Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Comunicaţiilor Sociale

Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc
pentru a 49-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale
17 mai 2015

„Comunicarea familiei:
loc privilegiat al întâlnirii prin darul iubirii”

Tema familiei se află în centrul unei aprofundate reflecții ecleziale și al unui proces sinodal care prevede două Sinoade, unul extraordinar – celebrat de curând – și unul ordinar, convocat pentru luna octombrie. În acest context, am considerat oportun ca tema următoarei Zile Mondiale a Comunicațiilor Sociale să aibă ca punct de referință familia. Familia este de altfel primul ambient unde învățăm să comunicăm. Întoarcerea la acest moment de început ne poate ajuta atât pentru a comunica mai autentic și mai uman, cât și pentru a privi familia dintr-un nou punct de vedere.

Să ne lăsăm inspirați de imaginea evanghelică a vizitei Mariei la Elisabeta (Lc 1,39-56). «Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresărit copilul în sânul ei, iar Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt și a exclamat cu glas puternic: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul sânului tău.”» (v. 41-42).

Înainte de toate, acest episod ne prezintă comunicarea ca dialog care se împletește cu limbajul trupului. Primul răspuns la salutul Mariei îl dă de fapt copilul, tresăltând de bucurie în pântecele Elisabetei. Tresăltarea datorată bucuriei întâlnirii este într-un fel arhetipul și simbolul oricărei alte comunicări, pe care o învățăm încă înainte de a veni pe lume. Pântecele matern care ne găzduiește este prima „școală” de comunicare, unde prin ascultare și contact corporal, începem să ne familiarizăm cu lumea exterioară într-un ambient protejat și în sunetul liniștitor al bătăii inimii mamei. Această întâlnire dintre două ființe umane atât de apropiate între ele și totodată încă atât de străine una de cealaltă, o întâlnire plină de promisiuni, este prima noastră experiență de comunicare. Și este o experiență comună nouă tuturor, deoarece fiecare dintre noi a fost născut de o mamă.

Chiar și după ce am venit pe lume rămânem oarecum într-un „pântec”, care este familia. Un pântec format din persoane diferite, legate de o relație: familia este «locul unde se învață să se conviețuiască în ciuda diferențelor» (Exort. ap. Evangelii gaudium, 66): diferențe de gen și de generație, care comunică înainte de toate pentru că se acceptă reciproc, deoarece între ele există o legătură profundă. Și cu cât mai variate sunt aceste relații și mai felurite vârstele, cu atât mai bogat este ambientul în care trăim. Legătura este cea care stă la temelia cuvântului, care la rândul său consolidează legătura. Nu inventăm cuvintele: le putem folosi pentru că le-am primit. În sânul familiei învățăm să vorbim în „limba maternă„, adică limba strămoșilor noștri (cf. 2 Mac 7,25.27). În familie percepem că alte persoane ne-au precedat, că datorită lor existăm și putem genera viață la rândul nostru, datorită lor putem împlini ceva bun și frumos. Putem dărui pentru că am primit, iar acest circuit virtuos se află în centrul capacității familiei de a se comunica pe sine și de a comunica; și, în sens mai larg, este paradigma oricărei comunicări.

Datorită experienței legăturii care ne „precedă”, familia este totodată și contextul în care este transmisă acea formă fundamentală de comunicare care este rugăciunea. Atunci când mama și tata îi adorm pe copiii lor abia născuți, adesea îi încredințează lui Dumnezeu, ca să vegheze asupra lor; iar când sunt puțin mai mari, recită împreună cu ei simple rugăciuni, amintind cu afecțiune și alte persoane, bunici, alte rude, bolnavi și suferinzi, pe toți aceia care au mai mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. În acest fel, mare parte dintre noi am învățat în familie dimensiunea religioasă a comunicării, care în creștinism este impregnată în întregime de iubire, de iubirea lui Dumnezeu care ni se dăruiește și pe care noi o oferim altora.

În mod deosebit în familie există capacitatea de a se îmbrățișa, de a se susține unii pe alții, de a fi alături de celălalt, de a descifra privirile și tăcerile, de a râde și de a plânge împreună, cu persoane pe care nu le-am ales și care, cu toate acestea, sunt atât de importante unele pentru altele, putând înțelege ce este cu adevărat comunicare ca descoperire și făurire a legăturii de apropiere. Reducerea distanțelor, venind în întâmpinare unii altora și acceptându-ne reciproc, este motiv de bucurie și de recunoștință: din salutul Mariei și din tresăltarea copilului ia naștere binecuvântarea Elisabetei, care este urmată de cântul atât de frumos Magnificat, în care Maria laudă planul de iubire pe care Dumnezeu îl are pentru ea și pentru poporul său. Dintr-un „da” rostit cu credință izvorăsc consecințe care ne depășesc cu mult pe noi înșine și se extind în lume. „A vizita” înseamnă a deschide porțile, nu a se închide în propriile apartamente, înseamnă a ieși, a merge spre celălalt. Familia, de asemenea, este vie dacă respiră deschizându-se dincolo de ea însăși, iar familiile care procedează în acest fel pot comunica mesajul lor de viață și de comuniune, pot oferi mângâiere și speranță familiilor mai rănite, și pot face să crească însăși Biserica, care este familie de familii.

