cuvântul lui Isus care a pus milostivirea ca un ideal de viață și drept criteriu de credibilitate pentru credința noastră: „Fericiți cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire” (Mt 5,7) este fericirea din care ne inspirăm cu angajare deosebită în acest An Sfânt.

Așa cum se observă, milostivirea în Sfânta Scriptură este cuvântul-cheie pentru a indica acțiunea lui Dumnezeu față de noi. El nu se limitează să afirme iubirea sa, ci o face vizibilă și tangibilă. De altfel, iubirea n-ar putea niciodată să fie un cuvânt abstract. Prin însăși natura sa este viață concretă: intenții, atitudini, comportamente care au loc în acțiunea zilnică. Milostivirea lui Dumnezeu este responsabilitatea sa față de noi. El se simte responsabil, adică dorește binele nostru și vrea să ne vadă fericiți, plini de bucurie și senini. Pe aceeași lungime de undă trebuie să se orienteze iubirea milostivă a creștinilor. Așa cum iubește Tatăl, așa trebuie să iubească fiii. Așa cum el este milostiv, tot așa suntem chemați și noi să fim milostivi, unii față de alții.

10. Arhitrava care susține viața Bisericii este milostivirea. Totul din acțiunea sa pastorală ar trebui să fie învăluit de duioșia cu care se îndreaptă spre credincioși; nimic din vestirea sa și din mărturia sa față de lume nu poate să fie lipsit de milostivire. Credibilitatea Bisericii trece pe drumul iubirii milostive și compătimitoare. Biserica „trăiește într-o dorință inepuizabilă de a oferi milostivire”[8]. Probabil că mult timp am uitat să indicăm și să trăim calea milostivirii. Pe de o parte, tentația de a pretinde mereu și numai dreptatea a făcut să se uite că acesta este primul pas, necesar și indispensabil, însă Biserica are nevoie să meargă dincolo pentru a ajunge la o țintă mai înaltă și mai semnificativă. Pe de altă parte, este trist că trebuie să vedem cum experiența iertării în cultura noastră devine tot mai rară. Chiar cuvântul însuși în unele momente pare să dispară. Totuși, fără mărturia iertării, rămâne numai o viață nerodnică și sterilă, ca și cum s-ar trăi într-un deșert dezolat. A venit din nou pentru Biserică timpul de a lua asupra sa vestirea optimistă a iertării. Este timpul întoarcerii la esențial pentru a lua asupra noastră slăbiciunile și dificultățile fraților noștri. Iertarea este o forță care învie la viață nouă și revarsă curajul pentru a privi la viitor cu speranță.

11. Nu putem să uităm marea învățătură pe care sfântul Ioan Paul al II-lea a oferit-o cu a doua sa enciclică Dives in misericordia, care la acea vreme a venit pe neașteptate și a surprins pe mulți datorită temei care era tratată. Îndeosebi două expresii doresc să amintesc. Înainte de toate, sfântul papă evidenția uitarea temei milostivirii în cultura din zilele noastre: „Mentalitatea contemporană, probabil mai mult decât aceea a omului din trecut, pare să se opună Dumnezeului milostivirii și tinde, de asemenea, să marginalizeze din viață și să scoată din inima umană însăși ideea de milostivire. Cuvântul și conceptul de milostivire par să-l deranjeze pe om, care, datorită dezvoltării enorme a științei și a tehnicii, necunoscută vreodată înainte în istorie, a devenit stăpân, a subjugat și a dominat pământul (cf. Gen 1,28). Această dominare asupra pământului, înțeleasă uneori unilateral și superficial, pare că nu lasă spațiu milostivirii… Și pentru aceasta, în actuala situație a Bisericii și a lumii, mulții oameni și multe locuri conduse de un viu simț al credinței se adresează, aș spune, aproape spontan milostivirii lui Dumnezeu”[9].

În afară de asta, sfântul Ioan Paul al II-lea motiva astfel urgența de a vesti și a mărturisi milostivirea în lumea contemporană: „Ea este dictată de iubirea față de om, față de tot ceea ce este uman și ceea ce, conform intuiției marii părți dintre contemporani, este amenințat de un pericol imens. Misterul lui Cristos… mă obligă să proclam îndurarea ca iubire milostivă a lui Dumnezeu, revelată în însuși misterul lui Cristos. El mă obligă și să fac referință la această milostivire și să o implor în această dificilă, critică fază a istoriei Bisericii și a lumii”[10]. Această învățătură a sa este mai mult decât actuală și merită să fie reluată în acest An Sfânt. Să primim din nou cuvintele sale: „Biserica trăiește o viață autentică atunci când mărturisește și proclamă milostivirea – cel mai uimitor atribut al Creatorului și al Răscumpărătorului – și când îi apropie pe oameni de izvoarele milostivirii Mântuitorului a căror depozitară și împărțitoare este ea”[11].

