Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Comunicaţiilor Sociale

Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc
pentru a 53-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale
24 mai 2020

„Ca să povestești în auzul fiului tău și fiului fiului tău” (Ex 10,2).
Viața devine istorie

Doresc să dedic Mesajul din acest an temei povestirii, deoarece cred că pentru a nu ne rătăci avem nevoie să respirăm adevărul istoriilor bune: istorii care să edifice, nu care să distrugă; istorii care să ajute să regăsim rădăcinile și forța pentru a merge înainte împreună. În învălmășeala de voci și de mesaje care ne înconjoară, avem nevoie de o povestire umană, care să ne vorbească despre noi și despre frumosul care locuiește în noi. O povestire care să știe să privească lumea și evenimentele cu duioșie; care să relateze faptul că suntem parte a unui țesut viu; care să reveleze împletirea firelor cu care suntem legați unii cu alții.

1. A țese istorisiri

Omul este o ființă povestitoare. Încă de mici ne este foame de povestiri așa cum ne este foame de mâncare. Că sunt în formă de povești, de romane, de filme, de cântece, de știri…, istorisirile influențează viața noastră, chiar dacă nu suntem conștienți de asta. Adesea decidem ce anume este corect sau greșit pe baza personajelor și istorisirilor pe care le-am asimilat. Poveștile ne marchează, plăsmuiesc convingerile noastre și comportamentele noastre, pot să ne ajute să înțelegem și să spunem cine suntem.

Omul nu este numai unica ființă care are nevoie de haine pentru a acoperi propria vulnerabilitate (cf. Gen 3,21), ci este și unicul care are nevoie să se povestească pe sine, să „se îmbrace” în istorisiri pentru a-și păzi propria viață. Nu țesem numai haine, ci și povești: de fapt, capacitatea umană de „a țese” conduce fie la țesături, fie la texte. Istorisirile din orice timp au un „război de țesut” comun: structura prevede „eroi”, chiar zilnici, care pentru a urmări un vis înfruntă situații dificile, combat răul stimulați de o forță care îi face curajoși, aceea a iubirii. Cufundându-ne în istorisiri, putem regăsi motivații eroice pentru a înfrunta provocările vieții.

Omul este o ființă povestitoare pentru că este o ființă în devenire, care se descoperă și se îmbogățește în bătelile zilelor sale. Însă, încă de la începuturi, povestirea noastră este amenințată: în istorisire se infiltrează răul.

2. Nu toate istorisirile sunt bune

„Dacă vei mânca, vei deveni ca Dumnezeu” (cf. Gen 3,4): ispita șarpelui inserează în beteala istoriei un nod greu de desfăcut: „Dacă vei avea, vei deveni, vei ajunge…”, șoptește și astăzi cel care se folosește de așa-numitul storytelling pentru scopuri instrumentale. Câte istorisiri ne narcotizează, convingându-ne că pentru a fi fericiți avem nevoie încontinuu să avem, să posedăm, să consumăm. Aproape că nu ne dăm seama cât de mult devenim avizi de bârfe și de pălăvrăgeli, de câtă violență și falsitate consumăm. Adesea pe războaiele de țesut ale comunicării, în loc de relatări constructive, care sunt un liant pentru legăturile sociale și pentru țesutul cultural, se produc istorisiri distructive și provocatoare, care uzează și rup firele fragile ale conviețuirii. Punând împreună informații neverificate, repetând discursuri banale și în mod fals convingătoare, lovind cu proclamații de ură, nu se țese istoria umană, ci se despoaie omul de demnitate.

Însă în timp ce istorisirile folosite în scopuri instrumentale și de putere au o viață scurtă, o istorisire bună este în măsură să treacă de granițele spațiului și timpului. La distanță de secole rămâne actuală, pentru că hrănește viața.

Într-o epocă în care falsificarea se revelează tot mai sofisticată, ajungând la niveluri exponențiale (deepfake), avem nevoie de înțelepciune pentru a primi și a crea istorisiri frumoase, adevărate și bune. Avem nevoie de curaj pentru a le respinge pe cele false și rele. Avem nevoie de răbdare și discernământ pentru a redescoperi istorisiri care să ne ajute să nu pierdem firul printre multele sfâșieri de astăzi; istorisiri care să readucă la lumină adevărul a ceea ce suntem, și în eroismul ignorat al cotidianului.

