Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

A XXXV-a Zi Mondială a Păcii
Nu există pace fără dreptate, nu există dreptate fără iertare

Mesajul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii
1 ianuarie 2002

1. Anul acesta, Ziua Mondială pentru Pace este celebrată pe fundalul evenimentelor dramatice din 11 septembrie 2001. În acea zi a avut loc o crimă de o gravitate extremă: în doar câteva minute au fost masacrate mii de persoane nevinovate, de diferite etnii. De atunci, oamenii din întreaga lume au simțit mai profund sentimentul de vulnerabilitate personală și au început să privească spre viitor cu teamă. În fața acestei stări de spirit, Biserica dorește să dea mărturie despre speranța ei, bazată pe convingerea că răul, acel mysterium iniquitatis, nu are ultimul cuvânt în viața omului. Istoria mântuirii, relatată în Sfânta Scriptură, iluminează cu putere întreaga istorie a omenirii, arătându-ne că evenimentele umane sunt întotdeauna însoțite de providența îndurătoare a lui Dumnezeu, cel care știe cum să ajungă chiar și la inimile cele mai împietrite și să obțină roade bune chiar și din pământ arid și nefertil.

Aceasta este speranța care susține Biserica la începutul anului 2002: cu harul lui Dumnezeu, lumea, în care puterea răului pare a domina din nou, va fi în mod real transformată într-o lume în care aspirațiile cele mai nobile ale inimii vor putea fi împlinite, o lume în care va domina pacea adevărată.

Pacea: rod al dreptății și al iubirii

2. Evenimente recente, incluzând teribilele acte sângeroase menționate mai sus, m-au făcut să revin la o temă care adesea mi-a tulburat profund inima, să îmi reamintesc evenimentele istorice care mi-au marcat viața, în special tinerețea mea.

Enormele suferințe ale popoarelor și ale indivizilor, printre care s-au numărat și mulți dintre prietenii și cunoscuții mei, cauzate de regimurile totalitare nazist și comunist, au fost mereu aproape de sufletul și rugăciunea mea. De multe ori m-am oprit să meditez asupra întrebării: care este drumul care duce la restabilirea deplină a ordinii morale și sociale atât de barbar violate? Convingerea mea rațională, confirmată de revelația biblică, este că nu se poate restabili deplin ordinea zdruncinată dacă nu se conjugă dreptatea cu iertarea. Stâlpii adevăratei păci sunt dreptatea și acea formă particulară a iubirii care este iertarea.

3. Cum putem vorbi însă, în circumstanțele actuale, despre dreptate și iertare ca sursă și condiție a păcii? Răspunsul meu este că putem și trebuie să vorbim, oricât de dificil ar fi un asemenea discurs, și pentru faptul că se tinde ca dreptatea și iertarea să fie considerate incompatibile. Iertarea se opune însă resentimentului și răzbunării, nu dreptății. Pacea adevărată, în realitate, este „rod al dreptății” (Is 32,17). După cum a afirmat Conciliul Vatican II, pacea este rodul „ordinii înscrise în societatea umană de divinul ei Întemeietor și trebuie înfăptuită de oameni care însetează după o dreptate tot mai desăvârșită” (Gaudium et spes, nr. 78). De mai bine de cincisprezece secole, în Biserica Catolică, răsună învățătura sfântului Augustin din Hippona, cel care spunea că pacea care poate fi și trebuie să fie construită în lume este pacea ordinii juste – tranquillitas ordinis, liniștea ordinii (cf. De civitate Dei, 19,13).

Pacea adevărată este astfel rod al dreptății, virtutea morală și garantul legal care asigură respectarea deplină a drepturilor și responsabilităților, și distribuția echitabilă a beneficiilor și a datoriilor. Deoarece dreptatea umană este însă întotdeauna fragilă și imperfectă, supusă limitelor și egoismului indivizilor și grupurilor, ea trebuie exercitată și într-un anumit sens completată cu iertarea care vindecă rănile și restabilește în profunzime raporturile umane tulburate. Acest lucru este valabil pentru tensiunile dintre indivizi, precum și pentru cele de nivel mai larg, chiar internațional. Iertarea nu se opune sub nici o formă dreptății, deoarece nu constă în neglijarea drepturilor legitime de reparare a răului făcut. Ea privește mai curând deplinătatea dreptății, conducând la acea liniște a ordinii care este mai mult decât încetarea fragilă și temporară a ostilităților, vindecând în profunzime rănile din inimile oamenilor. Dreptatea și iertarea sunt amândouă esențiale pentru o astfel de vindecare.

