Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Comunicaţiilor Sociale

Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc
pentru a 52-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale
13 mai 2018

„Adevărul vă va elibera” (In 8,32).

Fake news și jurnalismul de pace

Iubiți frați și surori,

În planul lui Dumnezeu, comunicarea umană este o modalitate esențială pentru a trăi comuniunea. Ființa umană, chip și asemănare a Creatorului, este capabilă să exprime și să împărtășească ceea ce este adevărat, bun, frumos. Este capabilă să relateze propria experiență și lumea, și să construiască astfel memoria istorică a evenimentelor și înțelegerea lor. Însă omul, dacă-și urmează egoismul orgolios, poate să se folosească greșit și de facultatea de a comunica, așa cum arată încă de la început episoadele biblice despre Cain și Abel și despre Turnul Babel (cf. Gen 4,1-16; 11,1-9). Alterarea adevărului este simptomul tipic al acestei distorsiuni, atât pe plan individual cât și comunitar. În schimb, în fidelitate față de logica lui Dumnezeu, comunicarea devine spațiu pentru exprimarea propriei responsabilități în căutarea adevărului și în făurirea binelui. Astăzi, în contextul unei comunicări care se desfășoară tot mai rapid și în cadrul unui sistem digital, asistăm la fenomenul „știrilor false”, așa-numitele fake news: el ne invită la reflecție și m-a inspirat să dedic acest mesaj temei adevărului, așa cum au făcut deja de mai multe ori predecesorii mei începând cu Paul al VI-lea (cf. Mesaj 1972: Comunicațiile sociale în slujba adevărului). Aș vrea să ofer astfel o contribuție la angajamentul comun în prevenirea răspândirii știrilor false și la redescoperirea valorii profesiei jurnalistice și a responsabilității personale a fiecăruia în comunicarea adevărului.

1. Ce este fals în „știrile false”?

Fake news este un termen discutat și devenit obiect de dezbatere. În general se referă la dezinformarea răspândită online sau în media tradiționale. Această expresie face referință așadar la informații nefondate, bazate pe date inexistente sau deformate și care urmăresc să-l înșele și chiar să-l manipuleze pe cititor. Răspândirea lor poate să servească unor obiective voite, să influențeze alegerile politice și să favorizeze profituri economice.

Eficacitatea acestor fake news se datorează în primul rând naturii lor mimetice, adică acelei capacități de a părea plauzibile. În al doilea rând, aceste știri, false dar verosimile, sunt înșelătoare, în sensul că sunt abile în a capta atenția destinatarilor, bazându-se pe stereotipuri și prejudecăți răspândite în cadrul unui țesut social, exploatând emoții provocate ușor și imediat, cum sunt preocuparea, disprețul, furia și frustrarea. Răspândirea lor poate să se bazeze pe o folosire manipulatoare a rețelelor de socializare și a logicilor care-i garantează funcționarea: în acest mod conținuturile, deși lipsite de fundament, dobândesc o atare vizibilitate încât chiar și dezmințirile oficiale cu greu reușesc să le zăgăzuiască daunele.

Dificultatea în a demasca și a elimina știrile false se datorează și faptului că persoanele interacționează adesea în cadrul unor ambiente digitale omogene și impermeabile la perspective și opinii diferite. Rezultatul acestei logici a dezinformării este că, în loc să existe o confruntare serioasă cu alte surse de informare, lucru care ar putea să pună în mod pozitiv în discuție prejudecățile și să deschidă un dialog constructiv, se riscă transformarea persoanelor în complici involuntari la răspândirea de opinii părtinitoare și nefondate. Drama dezinformării stă în discreditarea celuilalt, în reprezentarea lui ca dușman, până la o demonizare care poate alimenta conflicte. Știrile false dezvăluie astfel prezența unor atitudini care sunt în același timp intolerante și hipersensibile, cu singurul rezultat că aroganța și ura riscă să se răspândească pe scară largă. În ultimă analiză, la asta duce falsitatea.

2. Cum putem să le recunoaștem?

Niciunul dintre noi nu se poate eschiva de la responsabilitatea pe care o are în a contrasta aceste falsități. Nu este un lucru ușor, deoarece dezinformarea se bazează adesea pe discursuri variate, în mod voit evazive și în mod subtil înșelătoare, și se folosește uneori de mecanisme rafinate. De aceea sunt lăudabile inițiativele educative care le permit oamenilor să afle cum să citească și să evalueze contextul comunicativ, învățându-i să nu răspândească în mod inconștient dezinformarea, ci să fie autorii demascării acesteia. Sunt la fel de lăudabile inițiativele instituționale și juridice implicate în a stabili regulamente menite să limiteze fenomenul, precum și cele întreprinse de companiile de tehnologie și cele de media, capabilte să definească noi criterii pentru verificarea identității persoanelor care se ascund în spatele a milioane de profiluri digitale.

