Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Vocaţiilor

A XLVII-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații
“Mărturia trezește vocații”

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocații
25 aprilie 2010

Venerați frați întru episcopat și întru preoție,

Iubiți frați și surori!

A 47-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații, care se va celebra în duminica a IV-a a Paștelui – duminica „Bunului Păstor” – la 25 aprilie 2010, îmi oferă oportunitatea de a propune reflecției voastre o temă care se intonează bine cu Anul Sfintei Preoții: Mărturia trezește vocații. De fapt, rodnicia propunerii vocaționale depinde în primul rând de acțiunea gratuită a lui Dumnezeu, dar, așa cum confirmă experiența pastorală, este favorizată și de calitatea și de bogăția mărturiei personale și comunitare a celor care au răspuns deja la chemarea Domnului în slujirea preoțească și în viața consacrată, deoarece mărturia lor poate să trezească în alții dorința de a corespunde, la rândul lor, cu generozitate la apelul lui Cristos. Așadar, această temă este strâns legată de viața și de misiunea preoților și a persoanelor consacrate. De aceea, aș vrea să-i invit pe toți cei pe care Domnul i-a chemat să lucreze în viața lui să reînnoiască răspunsul lor fidel, mai ales în acest An al Sfintei Preoții, pe care l-am convocat cu ocazia aniversării a 150 de ani de la moartea sfântului Ioan Maria Vianney, parohul de Ars, model mereu actual de preot și de paroh.

Deja în Vechiul Testament profeții erau conștienți că sunt chemați cu existența lor să mărturisească ceea ce vesteau, gata să înfrunte chiar și neînțelegerea, refuzul, persecuția. Misiunea încredințată lor de Dumnezeu îi implica în mod total, ca un „foc care arde” în inimă, care nu se poate conteni (cf. Ier 20,9), și de aceea erau gata să încredințeze Domnului nu numai glasul, ci orice element al existenței lor. La împlinirea timpurilor, Isus, trimisul Tatălui (cf. In 5,36), va mărturisi cu misiunea sa iubirea lui Dumnezeu față de toți oamenii, fără deosebire, cu atenție specială față de cei din urmă, față de păcătoși, față de cei marginalizați, față de cei săraci. El este marele martor al lui Dumnezeu și al dorinței lui pentru mântuirea tuturor. În zorii noilor timpuri, Ioan Botezătorul, cu o viață trăită în întregime pentru a pregăti lui Cristos calea, mărturisește că în Fiul Mariei din Nazaret se împlinesc promisiunile lui Dumnezeu. Atunci când îl vede venind la râul Iordan, unde boteza, îl arată discipolilor săi ca „mielul lui Dumnezeu, cel care ridică păcatul lumii” (In 1,29). Mărturia lui este atât de rodnică, încât doi dintre discipolii săi „auzindu-l vorbind astfel, l-au urmat pe Isus” (In 1,37).

Și chemarea lui Petru, după cum scrie evanghelistul Ioan, trece prin mărturia fratelui Andrei, care, după ce l-a întâlnit pe Învățătorul și a răspuns la invitația lui de a rămâne cu el, simte nevoia de a-i comunica imediat ceea ce a descoperit în „locuirea” lui cu Domnul: „L-am găsit pe Mesia – care, tradus, înseamnă Cristos – și l-a adus la Isus” (In 1,41-42). Așa s-a întâmplat pentru Natanael, Bartolomeu, grație mărturiei unui alt discipol, Filip, care-i comunică marea sa descoperire cu bucurie: „L-am găsit pe cel despre care au scris Moise, în Lege, și profeții, pe Isus, fiul lui Iosif din Nazaret” (In 1,45). Inițiativa liberă și gratuită a lui Dumnezeu întâlnește și interpelează responsabilitatea umană a celor care primesc invitația lui de a deveni, cu propria mărturie, instrumente ale chemării divine. Asta se întâmplă și astăzi în Biserică: Dumnezeu se folosește de mărturia preoților, fideli față de misiunea lor, pentru a trezi noi vocații sacerdotale și călugărești în slujba poporului lui Dumnezeu. Pentru acest motiv doresc să amintesc trei aspecte din viața preotului, care mi se par esențiale pentru o mărturie sacerdotală eficace.