12. Biserica are misiunea de a vesti milostivirea lui Dumnezeu, inimă pulsantă a evangheliei, care prin intermediul său trebuie să ajungă la inima și mintea fiecărei persoane. Mireasa lui Cristos își însușește comportamentul Fiului lui Dumnezeu care merge în întâmpinarea tuturor fără a exclude pe nimeni. În timpul nostru, în care Biserica este angajată în noua evanghelizare, tema milostivirii cere să fie repropusă cu nou entuziasm și cu o reînnoită acțiune pastorală. Este determinant pentru Biserică și pentru credibilitatea vestirii sale ca ea să trăiască și să mărturisească personal milostivirea. Limbajul și gesturile sale trebuie să transmită milostivire pentru a pătrunde în inima persoanelor și a le provoca să regăsească drumul pentru a se întoarce la Tatăl.

Primul adevăr al Bisericii este iubirea lui Cristos. Biserica trebuie să devină slujitoare și mediatoare înaintea oamenilor a acestei iubiri, care ajunge până la iertare și la dăruirea de sine. De aceea, acolo unde este prezentă Biserica, acolo trebuie să fie evidentă milostivirea Tatălui. În parohiile noastre, în comunități, în asociații și în mișcări, așadar, oriunde există creștini oricine trebuie să poată găsi o oază de milostivire.

13. Vrem să trăim acest an jubiliar în lumina cuvântului Domnului: Milostivi ca Tatăl. Evanghelistul prezintă învățătura lui Isus care spune: „Fiți milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (Lc 6,36). Este un program de viață la fel de angajant pe cât de bogat în bucurie și în pace. Imperativul lui Isus este adresat celor care ascultă glasul său (cf. Lc 6,27). Așadar, pentru a fi capabili de milostivire trebuie în primul rând să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu. Asta înseamnă a recupera valoarea tăcerii pentru a medita cuvântul care ne este adresat. În acest mod este posibil să contemplăm milostivirea lui Dumnezeu și să-l asumăm ca stil propriu de viață.

14. Pelerinajul este un semn special în Anul Sfânt, pentru că este icoană a drumului pe care fiecare persoană îl parcurge în existența sa. Viața este un pelerinaj și ființa umană este viator, un pelerin care parcurge un drum până la ținta râvnită. Și pentru a ajunge la poarta sfântă la Roma și în orice alt loc, fiecare va trebui să facă, după propriile forțe, un pelerinaj. El va fi un semn al faptului că și milostivirea este o țintă la care trebuie să se ajungă și care cere angajare și jertfă. Așadar, pelerinajul să fie stimulent la convertire: trecând prin poarta sfântă ne vom lăsa îmbrățișați de milostivirea lui Dumnezeu și ne vom angaja să fim milostivi cu alții, așa cum Tatăl este cu noi.

Domnul Isus ne indică etapele pelerinajului prin care este posibil să ajungem la această țintă: „Nu judecați și nu veți fi judecați; nu condamnați și nu veți fi condamnați; iertați și veți fi iertați; dați și vi se va da; o măsură bună, îndesată, scuturată și cu vârf vi se va turna în poală, căci cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura și vouă” (Lc 6,37-38). Spune înainte de toate să nu judecăm și să nu condamnăm. Dacă nu vrem să cădem în judecata lui Dumnezeu, nimeni nu poate să devină judecătorul propriului frate. De fapt, oamenii, cu judecata lor, se opresc la suprafață, în timp ce Tatăl privește în interior. Cât de rău fac cuvintele când sunt mișcate de sentimente de gelozie și invidie! A vorbi rău despre fratele în lipsa sa echivalează cu a-l pune în lumină proastă, a compromite reputația sa și a-l lăsa în voia bârfei. A nu judeca și a nu condamna înseamnă a ști să percepem ceea ce este bun în fiecare persoană și a nu permite să aibă de suferit din cauza judecății noastre parțiale și a prezumției noastre că știm totul. Însă acest lucru încă nu este suficient pentru a exprima milostivirea. Isus cere și să iertăm și să dăruim. A fi instrumente ale iertării, pentru că noi am obținut-o primii de la Dumnezeu. A fi generoși față de toți, știind că și Dumnezeu oferă bunăvoința sa asupra noastră cu mare generozitate.

Așadar, milostivi ca Tatăl este „mottoul” Anului Sfânt. În milostivire avem dovada modului în care iubește Dumnezeu. El se dă în întregime pe sine însuși, pentru totdeauna, gratuit și fără a cere nimic în schimb. Vine în ajutorul nostru atunci când îl invocăm. Este frumos ca rugăciunea zilnică a Bisericii să înceapă cu aceste cuvinte: „Dumnezeule, vino în ajutorul meu! Doamne, grăbește-te să mă ajuți!” (Ps 70,2). Ajutorul pe care-l invocăm este deja primul pas al milostivirii lui Dumnezeu față de noi. El vine să ne mântuiască din condiția de slăbiciune în care trăim. Și ajutorul său constă în a ne face să percepem prezența și apropierea sa. Zi de zi, atinși de compătimirea sa, putem deveni și noi compătimitori față de toți.