Acestea sunt cele două dimensiuni ale păcii pe care doresc să le dezvolt în acest mesaj. Ziua Mondială a Păcii oferă în acest an întregii omeniri, în special liderilor națiunilor lumii, ocazia de a reflecta asupra exigențelor dreptății și asupra chemării la iertare în fața gravelor probleme care continuă să afecteze lumea, una dintre ele fiind noul nivel de violență produs de terorismul organizat.

Realitatea terorismului

4. Tocmai această pace fondată pe dreptate și iertare este atacată astăzi de terorismul internațional. În ultimii ani, în special după sfârșitul războiului rece, terorismul s-a transformat într-o complexă rețea de comploturi politice, economice și tehnice, care depășesc granițele naționale și ajung să cuprindă întreaga lume. Este vorba despre adevărate organizații care au la dispoziție resurse financiare imense, care dezvoltă strategii la scară mare, lovind în oameni nevinovați care nu au nimic în comun cu scopurile urmărite de teroriști.

Folosindu-se de proprii membri ca și arme împotriva unor persoane lipsite de apărare, aceste organizații teroriste demonstrează în mod clar setea de moarte care le animă. Terorismul se naște din ură și generează izolare, lipsă de încrede și închidere. Violența se adaugă violenței, într-o spirală tragică ce afectează și tinerele generații, care moștenesc astfel ura care a divizat generațiile anterioare. Terorismul se bazează pe disprețul față de viața omului. Tocmai de aceea terorismul nu numai că stă la originea unor crime abominabile, ci reprezintă în sine o adevărată crimă contra umanității, prin recurgerea la teroare ca o strategie politică și economică.

5. Există de aceea un drept la apărare împotriva terorismului. Un drept care trebuie, ca orice alt drept, să fie exercitat în respect față de regulile morale și juridice în alegerea scopurilor și a mijloacelor. Vina trebuie identificată corect, deoarece responsabilitatea penală este întotdeauna personală și nu poate fi extinsă asupra națiunii, grupului etnic sau religiei cărora le aparțin teroriștii. Cooperarea internațională în lupta împotriva activităților teroriste trebuie să includă și un angajament special în plan politic, diplomatic și economic pentru rezolvarea cu curaj și hotărâre a eventualelor situații de opresiune și de marginalizare care facilitează planurile teroriștilor. Recrutarea teroriștilor este de fapt mai ușoară în contextele sociale în care drepturile sunt călcate în picioare și în care nedreptățile sunt tolerate timp îndelungat.

Totuși, trebuie spus cu fermitate că nedreptățile existente în lume nu pot fi utilizate ca și scuze pentru a justifica atentatele teroriste. Trebuie, de asemenea, subliniat faptul că printre victimele prăbușirii radicale a ordinii, pe care caută să o provoace teroriștii, se află în primul rând milioanele de oameni care sunt mai puțin capabili să facă față colapsului solidarității internaționale. Este vorba în special de oamenii din țările în curs de dezvoltare, care deja trăiesc la limita supraviețuirii și care ar fi cel mai puternic afectați de haosul global economic și politic. Pretenția terorismului de a acționa în numele celor săraci este deci o minciună evidentă.

Să nu ucizi în numele Domnului!