Element fundamental și de recunoscut al oricărei vocații la preoție și la consacrare este prietenia cu Cristos. Isus trăia în unire constantă cu Tatăl, și acest lucru trezea în discipoli dorința de a trăi aceeași experiență, învățând de la el comuniunea și dialogul neîntrerupt cu Dumnezeu. Dacă preotul este „omul lui Dumnezeu”, care îi aparține lui Dumnezeu și care ajută la cunoașterea lui și la iubirea lui, nu poate să nu cultive o profundă intimitate cu el, să rămână în iubirea lui, dând spațiu ascultării Cuvântului său. Rugăciunea este prima mărturie care trezește vocații. Ca apostolul Andrei, care îi comunică fratelui că l-a cunoscut pe Învățătorul, la fel cel care vrea să fie discipol și martor al lui Cristos trebuie să-l fi „văzut” personal, trebuie să-l fi cunoscut, trebuie să fi învățat să-l iubească și să fie cu el.

Alt aspect al consacrării sacerdotale și al vieții călugărești este dăruirea totală de sine lui Dumnezeu. Scrie apostolul Ioan: „În aceasta am cunoscut iubirea: el și-a dat viața pentru noi. La fel și noi trebuie să ne dăm viețile pentru frați” (1In 3,16). Cu aceste cuvinte, el îi invită pe discipoli să intre în aceeași logică a lui Isus care, în toată existența sa, a împlinit voința Tatălui până la dăruirea supremă de sine pe cruce. Se manifestă aici milostivirea lui Dumnezeu în toată plinătatea ei; iubire milostivă care a învins întunericul răului, al păcatului și al morții. Imaginea lui Isus care la Ultima Cină se ridică de la masă, își lasă hainele, ia un ștergar, se încinge cu el și se apleacă pentru a spăla picioarele Apostolilor, exprimă sensul slujirii și al darului manifestate în întreaga sa existență, în ascultare față de voința Tatălui (cf. In13,3-15). În urmarea lui Isus, fiecare chemat la viața de consacrare specială trebuie să se străduiască să mărturisească dăruirea totală de sine lui Dumnezeu. De aici provine capacitatea de a se dărui apoi celor pe care Providența îi încredințează lui în slujirea pastorală, cu dedicare deplină, continuă și fidelă, și cu bucuria de a deveni însoțitor de călătorie al multor frați, pentru ca ei să se deschidă la întâlnirea cu Cristos și Cuvântul lui să devină lumină pentru drumul lor. Istoria oricărei vocații se împletește aproape întotdeauna cu mărturia unui preot care trăiește cu bucuria dăruirea de sine fraților pentru împărăția cerurilor. Asta pentru că apropierea și cuvântul unui preot sunt capabile să facă să apară întrebări și să conducă la decizii chiar definitive (cf. Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică post-sinodală Pastores dabo vobis, 39).

În sfârșit, un al treilea aspect care nu poate să nu-l caracterizeze pe preot și persoana consacrată este trăirea comuniunii. Isus a indicat ca semn distinctiv al celui care vrea să fie discipolul său comuniunea profundă în iubire: „Prin aceasta vor recunoaște toți că sunteți discipolii mei: dacă veți avea dragoste unii față de alții” (In 13,35). În mod deosebit, preotul trebuie să fie om al comuniunii, deschis tuturor, capabil să facă să meargă unită turma pe care bunătatea Domnului i-a încredințat-o, ajutând la depășirea dezbinărilor, la refacerea rupturilor, la aplanarea contrastelor și neînțelegerilor, la iertarea ofenselor. În iulie 2005, întâlnind Clerul din Aosta, am afirmat că dacă tinerii văd preoți izolați și triști, nu se simt desigur încurajați să le urmeze exemplul. Ei rămân îndoielnici dacă sunt conduși să considere că acesta este viitorul unui preot. În schimb este important de a realiza comuniunea de viață, care să le arate lor frumusețea faptului de a fi preot. Atunci tânărul va spune: „acesta poate să fie un viitor și pentru mine, așa se poate trăi” (Insegnamenti I, [2005], 354). Conciliul al II-lea din Vatican, referindu-se la mărturia care trezește vocații, subliniază exemplul de caritate și de colaborare fraternă pe care trebuie să-l ofere preoții (cf. Decretul Optatam totius, 2).