15. În acest An Sfânt, vom putea avea experiența de a deschide inima la cei care trăiesc în cele mai disparate periferii existențiale, pe care adesea lumea modernă le creează în manieră dramatică. Și câte situații de precaritate și suferință sunt prezente în lumea de astăzi! Câte răni sunt imprimate în trupul atâtora care nu mai au glas pentru că strigătul lor s-a slăbit și s-a stins din cauza indiferenței popoarelor bogate. În acest jubileu, Biserica va fi chemată și mai mult să îngrijească aceste răni, să le aline cu uleiul consolării, să le panseze cu milostivirea și să le vindece cu solidaritatea și atenția cuvenită. Să nu cădem în indiferența care umilește, în obișnuința care anesteziază sufletul și împiedică să se descopere noutatea, în cinismul care distruge. Să deschidem ochii pentru a privi mizeriile lumii, rănile atâtor frați și surori privați de demnitate și să ne simțim provocați să ascultăm strigătul lor de ajutor. Mâinile noastre să strângă mâna lor și să le tragem spre noi pentru ca să simtă căldura prezenței noastre, a prieteniei și a fraternității. Strigătul lor să devină strigătul nostru și împreună să putem frânge bariera de indiferența care adesea domnește suverană pentru a ascunde ipocrizia și egoismul.

Este dorința mea vie ca poporul creștin să reflecteze în timpul jubileului asupra faptelor de milostenie trupească și sufletească. Va fi o modalitate pentru a trezi conștiința noastră adesea ațipită în fața dramei sărăciei și pentru a intra tot mai mult în inima evangheliei, unde săracii sunt privilegiații milostivirii divine. Predica lui Isus ne prezintă aceste fapte de milostenie ca să putem înțelege dacă trăim sau nu ca discipoli ai săi. Să redescoperim faptele de milostenie trupească: a da de mâncare celor înfometați, a da de băut celor însetați, a-i îmbrăca pe cei goi, a-i primi pe străini, a-i asista pe bolnavi, a-i vizita pe cei închiși, a-i îngropa pe morți. Și să nu uităm faptele de milostenie sufletească: a-i sfătui pe cei îndoielnici, a-i învăța pe neștiutori, a-i avertiza pe păcătoși, a-i mângâia pe cei mâhniți, a ierta ofensele, a îndura cu răbdare persoanele sâcâitoare, a ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii și pentru cei morți.

Nu ne putem ascunde de cuvintele Domnului și pe baza lor vom fi judecați: dacă vom fi dat de mâncare celui căruia îi este foame și de băut celui căruia îi este sete. Dacă îl vom fi primit pe străin și îl vom fi îmbrăcat pe cel care este gol. Dacă vom fi avut timp pentru a sta cu cel care este bolnav și închis (cf. Mt 25,31-45). La fel, vom fi întrebați dacă vom fi ajutat să iasă din îndoiala care duce la frică și care adesea este izvor de singurătate; dacă vom fi fost capabili să învingem neștiința în care trăiesc milioane de persoane, mai ales copii privați de ajutorul necesar pentru a fi scăpați de sărăcie; dacă vom fi fost aproape de cel care este singur și mâhnit; dacă vom fi iertat pe cel care ne ofensează și vom fi respins orice formă de supărare și de ură care duce la violență; dacă vom fi avut răbdare după exemplul lui Dumnezeu care este atât de răbdător cu noi; dacă, în sfârșit, vom fi încredințat Domnului în rugăciune pe frații și surorile noastre. În fiecare dintre acești „mai mici” este prezent Cristos însuși. Carnea sa devine din nou vizibilă ca trup martirizat, rănit, biciuit, malnutrit, alungat… pentru a fi recunoscut, atins și asistat cu grijă de noi. Să nu uităm cuvintele sfântului Ioan al Crucii: „În seara vieții vom fi judecați despre iubire”[12].

16. În Evanghelia după Luca găsim un alt aspect important pentru a trăi cu credință jubileul. Relatează evanghelistul că Isus, într-o sâmbătă, s-a întors la Nazaret și, cum obișnuia să facă, a intrat în sinagogă. L-au chemat să citească Scriptura și s-o comenteze. Textul era cel din profetul Isaia unde este scris: „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închiși eliberarea și celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriți; să vestesc un an de îndurare al Domnului” (61,1-2). „Un an de îndurare”: asta e ceea ce este vestit de Domnul și ceea ce noi dorim să trăim. Acest An Sfânt aduce cu sine bogăția misiunii lui Isus care răsună în cuvintele profetului: a aduce un cuvânt și un gest de consolare săracilor, a vesti eliberarea celor care sunt prizonieri ai noilor sclavii din societatea modernă, a reda vederea celui care nu mai reușește să vadă pentru că este aplecat asupra sieși și a reda demnitate celor care au fost privați de ea. Predica lui Isus devine din nou vizibilă în răspunsurile de credință pe care mărturia creștinilor este chemată să o ofere. Să ne însoțească cuvintele apostolului: „Cine face milostenie s-o facă cu bucurie” (Rom 12,8).