6. Cei care ucid prin acte de terorism cultivă sentimente de dispreț față de omenire, manifestând disperare în confruntarea cu viața și viitorul: totul, în această perspectivă, trebuie să fie urât și distrus. Teroriștii susțin că adevărul în care cred sau suferința prin care au trecut sunt atât de absolute încât justifică reacția lor de distrugere chiar și a unor vieți nevinovate. Terorismul este adesea rezultatul unui fundamentalism fanatic, care se naște din convingerea că viziunea unuia asupra adevărului poate fi impusă tuturor celorlalți. Adevărul însă, chiar și atunci când se ajunge la el – și aceasta se întâmplă doar în mod limitat și imperfect -, nu poate fi niciodată impus. Respectul față de conștiința celuilalt, în care se reflectă însăși imaginea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26-27), permite doar propunerea adevărului în fața celorlalți, acestora revenindu-le apoi responsabilitatea de a-l accepta. A încerca să impunem celorlalți prin mijloace violente ceea ce noi considerăm a fi adevărat înseamnă o ofensă adusă demnității ființei umane și, în final, o ofensă adusă lui Dumnezeu, a cărui imagine o poartă în el fiecare om. Fundamentalismul fanatic este de aceea o atitudine radical opusă credinței în Dumnezeu. Terorismul exploatează nu numai oamenii, ci și pe Dumnezeu, terminând prin a-l transforma într-un idol folosit în scopuri proprii.

7. Nici un lider religios nu poate deci să scuze terorismul, și cu atât mai puțin să îl predice. Este o profanare a religiei să te declari terorist în numele lui Dumnezeu și să te manifești cu violență împotriva oamenilor în numele lui. Violența teroristă este contrară credinței în Dumnezeu, creatorul omului, cel care are grijă de oameni și care îi iubește. Este, de asemenea, contrară credinței în Cristos Domnul, care i-a învățat pe discipolii săi să se roage: „Ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Mt 6,12).

După învățătura și exemplul lui Isus, creștinii sunt convinși că a arăta milă înseamnă a trăi pe deplin adevărul vieților noastre: putem și trebuie să fim miloși, deoarece mila ne-a fost arătată de un Dumnezeu care este iubire (cf. 1In 4,7-12). Dumnezeu, care intră în istorie pentru a ne răscumpăra și care prin tragicele evenimente din Vinerea Mare pregătește victoria din Duminica Paștilor, este un Dumnezeu al milei și iertării (cf. Ps 103[102],3-4.10-13). Celor care au protestat împotriva gestului de a mânca împreună cu păcătoșii, Isus le spune: „Mergeți și învățați ce înseamnă: Milă vreau, nu jertfă; pentru că n-am venit să chem la pocăință pe cei drepți, ci pe cei păcătoși” (Mt 9,13). Discipolii lui Cristos, botezați în moartea și învierea sa, trebuie să fie întotdeauna oameni ai milei și iertării.

Nevoia de iertare

8. Ce înseamnă de fapt iertarea? Și de ce ar trebui să iertăm? Un discurs pe tema iertării nu poate evita aceste întrebări. Întorcându-ne la ceea ce am scris în mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din 1997 („Oferiți iertarea și primiți pacea”), doresc să amintesc că, înainte de a fi o realitate socială, iertarea locuiește în inimile oamenilor. Doar în măsura în care predomină o etică și o cultură a iertării, putem spera și la o „politică a iertării”, exprimată în atitudini sociale și legi, care dau dreptății un caracter mai uman.

Iertarea este înainte de toate o alegere personală, o decizie a inimii de a merge împotriva instinctului natural de a plăti răul cu rău. Măsura unei astfel de decizii este iubirea lui Dumnezeu care ne primește la el în ciuda păcatelor noastre. Modelul ei suprem îl constituie iertarea cerută de Cristos, care s-a rugat pe cruce: „Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac” (Lc 23,34).

Iertarea are deci o sursă și o măsură divină. Aceasta nu înseamnă că semnificația ei nu poate fi înțeleasă și în lumina motivațiilor umane, și în primul rând pe baza a ceea ce oamenii experimentează atunci când greșesc. Ei își dau seama atunci de slăbiciunea lor și își doresc ca ceilalți să fie îngăduitori cu ei. De ce să nu le facem atunci celorlalți ceea ce vrem ca ei să ne facă nouă? Toate ființele umane nutresc speranța de a o putea lua de la început și de a nu rămâne pentru totdeauna prizoniere ale propriilor greșeli și vinovății. Toate doresc să își poată înălța ochii spre viitor, pentru a descoperi noi posibilități de încredere și angajament.