Însă prevenția și identificarea mecanismelor de dezinformare necesită și un discernământ profund și atent. De fapt, trebuie demascat ceea ce s-ar putea defini ca „logica șarpelui”, capabil peste tot să se camufleze și să muște. Este vorba despre strategia utilizată de „șarpele viclean”, despre care vorbește Cartea Genezei, care, la începuturile umanității, s-a făcut artizan al primei „știri false” (cf. Gen 3,1-15), care a dus la consecințele tragice ale păcatului, concretizate apoi în primul fratricid (cf. Gen 4) și în alte nenumărate forme de rău săvârșit împotriva lui Dumnezeu, a aproapelui, a societății și a creației. Strategia acestui abil „tată al minciunii” (In 8,44) este tocmai imitarea, o seducție insidioasă și periculoasă care își face drum în inima omului cu argumente false și atrăgătoare. De fapt, în relatarea păcatului strămoșesc ispititorul se apropie de femeie prefăcându-se că îi este prieten, că se interesează de binele ei și își începe discursul cu o afirmație care e adevărată numai în parte: „A spus cu adevărat Dumnezeu să nu mâncați din niciun pom al grădinii?” (Gen 3,1). Ceea ce Dumnezeu i-a spus lui Adam nu era în realitate să nu mănânce din niciun pom, ci numai dintr-un pom: „Din pomul cunoașterii binelui și răului să nu mănânci” (Gen 2,17). Femeia, răspunzând, îi explică șarpelui, dar se lasă atrasă de provocarea lui: „Numai din rodul pomului din mijlocul grădinii a zis Dumnezeu: «Să nu mâncați din el, nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți!»” (Gen 3,2). Acest răspuns are în sine ceva legalist și pesimist: dând credibilitate falsificatorului, lăsându-se atrasă de modul lui de a prezenta lucrurile, femeia se lasă indusă în eroare. Astfel, mai întâi acordă atenție promisiunii lui ferme: „Nicidecum nu veți muri!” (v. 4). Apoi deconstrucția folosită de ispititor capătă o aparență credibilă: „Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (v. 5). În sfârșit, se ajunge la discreditarea recomandării părintești a lui Dumnezeu, care era îndreptată spre bine, pentru a urma ademenirea seducătoare a dușmanului: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut ochilor și că pomul era de dorit” (v. 6). Acest episod biblic dezvăluie așadar un fapt esențial pentru discursul nostru: nicio dezinformare nu este inofensivă; dimpotrivă, încrederea în ceea ce este fals are consecințe nefaste. Chiar și o deformare aparent ușoară a adevărului poate să aibă efecte periculoase.

De fapt, în joc este aviditatea noastră. Știrile false devin adesea virale, adică se răspândesc în mod rapid și greu de oprit, nu din cauza logicii distribuirii care caracterizează rețelele de socializare, cât mai degrabă datorită bazării lor pe aviditatea de nepotolit care se aprinde cu ușurință în ființa umană. Motivațiile economice și oportuniste ale dezinformării își au rădăcina în setea de putere, de avere și de plăcere, care în final ne face victime ale unei înșelătorii mult mai tragice decât formele individuale de manifestare ale dezinformării: înșelătoria răului, care acționează din falsitate în falsitate pentru a ne fura libertatea inimii. Iată pentru ce a educa pentru adevăr înseamnă a educa pentru a discerne, a evalua și a pondera dorințele și inclinațiile din noi, pentru a nu ne trezi privați de bine „căzând” la fiecare ispită.

3. „Adevărul vă va elibera” (In 8,32)

Contaminarea în mod continuu cu un limbaj înșelător ajunge de fapt să întunece interioritatea persoanei. Dostoievski a scris ceva semnificativ în acest sens: „Cel care se minte pe sine și-și pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai poată distinge adevărul nici în el, nici în jurul lui, și astfel începe să nu mai aibă stimă nici de sine, nici față de ceilalți. Apoi, de vreme ce nu mai are stimă față de nimeni, încetează și să iubească și atunci, în lipsa iubirii, pentru a se afla în treabă și pentru a se distrage se lasă în voia patimilor și plăcerilor trupești, și din cauza viciilor sale devine asemenea unui animal; și toate acestea pentru că minte încontinuu, pe ceilalți și pe sine însuși” (Frații Karamazov, II, 2).