17. Postul Mare din acest An Jubiliar să fie trăit mai intens ca moment forte pentru a celebra și a experimenta milostivirea lui Dumnezeu. Câte pagini ale Sfintei Scripturi pot să fie meditate în săptămânile din Postul Mare pentru a redescoperi chipul milostiv al Tatălui! Cuvintele profetului Mihea le putem repeta și noi: Tu, Doamne, ești un Dumnezeu care elimină fărădelegea și iartă păcatul, care nu păstrezi pentru totdeauna mânia ta, ci te complaci să folosești milostivire. Tu, Doamne, te vei întoarce la noi și vei avea milă de poporul tău. Vei călca în picioare greșelile noastre și vei arunca în fundul mării toate păcatele noastre (cf. 7,18-19).

Paginile din profetul Isaia vor putea să fie meditate mai concret în acest timp de rugăciune, post și caritate: „Oare nu acesta este postul pe care l-am ales? Dezleagă lanțurile nelegiuirii, desfă legăturile jugului, trimite-i liberi pe cei zdrobiți: înlăturați orice jug! Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l și nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile și vindecarea ta se va arăta repede; dreptatea ta va merge înaintea ta și gloria Domnului te va păzi din spate. Atunci îl vei chema pe Domnul și el îți va răspunde, vei striga și el va zice: «Iată-mă!», dacă vei îndepărta din mijlocul tău jugul, arătatul cu degetul și vorbirea păcătoasă. Dacă îți vei da sufletul pentru cel înfometat și vei sătura inimile umilite, atunci lumina ta va răsări în întuneric, și bezna ta va fi ca ziua în amiaza mare. Domnul te va călăuzi mereu și îți va sătura sufletul în ținuturi uscate; ți se vor întări oasele și vei fi ca o grădină udată și ca un izvor de apă ale cărui ape nu seacă” (58,6-11).

Inițiativa „24 de ore pentru Domnul”, care trebuie celebrată în vinerea și sâmbăta care preced a IV-a duminică din Postul Mare, trebuie încurajată în dieceze. Atâtea persoane se apropie de sacramentul Reconcilierii și printre acestea mulți tineri, care în această experiență regăsesc adesea drumul pentru a se întoarce la Domnul, pentru a găsi un moment de rugăciune intensă și a redescoperi sensul propriei vieți. Să punem din nou în centru, cu convingere, sacramentul Reconcilierii, ca să permită să se atingă cu mâna măreția milostivirii. Va fi pentru fiecare penitent izvor de adevărată pace interioară.

Nu voi înceta niciodată să insist ca duhovnicii să fie un adevărat semn al milostivirii Tatălui. Nu se improvizează duhovnici. Putem deveni duhovnici atunci când, înainte de toate, ne facem noi cei dintâi penitenți în căutare de iertare. Să nu uităm niciodată că a fi duhovnici înseamnă a fi părtași de aceeași misiune a lui Isus și a fi semn concret al continuității unei iubiri divine care iartă și care mântuiește. Fiecare dintre noi a primit darul Duhului Sfânt pentru iertarea păcatelor, de acesta suntem responsabili. Niciunul dintre noi nu este stăpân al sacramentului, ci un slujitor fidel al iertării lui Dumnezeu. Fiecare duhovnic va trebui să-i primească pe credincioși ca tatăl din parabola fiului risipitor: un tată care aleargă în întâmpinarea fiului chiar dacă a irosit bunurile sale. Duhovnicii sunt chemați să-l strângă în brațe pe acel fiu căit care se întoarce acasă și să exprime bucuria că l-au regăsit. Nu vor înceta să meargă și spre celălalt fiu rămas afară și incapabil să se bucure, pentru a-i explica faptul că evaluarea sa este nedreaptă și nu are sens în fața milostivirii Tatălui care nu are limite. Nu vor pune întrebări impertinente, ci, asemenea fiului din parabolă, vor întrerupe discursul pregătit de fiul risipitor, pentru că vor ști să perceapă în inima fiecărui penitent invocarea de ajutor și cererea de iertare. Așadar, duhovnicii sunt chemați să fie mereu, pretutindeni, în orice situație și indiferent de orice, semnul primatului milostivirii.

18. În Postul Mare din acest An Sfânt am intenția să trimit misionarii milostivirii. Vor fi un semn al grijii materne a Bisericii față de poporul lui Dumnezeu, ca să intre în profunzimea bogăției acestui mister așa de fundamental pentru credință. Vor fi preoți cărora le voi da autoritatea de a ierta și păcatele care sunt rezervate Scaunului Apostolic, ca să fie făcută evidentă lărgimea mandatului lor. Vor fi, mai ales, semn viu al modului în care Tatăl îi primește pe cei care sunt în căutarea iertării sale. Vor fi misionari ai milostivirii pentru că vor deveni toți artizani ai unei întâlniri încărcate de umanitate, izvor de eliberare, bogate în responsabilitate pentru a depăși piedicile și a relua viața cea nouă a Botezului. Se vor lăsa conduși în misiunea lor de cuvintele apostolului: „Dumnezeu i-a închis pe toți în neascultare ca să se îndure de toți” (Rom 11,32). De fapt, toți, niciunul exclus, sunt chemați să perceapă apelul la milostivire. Misionarii să trăiască această chemare știind că pot să-și îndrepte privirea spre Isus, „mare preot îndurător și vrednic de încredere” (Evr 2,17).