3. Istorisirea istorisirilor

Sfânta Scriptură este o Istorisire de istorisiri. Câte evenimente, popoare, persoane ne prezintă! Ea ne arată încă de la început un Dumnezeu care este creator și în același timp povestitor. De fapt, el rostește Cuvântul său și lucrurile există (cf. Gen 1). Prin povestirea sa, Dumnezeu cheamă la viață lucrurile și, la apogeu, creează bărbatul și femeia ca interlocutori liberi ai Săi, generatori de istorie împreună cu El. Într-un Psalm, creatura îi relatează Creatorului: „Pentru că Tu ai format rărunchii mei, m-ai țesut în sânul mamei mele. Te laud pentru că m-ai făcut o făptură atât de minunată […]. Oasele mele nu erau ascunse pentru tine când am fost plămădit în taină, țesut în chip minunat în adâncimile pământului” (139,13-15). Nu suntem născuți terminați, ci avem nevoie să fim în mod constant „țesuți” și „cusuți”. Viața ne-a fost dăruită ca invitație de a continua să țesem acea „făptură atât de minunată” care suntem.

În acest sens Biblia este marea poveste de iubire dintre Dumnezeu și omenire. În centru este Isus: istoria Sa duce la împlinire iubirea lui Dumnezeu față de om și în același timp povestea de iubire a omului față de Dumnezeu. Astfel omul va fi chemat, din generație în generație, să povestească fiului său și fiului fiului său episoadele cele mai semnificative ale acestei Istorisiri de istorisiri, cele capabile să comunice sensul a ceea ce s-a întâmplat.

Titlul acestui Mesaj este luat din cartea Exodului, relatare biblică fundamentală care-l arată pe Dumnezeu intervenind în istoria poporului Său. De fapt, atunci când fiii lui Israel deveniți sclavi strigă către El, Dumnezeu ascultă și își aduce aminte: „Dumnezeu și-a adus aminte de legământul său cu Abraham, cu Isaac și cu Iacob. Dumnezeu a privit spre fiii lui Israel și a luat Dumnezeu cunoștință de ei” (Ex 2,24-25). Din amintirea lui Dumnezeu provine eliberarea din oprimare, care are loc prin semne și minuni. În acest moment Domnul îi încredințează lui Moise sensul tuturor acestor semne: „ca să povestești în auzul fiului tău și fiului fiului tău cum m-am purtat cu egiptenii și ce semne am făcut în mijlocul lor. Și veți cunoaște că Eu sunt Domnul” (Ex 10,2). Experiența Exodului ne învață că cunoașterea lui Dumnezeu se transmite mai ales povestind, din generație în generație, cum El continuă să se facă prezent. Dumnezeul vieții se comunică povestind viața.

Isus însuși vorbea despre Dumnezeu nu cu discursuri abstracte, ci cu parabolele, scurte istorisiri, luate din viața de toate zilele. Aici viața devine istorie și apoi, pentru ascultător, istoria devine viață: acea istorisire intră în viața celui care o ascultă și o transformă.

Și Evangheliile, nu întâmplător, sunt istorisiri. În timp ce ne informează despre Isus, ne „performează” [1] la Isus, ne conformează Lui: Evanghelia îi cere cititorului să participe la aceeași credință pentru a împărtăși aceeași viață. Evanghelia lui Ioan ne spune că Povestitorul prin excelență – Cuvântul – s-a făcut povestire: „Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a povestit” (In 1,18). Am folosit termenul „povestit” pentru că originalul exeghésato poate să fie tradus fie „revelat” fie „povestit”. Dumnezeu s-a țesut personal în umanitatea noastră, dându-ne astfel un nou mod de a țese istorisirile noastre.

4. O istorisire care se reînnoiește

Istoria lui Cristos nu este patrimoniu al trecutului, este istoria noastră, mereu actuală. Ea ne arată că Dumnezeu are la inimă omul, trupul nostru, istoria noastră, până acolo încât s-a făcut om, trup și istorie. Ne mai spune că nu există istorisiri umane nesemnificative sau mici. După ce Dumnezeu s-a făcut istorisire, fiecare istorisire umană este, într-un anumit sens, istorisire divină. În istoria fiecărui om Tatăl revede istoria Fiului său coborât pe pământ. Fiecare istorie umană are o demnitate nesuprimabilă. De aceea omenirea merită istorisiri care să fie la înălțimea ei, la acea înălțime amețitoare și fascinantă la care ne-a ridicat Isus.