Așadar cum să ne apărăm? Cel mai radical antidot la virusul falsității este să ne lăsăm purificați de adevăr. În creștinism adevărul nu este doar o realitate conceptuală, care se referă la judecarea lucrurilor, definindu-le adevărate sau false. Adevărul nu înseamnă doar a scoate la lumină lucruri întunecate, „a dezvălui realitatea”, așa cum ne-ar face să credem vechiul termen grec aletheia (de la a-lethes, „neascuns”). Adevărul are de-a face cu viața în ansamblul ei. În Biblie, poartă cu sine semnificațiile de sprijin, temeinicie, încredere, așa cum dă de înțeles rădăcina ‘aman, de la care provine și Amin-ul liturgic. Adevărul este cel pe care ne putem sprijini pentru a nu cădea. În acest sens relațional, singurul cu adevărat credibil și demn de încredere, pe care se poate conta, adică singurul „adevărat”, este Dumnezeu cel viu. Iată afirmația lui Isus: „Eu sunt adevărul” (In 14,6). Așadar, omul descoperă și redescoperă adevărul atunci când îl experimentează în el însuși ca fidelitate și credibilitate a celui care-l iubește. Numai asta îl eliberează pe om: „Adevărul vă va elibera” (In8,32).

Eliberarea de falsitate și căutarea relației: iată cele două ingrediente care nu pot să lipsească pentru ca vorbele și gesturile noastre să fie adevărate, autentice, credibile. Pentru a discerne adevărul trebuie să distingem ceea ce însoțește comuniunea și promovează binele de ceea ce, dimpotrivă, tinde să izoleze, să dezbine și să contrapună. Așadar, adevărul nu se dobândește în mod real atunci când este impus drept ceva extrinsec și impersonal; apare în schimb din relații libere între persoane, în ascultarea reciprocă. În afară de aceasta, căutarea adevărului nu încetează niciodată, pentru că mereu se poate strecura ceva fals, chiar și când se spun lucruri adevărate. De fapt, o argumentare impecabilă se poate baza pe fapte de netăgăduit, dar dacă este folosită pentru a-l răni pe celălalt sau pentru a-l discredita în ochii altora, oricât de justă ar putea să apară, nu este locuită de adevăr. După roade putem distinge adevărul enunțărilor: dacă provoacă polemică, alimentează dezbinări, inspiră resemnare sau dacă, în schimb, duc la o reflecție conștientă și matură, la dialog constructiv, la o dinamică rodnică.

4. Pacea este adevărata știre

Cel mai bun antidot împotriva falsităților nu sunt strategiile, ci persoanele: persoane care, libere de aviditate, sunt gata să asculte și prin efortul unui dialog sincer fac să iasă la suprafață adevărul; persoane care, atrase de bine, folosesc limbajul în mod responsabil. Dacă evitarea răspândirii pe scară largă a dezinformării constă în responsabilitate, o implicare deosebită în acest sens o are acela care prin funcție are răspunderea să informeze, adică jurnalistul, străjerul știrilor. El, în lumea contemporană, nu desfășoară doar o simplă meserie, ci o adevărată misiune. Are îndatorirea, în frenezia știrilor și în vârtejul scoop-urilor, să amintească faptul că în centrul știrii nu se află rapiditatea în a o transmite și impactul asupra publicului, ci persoanele. A informa înseamnă a forma, înseamnă a avea de-a face cu viața persoanelor. Pentru aceasta acuratețea surselor și îngrijirea comunicării sunt adevărate procese de dezvoltare a binelui, care generează încredere și deschid căi de comuniune și de pace.

De aceea doresc să adresez o invitație de a promova un jurnalism de pace, neînțelegând cu această expresie un jurnalism „îmbunat”, care să nege existența problemelor grave și să asume tonuri îndulcite. Dimpotrivă, înțeleg un jurnalism fără prefăcătorii, opus falsităților, sloganelor cu efect și declarațiilor bombastice; un jurnalism făcut de persoane pentru persoane și care este înțeles ca serviciu adus tuturor persoanelor, în special acelora – sunt majoritatea în lume – care nu au glas; un jurnalism care să fie mai puțin concentrat pe breaking news, și mai mult implicat în căutarea motivelor reale ale conflictelor, pentru a favoriza înțelegerea lor profundă și depășirea lor prin demararea de procese oneste; un jurnalism angajat să indice soluții alternative la escaladarea vâlvei și a violenței verbale.

Pentru aceasta, inspirându-ne dintr-o rugăciune franciscană, am putea să ne adresăm astfel Adevărului în persoană:

Doamne, fă din noi instrumente ale păcii tale.
Fă-ne să recunoaștem răul care se strecoară într-o comunicare care nu creează comuniune.
Fă-ne capabili să eliminăm otrava din judecățile noastre.
Ajută-ne să vorbim despre alții ca despre frați și surori.
Tu ești fidel și vrednic de încredere; fă ca vorbele noastre să fie semințe de bine pentru lume:
unde este zgomot, fă să practicăm ascultarea;
unde este învălmășeală, fă să inspirăm armonie;
unde este ambiguitate, fă să aducem claritate;
unde este excludere, fă să aducem împărtășire;
unde este senzaționalism, fă să folosim sobrietate;
unde este superficialitate, fă să punem întrebări adevărate;
unde este prejudecată, fă să provocăm încredere;
unde este agresivitate, fă să aducem respect;
unde este falsitate, fă să aducem adevăr.
Amin.