Le cer confraților episcopi să-i invite și să-i primească pe acești misionari, ca să fie înainte de toate predicatori convingători ai milostivirii. Să se organizeze în dieceze „misiuni populare”, în așa fel încât acești misionari să fie vestitori ai bucuriei iertării. Să li se ceară să celebreze sacramentul Reconcilierii pentru popor, pentru ca timpul de har dăruit în anul jubiliar să le permită atâtor fii îndepărtați să regăsească drumul spre casa părintească. Păstorii, în special în timpul forte al Postului Mare, să fie atenți să le amintească credincioșilor să se apropie „de tronul harului ca să primim îndurare și să găsim ca ajutor harul său” (Evr 4,16).

19. Cuvântul „iertare” să poată ajunge la toți și chemarea de a experimenta milostivirea să nu lase pe nimeni indiferent. Invitația mea la convertire se adresează cu și mai multă insistență spre acele persoane care se află departe de harul lui Dumnezeu prin conduita lor de viață. Mă gândesc îndeosebi la bărbații și la femeile care aparțin unui grup infracțional, oricare ar fi el. Pentru binele vostru, vă cer să vă schimbați viața. Vă cer aceasta în numele Fiului lui Dumnezeu care, deși a combătut păcatul, n-a refuzat niciodată pe vreun păcătos. Nu cădeți în capcana teribilă de a crede că viața depinde de bani și că în fața lor tot restul devine lipsit de valoare și de demnitate. Este numai o iluzie. Nu ducem cu noi banii în viața de dincolo. Banii nu ne dau adevărata fericire. Violența folosită pentru a aduna bani care asudă sânge nu ne fac nici puternici, nici nemuritori. Pentru toți, mai devreme sau mai târziu, vine judecata lui Dumnezeu de care nimeni nu va putea scăpa.

Aceeași invitație să ajungă la persoanele făcătoare sau complice de corupție. Această plagă distrugătoare a societății este un păcat grav care strigă spre cer, pentru că amenință din temelii viața personală și socială. Corupția împiedică să se privească spre viitor cu speranță, deoarece cu prepotența și aviditatea sa distruge proiectele celor slabi și îi strivește pe cei mai săraci. Este un rău care se cuibărește în gesturile zilnice pentru a se extinde apoi în scandalurile publice. Corupția este o înverșunare în păcat, care vrea să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu iluzia banilor ca formă de putere. Este o lucrare a întunericului, susținută de suspiciune și de intrigă. Corruptio optimi pessima, spune pe bună dreptate sfântul Grigore cel Mare, pentru a arăta că nimeni nu se poate simți imun de această ispită. Pentru a o elimina din viața personală și socială sunt necesare prudența, vigilența, loialitatea, transparența, alături de curajul denunțării. Dacă nu este combătută în mod deschis, mai devreme sau mai târziu ne face complici și distruge existența.

Acesta este momentul potrivit pentru a schimba viața! Acesta este timpul de a ne lăsa mișcată inima. În fața răului comis, chiar și a delictelor grave, este momentul de a asculta plânsul persoanelor nevinovate prădate de bunuri, de demnitate, de sentimente și chiar de viață. A rămâne pe calea răului este numai izvor de iluzie și de tristețe. Adevărata viață este cu totul altceva. Dumnezeu nu încetează să întindă mâna. Este mereu dispus să asculte, și eu sunt dispus să ascult, asemenea fraților mei episcopi și preoți. Este suficient numai să primim invitația la convertire și să ne supunem dreptății, în timp ce Biserica oferă milostivirea.

20. Nu va fi inutil în acest context să amintim raportul dintre dreptate și milostivire. Nu sunt două aspecte în contrast între ele, ci două dimensiuni ale unei singure realități care se dezvoltă progresiv până când ajunge la apogeul său în plinătatea iubirii. Dreptatea este un concept fundamental pentru societatea civilă atunci când, în mod normal, se face referință la o ordine juridică prin care se aplică legea. Prin dreptate se înțelege și ceea ce fiecăruia trebuie dat ceea ce i se cuvine. În Biblie, de multe ori se face referință la dreptatea divină și la Dumnezeu ca judecător. Este înțeleasă de obicei ca respectarea integrală a Legii și comportamentul fiecărui bun israelit conform cu poruncile date de Dumnezeu. Totuși, această viziune a dus, nu de puține ori, la căderea în legalism, mistificând sensul originar și întunecând valoarea profundă pe care o are dreptatea. Pentru a depăși perspectiva legalistă, ar trebui amintit că în Sfânta Scriptură dreptatea este concepută în mod esențial ca o abandonare încrezătoare voinței lui Dumnezeu.