„Voi – scria sfântul Paul – sunteți scrisoarea lui Cristos alcătuită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (2Cor 3,3). Duhul Sfânt, iubirea lui Dumnezeu, scrie în noi. Și scriind în noi, fixează în noi binele, ni-l amintește. De fapt, a re-aminti (ri-cordare, it.) înseamnă a duce la inimă (portare al cuore, it.), „a scrie pe inimă”. Prin lucrarea Duhului Sfânt fiecare istorisire, chiar și cea mai uitată, chiar și aceea care pare scrisă pe rândurile cele mai strâmbe, poate să devină inspirată, poate să renască drept capodoperă, devenind un adaos al Evangheliei. Precum Confesiunile lui Augustin. Precum Povestea Pelerinului a lui Ignațiu. Precum Istoria unui suflet a Terezei a Pruncului Isus. Precum Logodnicii, precum Frații Karamazov. Precum alte nenumărate istorisiri, care au pus în scenă în mod minunat întâlnirea dintre libertatea lui Dumnezeu și cea a omului. Fiecare dintre noi cunoaște diferite istorisiri care au parfumul Evangheliei, care au mărturisit Iubirea care transformă viața. Aceste istorisiri reclamă să fie împărtășite, povestite, făcute să trăiască în orice timp, cu orice limbaj, cu orice mijloc.

5. O istorisire care ne reînnoiește

În fiecare mare istorisire intră în joc istorisirea noastră. În timp ce noi citim Scriptura, istorisirile despre sfinți, precum și acele texte care au știut să citească sufletul omului și să aducă la lumină frumusețea sa, Duhul Sfânt este liber să scrie în inima noastră, reînnoind în noi amintirea a ceea ce suntem în ochii lui Dumnezeu. Când comemorăm iubirea care ne-a creat și ne-a mântuit, când punem iubire în istorisirile noastre zilnice, când țesem cu milostivire betelile zilelor noastre, atunci dăm pagina. Nu mai rămânem înnodați de regrete și de tristeți, legate de o amintire bolnavă care ne închide inima însă, deschizându-ne la ceilalți, ne deschidem la însăși viziunea Povestitorului. A-i povesti lui Dumnezeu istorisirea noastră nu este inutil niciodată: chiar dacă mersul evenimentelor rămâne nevariat, se schimbă sensul și perspectiva. A ne povesti Domnului înseamnă a intra în privirea Sa de iubire compătimitoare față de noi și față de alții. Lui putem să-i povestim istorisirile pe care le trăim, să-i ducem persoanele, să-i încredințăm situațiile. Cu El putem reînnoda țesătura vieții, cosând rupturile și crăpăturile. Cât de mult avem nevoie de asta, toți!

Cu privirea Povestitorului – unicul care are punctul de vedere final – ne apropiem după aceea de protagoniști, de frații noștri și surorile noastre, actori alături de noi ai istorisirii de astăzi. Da, pentru că nimeni nu este o apariție în scena lumii și istoria fiecăruia este deschisă la o posibilă schimbare. Și atunci când povestim răul, putem învăța să lăsăm spațiu răscumpărării, putem recunoaște în mijlocul răului și dinamismul binelui și să-i dăm spațiu.

De aceea nu este vorba de a urmări logicile lui storytelling, nici de a face sau de a ne face publicitate, ci de a comemora ceea ce suntem în ochii lui Dumnezeu, de a mărturisi ceea ce Duhul scrie în inimi, de a revela fiecăruia că istorisirea sa conține minunății extraordinare. Pentru a putea face aceasta, să ne încredințăm unei femei care a țesut omenitatea lui Dumnezeu în sân și, spune Evanghelia, a țesut împreună tot ceea ce i se întâmpla. De fapt, Fecioara Maria a păstrat toate, meditându-le în inimă (cf. Lc 2,19). Să-i cerem ajutor ei, care a știut să desfacă nodurile vieții cu forța blândă a iubirii:

O, Marie, femeie și mamă, tu ai țesut în sân Cuvântul divin, tu ai povestit cu viața ta lucrările minunate ale lui Dumnezeu. Ascultă istorisirile noastre, păstrează-le în inima ta și însușește-ți și acele istorisiri pe care nimeni nu vrea să le asculte! Învață-ne să recunoaștem firul bun care conduce istoria! Privește cumulul de noduri în care s-a încâlcit viața noastră, paralizând amintirea noastră! De mâinile tale delicate poate să fie desfăcut orice nod. Femeie a Duhului, mamă a încrederii, inspiră-ne și pe noi! Ajută-ne să construim istorisiri de pace, istorisiri de viitor! Și arată-ne calea pentru a le parcurge împreună!

Roma, la „Sfântul Ioan din Lateran”,
24 ianuarie 2020, Comemorarea sfântului Francisc de Sales

Notă

1 Cf. Benedict al XVI-lea, Enciclica Spe salvi, 2: „mesajul creștin nu era numai «informativ», ci «performativ»”. Aceasta înseamnă: Evanghelia nu este numai o comunicare de lucruri care se pot ști, ci este o comunicare care produce fapte și schimbă viața”.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 24.01.2020
Publicarea pe acest sit: 24.01.2020
Etichete: ,

Lasă un răspuns