Îmi place să amintesc ceea ce a scris veneratul meu predecesor Ioan Paul al II-lea: „Însăși viața preoților, dăruirea lor necondiționată față de turma lui Dumnezeu, mărturia lor de slujire iubitoare față de Domnul și față de Biserica sa – o mărturie semnată de alegerea crucii primită în speranța și în bucuria pascală -unitatea fraternă dintre ei precum și zelul lor pentru evanghelizarea lumii sunt primul și cel mai convingător factor al rodniciei vocaționale” (Pastores dabo vobis, 41). S-ar putea spune că vocațiile sacerdotale se nasc din contactul cu preoții, aproape ca un patrimoniu prețios comunicat prin cuvânt, prin exemplu și prin întreaga existență.

Acest lucru este valabil și pentru viața consacrată. Însăși existența călugărilor și a călugărițelor vorbește despre iubirea lui Cristos, atunci când ei îl urmează în fidelitate deplină față de Evanghelie și cu iubire asumă criteriile ei de evaluare și de comportament. Devin „semn de contradicție” pentru lume, a cărei logică adesea este inspirată de materialism, de egoism și de individualism. Fidelitatea lor și forța mărturiei lor, pentru că se lasă cuceriți de Dumnezeu renunțând la ei înșiși, continuă să trezească în sufletul multor tineri dorința de a-l urma, la rândul lor, pe Cristos pentru totdeauna, în mod generos și total. A-l imita pe Cristos curat, sărac și ascultător și identificarea cu el: iată idealul vieții consacrate, mărturie a primatului absolut al lui Dumnezeu în viața și în istoria oamenilor.

Fiecare preot, fiecare consacrată și fiecare consacrată, fideli față de vocația lor, transmit bucuria de a-l sluji pe Cristos și îi invită pe toți creștinii să răspundă la chemarea universală la sfințenie. De aceea, pentru a promova vocațiile specifice la slujirea sacerdotală și la viața consacrată, pentru a face mai puternică și incisivă vestirea vocațională, este indispensabil exemplul celor care au spus deja „da”-ul lor lui Dumnezeu și proiectului său de viață pe care el îl are pentru fiecare. Mărturia personală, formată din alegeri existențiale și concrete, îi va încuraja pe tineri să ia decizii angajante, la rândul lor, care cuprind propriul viitor. Pentru a-i ajuta este necesară acea artă a întâlnirii și a dialogului capabilă să-i lumineze și să-i însoțească, mai ales prin acea exemplaritate a existenței trăită ca vocație. Așa a făcut sfântul paroh de Ars, care, mereu în contact cu enoriașii săi, „învăța mai ales cu mărturia vieții. Din exemplul lui, credincioșii învățau să se roage” (Scrisoare pentru Convocarea Anului Sfintei Preoții, 16 iunie 2009).

Fie ca încă o dată această Zi Mondială să poată oferi o ocazie prețioasă multor tineri pentru a reflecta asupra propriei vocații, aderând la ea cu simplitate, încredere și disponibilitate deplină. Fecioara Maria, Maica Bisericii, să păzească fiecare germen mai mic de vocație în inima celor pe care Domnul îi cheamă să-l urmeze mai îndeaproape; să facă în așa fel încât să devină copac mare, încărcat de roade pentru binele Bisericii și al întregii omeniri. Pentru aceasta mă rog, în timp ce împart tuturor binecuvântarea apostolică.

Din Vatican, 13 noiembrie 2009

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 13.11.2009
Publicarea pe acest sit: 16.02.2010
Etichete: , ,

Comentariile sunt închise.