La rândul său, Isus vorbește de mai multe ori mai curând despre importanța credinței, decât despre respectarea Legii. În acest sens trebuie să înțelegem cuvintele sale atunci când, fiind la masă cu Matei și cu alți vameși și păcătoși, le spune fariseilor care-l contestau: „Mergeți și învățați ce înseamnă: Îndurare vreau, și nu jertfă, căci nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe păcătoși” (Mt 9,13). În fața viziunii unei dreptăți ca simplă respectare a Legii, care judecă împărțind persoanele în drepți și păcătoși, Isus vrea să arate marele dar al milostivirii care îi caută pe păcătoși pentru a le oferi iertarea și mântuirea. Se înțelege pentru ce, din cauza acestei viziuni așa de eliberatoare și a acestui izvor de reînnoire, Isus a fost refuzat de farisei și de învățătorii Legii. Aceștia pentru a fi fideli față de lege puneau numai poveri pe umerii persoanelor, zădărnicind însă milostivirea Tatălui. Chemarea la respectarea Legii nu poate împiedica atenția față de necesitățile care ating demnitatea persoanelor.

Referința pe care o face Isus la textul din profetul Osea – „îndurare vreau, și nu jertfă” (6,6) – este foarte semnificativă în această privință. Isus afirmă că de acum încolo regula de viață a discipolilor săi va trebui să fie aceea care prevede primatul milostivirii, așa cum mărturisește el însuși împărtășind mâncarea cu păcătoșii. Milostivirea, încă o dată, este revelată ca dimensiune fundamentală a misiunii lui Isus. Ea este o adevărată provocare în fața interlocutorilor săi care se opreau la respectarea formală a Legii. În schimb, Isus merge dincolo de lege; împărtășirea sa cu aceia pe care legea îi considera păcătoși ne face să înțelegem până unde ajunge milostivirea sa.

Și apostolul Paul a făcut un parcurs asemănător. Înainte de a-l întâlni pe Cristos pe calea Damascului, viața sa era dedicată să urmeze în manieră ireproșabilă dreptatea Legii (cf. Fil 3,6). Convertirea la Cristos l-a făcut să răstoarne viziunea sa, până acolo încât în Scrisoarea către Galateni afirmă: „Am crezut și noi în Isus Cristos ca să fim justificați prin credința în Cristos, și nu prin faptele legii” (2,16). Înțelegerea dreptății s-a schimbat radical. Paul acum pune pe primul loc credința, și nu legea. Nu respectarea legii mântuiește, ci credința în Isus Cristos, care cu moartea și învierea sa aduce mântuirea cu milostivirea care justifică. Dreptatea lui Dumnezeu devine acum eliberarea pentru cei care sunt asupriți de sclavia păcatului și a tuturor consecințelor sale. Dreptatea lui Dumnezeu este iertarea sa (cf. Ps 51,11-16).

21. Milostivirea nu este contrară dreptății, ci exprimă comportamentul lui Dumnezeu față de păcătos, oferindu-i o posibilitate ulterioară de a se corecta, de a se converti și de a crede. Experiența profetului Osea ne vine în ajutor pentru a ne arăta depășirea dreptății în direcția milostivirii. Epoca acestui profet este una dintre cele mai dramatice din istoria poporului ebraic. Regatul este aproape de distrugere; poporul nu a rămas fidel față de alianță, s-a îndepărtat de Dumnezeu și a pierdut credința părinților. Conform unei logici umane, este drept ca Dumnezeu să se gândească să refuze poporul infidel: nu a respectat pactul încheiat, deci merită pedeapsa cuvenită, adică exilul. Cuvintele profetului atestă acest lucru: „Nu se va mai întoarce în țara Egiptului și un asirian va fi regele lor, pentru că au refuzat să se întoarcă” (Os 11,5). Și totuși, după această reacție care face referință la dreptate, profetul modifică radical limbajul și revelează adevărata față a lui Dumnezeu: „Inima mea se întoarce în mine și măruntaiele mele se încălzesc împreună. Nu voi face după mânia mea aprinsă, nu-l voi nimici pe Efraim, pentru că eu sunt Dumnezeu, și nu om: Cel Sfânt în mijlocul tău, nu voi veni împotriva cetății” (11,8-9). Sfântul Augustin, comentând cuvintele profetului, spune: „Este mai ușor ca Dumnezeu să-și rețină mânia mai mult decât milostivirea”[13]. Este chiar așa. Mânia lui Dumnezeu durează o clipă, în timp ce milostivirea lui durează în veci.