9. Ca act uman, iertarea este înainte de toate o inițiativă personală, în raport cu ceilalți. Omul are însă o dimensiune socială esențială, în virtutea căreia întreține o rețea de relații prin care se exprimă, atât în moduri pozitive, cât și negative. În consecință, și la nivel social este nevoie de iertare. Familiile, grupurile, societățile, statele și însăși comunitatea internațională au nevoie de a se deschide spre iertare, pentru a reînnoda legăturile rupte, pentru a depăși situațiile sterile de condamnare reciprocă și pentru a învinge tentația de a-i exclude pe alții fără nici un drept de apel. Capacitatea de iertare stă la baza oricărui proiect al unei societăți viitoare mai drepte și mai solidare.

Prin contrast, lipsa iertării, în special atunci când alimentează continuarea conflictelor, este extrem de costisitoare pentru dezvoltarea umană. Resursele sunt folosite pentru susținerea cursei înarmării, a războaielor, lipsind astfel disponibilitățile financiare pentru dezvoltare, pace și dreptate. Câte suferințe apasă omenirea datorită eșecului reconcilierii! Ce întârzieri ale progresului se înregistrează datorită eșecului iertării! Pacea este condiția dezvoltării, dar o pace adevărată este posibilă doar prin iertare.

Iertarea: drumul călăuzitor

10. Iertarea nu este o propunere care poate fi înțeleasă imediat sau acceptată cu ușurință; în multe sensuri este un mesaj paradoxal. Iertarea implică de fapt întotdeauna o aparentă pierdere pe termen scurt, pentru un câștig real pe termen lung. Violența este exact opusul: optând pentru un câștig aparent pe termen scurt, atrage o pierdere reală și permanentă. Iertarea poate să pară o slăbiciune, dar cere o mare tărie spirituală și un mare curaj moral, atât în acordarea cât și în acceptarea ei. Ea pare într-un anumit sens a ne umili, dar de fapt ne conduce la o omenire mai împlinită și mai bogată, capabilă să reflecte o rază din splendoarea Creatorului.

Ministerul meu în slujba evangheliei mă obligă, și în același timp îmi dă tărie, să insist asupra necesității iertării. O fac și astăzi în speranța că voi trezi gânduri profunde și mature pe această temă, în vederea unei reînnoiri generale, în inimile persoanelor și în relațiile dintre popoarele lumii.

11. Meditând asupra temei iertării, nu se poate să nu ne amintim anumite situații de conflict, care de prea mult timp alimentează uri profunde și sfâșietoare și, prin urmare, spirala fără de sfârșit a tragediilor personale și colective. Mă refer în special la ceea ce se întâmplă în ?ara Sfântă, loc binecuvântat al întâlnirii lui Dumnezeu cu oamenii, locul unde Isus, prințul păcii, a trăit, a murit și a înviat din morți.

Delicata situație internațională solicită sublinierea mai intensă a urgenței rezolvării conflictului arabo-israelian, care durează deja de peste cincizeci de ani, cu faze alternante de tensiuni mai mari sau mai mici. Recurgerea continuă la acte de teroare sau de război, care agravează situația și slăbesc speranțele în ambele tabere, trebuie să lase loc în final rezolvării prin negociere. De drepturile și pretențiile fiecărei părți se poate ține cont în mod echitabil când predomină în toți dorința de dreptate și reconciliere. Invit încă o dată popoarele ?ării Sfinte să conlucreze pentru o nouă eră de respect reciproc și acord constructiv.

Înțelegere și cooperare interreligioasă

12. În cadrul acestui uriaș efort, liderii religioși își au propria responsabilitate. Confesiunile creștine, precum și marile religii ale lumii, trebuie să colaboreze pentru eliminarea cauzelor sociale și culturale ale terorismului, predicând despre măreția și demnitatea ființei umane și răspândind o conștiință clară a unității familiei umane. Acesta este un domeniu concret al dialogului și cooperării ecumenice și interreligioase, un serviciu imperios pe care religiile îl pot aduce pentru pacea între popoare.

Cred cu convingere că în special liderii evrei, creștini și musulmani trebuie să ia inițiative pentru condamnarea publică a terorismului, refuzându-le teroriștilor orice formă de legitimitate religioasă sau morală.