Dacă Dumnezeu s-ar opri la dreptate, ar înceta să fie Dumnezeu, ar fi ca toți oamenii care invocă respectarea legii. Dreptatea singură nu e suficientă și experiența învață că a face apel numai la ea riscă să o distrugă. Pentru aceasta Dumnezeu merge dincolo de dreptate cu milostivirea și iertarea. Asta nu înseamnă a devaloriza dreptatea sau a o face superfluă, dimpotrivă. Cel care greșește va trebui să ispășească pedeapsa. Doar că aceasta nu este scopul, ci doar începutul convertirii, pentru că se experimentează duioșia iertării. Dumnezeu nu refuză dreptatea. El o înglobează și o depășește într-un eveniment superior unde se experimentează iubirea care este la baza unei adevărate dreptăți. Trebuie să acordăm multă atenție la ceea ce scrie Paul pentru a nu cădea în aceeași greșeală pe care apostolul o reproșa contemporanilor săi iudei: „Necunoscând justificarea lui Dumnezeu și căutând să-și statornicească propria lor justificare, nu s-au supus justificării lui Dumnezeu, întrucât scopul legii este Cristos spre justificarea fiecărui credincios” (Rom 10,3-4). Această dreptate a lui Dumnezeu este milostivirea acordată tuturor ca har în virtutea morții și învierii lui Cristos. Așadar, crucea lui Cristos este judecata lui Dumnezeu asupra noastră a tuturor și asupra lumii, pentru că ne oferă certitudinea iubirii și a vieții noi.

22. Jubileul aduce cu sine și referința la indulgență. În Anul Sfânt al Milostivirii ea capătă o importanță deosebită. Iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre nu are margini. În moartea și învierea lui Isus Cristos, Dumnezeu face evidentă această iubire a sa care ajunge până la distrugerea păcatului oamenilor. A ne lăsa reconciliați cu Dumnezeu este posibil prin misterul pascal și mijlocirea Bisericii. Deci, Dumnezeu este mereu disponibil la iertare și nu încetează niciodată să o ofere în manieră mereu nouă și neașteptată. Totuși, noi avem experiența păcatului. Știm că suntem chemați la desăvârșire (cf. Mt 5,48), dar simțim puternic povara păcatului. În timp ce percepem puterea harului care ne transformă, experimentăm și forța păcatului care ne condiționează. În pofida iertării, în viața noastră purtăm contradicțiile care sunt consecința păcatelor noastre. În sacramentul Reconcilierii, Dumnezeu iartă păcatele, care sunt cu adevărat șterse; și totuși, amprenta negativă pe care păcatele le-au lăsat în comportamentele și în gândurile noastre rămâne. Însă, milostivirea lui Dumnezeu este mai puternică și decât aceasta. Ea devine indulgență a Tatălui care prin Mireasa lui Cristos ajunge la păcătosul iertat și îl eliberează de orice reziduu al consecinței păcatului, abilitându-l să acționeze cu caritate, mai degrabă să crească în iubire decât să recadă în păcat.

Biserica trăiește comuniunea sfinților. În Euharistie, această comuniune, care este dar al lui Dumnezeu, se realizează ca unire spirituală care ne leagă, pe noi cei care credem, cu sfinții și cu fericiții al căror număr este incalculabil (cf. Ap 7,4). Sfințenia lor vine în ajutorul fragilității noastre și, astfel, maica Biserică este capabilă cu rugăciunea și cu viața sa să vină în întâmpinarea slăbiciunii unora cu sfințenia altora. Așadar, a trăi indulgența în Anul Sfânt înseamnă a ne apropia de milostivirea Tatălui având certitudinea că iertarea sa se extinde asupra întregii vieți a credinciosului. Indulgență înseamnă a experimenta sfințenia Bisericii care participă la toate binefacerile răscumpărării lui Cristos, pentru ca iertarea să fie extinsă până la consecințele extreme la care ajunge iubirea lui Dumnezeu. Să trăim intens jubileul cerând Tatălui iertarea păcatelor și extinderea indulgenței sale milostive.

23. Milostivirea are o valență care merge dincolo de granițele Bisericii. Ea ne relaționează cu ebraismul și cu islamul, care o consideră unul dintre atributele cele mai calificatoare ale lui Dumnezeu. Israel, cel dintâi, a primit această revelație, care rămâne în istorie ca început al unei bogății incomensurabile, care trebuie oferită întregii omeniri. Așa cum am văzut, paginile din Vechiul Testament sunt pătrunse de milostivire, pentru că relatează lucrările pe care Domnul le-a săvârșit în favoarea poporului său în momentele cele mai dificile ale istoriei sale. La rândul său, islamul, printre numele atribuit Creatorului îl pune pe cel de Milostiv și Îndurător. Această invocație este adesea pe buzele credincioșilor musulmani, care se simt însoțiți și susținuți de milostivire în slăbiciunea lor zilnică. Și ei cred că nimeni nu poate limita milostivirea divină, pentru că ușile sale sunt mereu deschise.

Acest an jubiliar trăit în milostivire să poată favoriza întâlnirea cu aceste religii și cu celelalte nobile tradiții religioase; să ne facă mai deschiși la dialog pentru a ne cunoaște și a ne înțelege mai bine; să elimine orice formă de închidere și de dispreț și să șteargă orice formă de violență și de discriminare.

24. Acum gândul se îndreaptă spre Mama milostivirii. Dulceața privirii sale să ne însoțească în acest An Sfânt, pentru ca toți să putem redescoperi bucuria duioșiei lui Dumnezeu. Nimeni ca Maria nu a cunoscut profunzimea misterului lui Dumnezeu făcut om. Totul în viața sa a fost plăsmuit de prezența milostivirii făcută trup. Mama Răstignitului Înviat a intrat în sanctuarul milostivirii divine, pentru că a participat intim la misterul iubirii sale.