13. Dând mărturie comună despre adevărul moral, conform căruia uciderea premeditată a nevinovaților este întotdeauna un păcat grav, oriunde și fără excepții, liderii religiilor lumii vor favoriza formarea unei opinii publice corecte din punct de vedere moral, esențială pentru construirea unei societăți internaționale capabile să caute liniștea ordinii în dreptate și în libertate.

Un angajament de acest fel din partea religiilor nu poate să nu conducă pe drumul iertării, care duce la înțelegerea reciprocă, la respect și încredere. Serviciul pe care religiile îl pot aduce păcii și împotriva terorismului constă tocmai în pedagogia iertării, deoarece omul care iartă sau care cere iertare înțelege că există un adevăr mai înalt, pe care acceptându-l se poate depăși pe el însuși.

Rugăciunea pentru pace

14. Tocmai din acest motiv, rugăciunea pentru pace nu este un pas înapoi pe drumul conlucrării pentru pace. Dimpotrivă, ea reprezintă esența efortului de edificare a unei păci în ordine, dreptate și libertate. A ne ruga pentru pace înseamnă a ne deschide inimile spre revărsarea puterii înnoitoare a lui Dumnezeu. Cu forța dătătoare de viață a harului său, Dumnezeu poate crea deschideri pentru pace acolo unde aparent sunt doar obstacole și închideri; poate întări și lărgi solidaritatea familiei umane, trecând peste lungile istorii de conflicte și diviziuni. A ne ruga pentru pace înseamnă a ne ruga pentru dreptate, pentru o ordine adecvată în cadrul națiunilor și a relațiilor de prietenie dintre ele. Înseamnă și a ne ruga pentru libertate, în special pentru libertatea religioasă, care este un drept fundamental uman și civil al fiecărui individ. A ne ruga pentru pace înseamnă a ne ruga pentru obținerea iertării lui Dumnezeu și pentru a crește în același timp în curajul necesar pentru a-i ierta pe cei care au greșit împotriva noastră.

Pentru toate aceste motive, i-am invitat pe reprezentanții religiilor lumii să vină la 24 ianuarie 2002 la Assisi, orașul sfântului Francisc, pentru a se ruga pentru pace. Dorim să demonstrăm astfel că adevăratul sentiment religios este un izvor nesecat de respect reciproc și de armonie între popoare: în el stă de fapt principalul antidot împotriva violenței și a conflictelor. În aceste timpuri agitate, familia umană trebuie să își amintească motivele sigure ale speranței noastre. Tocmai această speranță dorim să o proclamăm la Assisi, cerându-i atotputernicului Dumnezeu – după o sugestivă expresie atribuită sfântului Francisc – să facă din noi instrumente ale păcii sale.

15. Nu există pace fără dreptate, nu există dreptate fără iertare: iată ce doresc să transmit prin acest mesaj credincioșilor și necredincioșilor, oamenilor de bună voință care sunt preocupați de soarta familiei umane și de viitorul ei.

Nu există pace fără dreptate, nu există dreptate fără iertare: acest lucru doresc să îl amintesc tuturor celor care sunt responsabili de viitorul comunității umane, pentru ca să se lase întotdeauna călăuziți în deciziile lor dificile de lumina adevăratului bine al omului, în perspectiva binelui comun.

Nu există pace fără dreptate, nu există dreptate fără iertare: nu voi obosi să repet acest avertisment celor care, dintr-un motiv sau altul, cultivă în ei sentimente de ură, dorința de răzbunare sau de distrugere.

În această Zi Mondială a Păcii, să se ridice din inimile tuturor credincioșilor cu o mai mare intensitate o rugăciune pentru victimele terorismului, pentru familiile lor lovite atât de tragic și pentru toate popoarele care continuă să fie rănite și zdruncinate de terorism și războaie. Fie ca lumina rugăciunii noastre să îi lumineze și pe cei care l-au ofensat în mod grav pe Dumnezeu și pe om prin aceste acte necruțătoare, pentru ca să privească în inimile lor, să vadă răul pe care l-au făcut, să renunțe astfel la orice intenție violentă și să caute iertarea. În aceste timpuri agitate, fie ca întreaga familie umană să găsească pacea adevărată și durabilă, acea pace care se poate naște doar din întâlnirea dintre dreptate și milă!

Vatican, 8 decembrie 2001
Ioan Paul al II-lea