Aleasă pentru a fi mama Fiului lui Dumnezeu, Maria a fost dintotdeauna pregătită de iubirea Tatălui pentru a fi arca alianței dintre Dumnezeu și oameni. A păstrat în inima sa milostivirea divină în sintonie perfectă cu Fiul său Isus. Cântarea sa de laudă, în pragul casei Elisabetei, a fost dedicată milostivirii care se extinde „din neam în neam” (Lc 1,50). Și noi eram prezenți în acele cuvinte profetice ale Fecioarei Maria. Acest lucru ne va fi de întărire și de sprijin în timp ce vom trece prin poarta sfântă pentru a experimenta roadele milostivirii divine.

Lângă cruce, Maria împreună cu Ioan, discipolul iubirii, este martoră a cuvintelor de iertare care ies de pe buzele lui Isus. Iertarea supremă oferită celui care l-a răstignit ne arată până unde poate să ajungă milostivirea lui Dumnezeu. Maria atestă că milostivirea Fiului lui Dumnezeu nu cunoaște margini și ajunge la toți fără a exclude pe vreunul. Să adresăm ei rugăciunea veche și mereu nouă Salve Regina, pentru ca să nu înceteze niciodată să-și îndrepte spre noi ochii săi cei milostivi și să ne facă vrednici să contemplăm fața milostivirii, pe Fiul său Isus.

Rugăciunea noastră să se extindă și la atâția sfinți și fericiți care au făcut din milostivire misiunea lor de viață. Îndeosebi, gândul este îndreptat spre marele apostol a milostivirii, sfânta Faustina Kowalska. Ea, care a fost chemată să intre în profunzimile milostivirii divine, să mijlocească pentru noi și să ne dobândească să trăim și să mergem mereu în iertarea lui Dumnezeu și în încrederea de neclintit în iubirea sa.

25. Așadar, un An Sfânt extraordinar pentru a trăi în viața de fiecare zi milostivirea pe care dintotdeauna Tatăl o extinde spre noi. În acest an jubiliar să ne lăsăm surprinși de Dumnezeu. El nu încetează niciodată să deschidă larg poarta inimii sale pentru a repeta că ne iubește și vrea să împărtășească viața sa cu noi. Biserica simte în manieră puternică urgența de a vesti milostivirea lui Dumnezeu. Viața sa este autentică și credibilă atunci când face din milostivire vestirea sa convinsă. Ea știe că prima sa misiune, mai ales într-un moment ca al nostru plin de mari speranțe și de contradicții puternice, este aceea de a-i introduce pe toți în marele mister al milostivirii lui Dumnezeu, contemplând chipul lui Cristos. Biserica este chemată cea dintâi să fie martoră adevărată a milostivirii mărturisind-o și trăind-o drept centru al revelației lui Isus Cristos. Din inima Treimii, din interiorul cel mai profund al misterului lui Dumnezeu, izvorăște și curge fără încetare marele fluviu al milostivirii. Acest izvor nu se va putea epuiza niciodată, oricâți ar fi cei care se apropie de el. De fiecare dată când cineva va avea nevoie, va putea să aibă acces la el, pentru că milostivirea lui Dumnezeu este fără de sfârșit. Cu cât este de nepătruns profunzimea misterului pe care-l cuprinde, cu atât este de inepuizabilă bogăția care provine din ea.

În acest an jubiliar, Biserica să devină ecou al cuvântului lui Dumnezeu care răsună puternic și convingător ca un cuvânt și un gest de iertare, de sprijin, de ajutor, de iubire. Să nu înceteze niciodată să ofere milostivire și să fie mereu răbdătoare în a întări și a ierta. Biserica să devină glas al fiecărui bărbat și al fiecărei femei și să repete cu încredere și fără încetare: „Amintește-ți, Doamne, de bunătatea și iubirea ta, pentru că ele sunt din veșnicie” (Ps 25,6).

Roma, „Sfântul Petru”, 11 aprilie, ajunul Duminicii a II-a a Paștelui sau a Îndurării Divine, din anul Domnului 2015, al treilea de pontificat.

Note:
[1] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică Dei Verbum, 4
[2] Discurs de deschidere a Conciliului Ecumenic Vatican II, Gaudet mater Ecclesia, 11 octombrie 1962, 2-3
[3] Alocuțiune în ultima sesiune, 7 decembrie 1965
[4] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică Lumen gentium, 16; Constituția dogmatică Gaudium et spes, 15
[5] Toma de Aquino, Summa theologiae, II-II, q. 30, a. 4
[6] Duminica a XXVI-a de peste an. Această rugăciune a zilei apare deja, în secolul al VIII-lea, printre textele eucologice din Sacramentariul Gelazian (1198)
[7] Cf. Om. 21: CCL 122, 149-151
[8] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 24
[9] Nr. 2
[10] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Dives in misericordia,15
[11] Ibidem, 13
[12] Cuvinte de lumină și de iubire, 57
[13] Enarr. in Ps. 76,11.