Familia este, mai mult decât orice alt loc, ambientul în care, trăind viața de zi cu zi, experimentăm limitele proprii și ale celorlalți, micile și marile probleme ale coexistenței, ale înaintării în întâmpinarea celuilalt. Nu există familie perfectă, însă nu trebuie să ne temem de imperfecțiune, de fragilitate, nici măcar de conflicte; trebuie să învățăm să le înfruntăm în mod constructiv. De aceea familia în care ținem unii la alții, cu limitele și păcatele fiecăruia, devine o școală a iertării. Iertarea este o dinamică de comunicare, o comunicare care se uzează, se întrerupe și care, prin căința exprimată și primită, se poate reînnoda, făcându-ne să creștem. Un copil care învață în familie să asculte de ceilalți, să vorbească în mod respectuos, exprimându-și propriul punct de vedere fără a-l nega pe al celorlalți, va fi în societate un făuritor de dialog și de reconciliere.

Legat de limite și de comunicare, avem multe de învățat de la familiile cu fii marcați de una sau mai multe dizabilități. Incapacitatea motorie, senzorială sau a intelectului este întotdeauna o tentație de a se închide; dar poate deveni, datorită iubirii părinților, a fraților și a altor persoane prietene, un imbold pentru a se deschide, pentru a împărtăși cu alții, chiar pentru a comunica; și pot ajuta școala, parohia, asociațiile să devină mai primitoare față de toți, fără a exclude pe nimeni.

Apoi, într-o lume în care adesea se înjură, se vorbește urât, se răspândește zâzanie, se pângărește cu bârfe ambientul nostru omenesc, familia poate fi o școală a comunicării ca binecuvântare. Și asta chiar și acolo unde pare să prevaleze inevitabilul urii și al violenței, când familiile sunt separate între ele de ziduri de piatră ori de ziduri ale prejudecății și resentimentului, nu mai puțin impenetrabile, când par să existe motive bune pentru a spus „acum ajunge”; în realitate, a binecuvânta în loc de a blestema, a vizita în loc de a respinge, a primi în loc de a combate este sigura modalitate pentru a frânge spirala răului, pentru a mărturisi că binele este întotdeauna posibil, pentru a-i educa pe fii în spiritul fraternității.

Astăzi mass-media cele mai moderne, care sunt indispensabile de acum îndeosebi pentru cei mai tineri, pot atât să împiedice cât să și ajute comunicarea în familie și între familii. Pot să împiedice dacă devin o modalitate pentru a se sustrage de la ascultare, o modalitate de izolare de la a fi în prezența cuiva, prin saturarea oricărui moment de tăcere și de așteptare uitând că «tăcerea este parte integrantă a comunicării și fără de ea nu există cuvinte pline de conținut» (Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru cea de a 46-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale, 24.1.2012). O pot favoriza dacă ajută prin relatare și împărtășire, rămânând în legătură cu cei aflați departe, mulțumind și cerând iertare, făcând mereu posibilă întâlnirea. Redescoperind zi de zi acest nucleu vital care este întâlnirea, acest „început viu”, vom ști să orientăm raportarea noastră la tehnologie, în loc să ne lăsăm conduși de ea. Iar părinții sunt, și în acest sector, primii educatori. Dar nu trebuie lăsați singuri; comunitatea creștină este chemată să le fie alături, ca să știe cum să-i învețe pe fiii lor să trăiască în mediul comunicativ după criteriile demnității umane și ale binelui comun.

Provocarea pe care o avem în față astăzi este, așadar, aceea de a învăța din nou să povestim, nu doar să producem și să consumăm informație. Aceasta este direcția spre care ne împing puternicele și prețioasele mijloace de comunicare contemporane. Informația este importantă, dar nu ajunge, deoarece prea adesea simplifică, contrapune diferențele și diferitele perspective solicitând la alinierea de partea uneia sau a alteia, în loc să favorizeze o privire de ansamblu.

În concluzie, familia nu este o temă pe marginea căreia se comunică opinii sau un teren pe care să se ducă bătălii ideologice, ci un ambient în care învățăm să comunicăm îndeaproape și un subiect care comunică, o „comunitate comunicatoare”. O comunitate care știe să însoțească, să sărbătorească și să facă să rodească. În acest fel poate fi restabilită o privire capabilă să recunoască faptul că familia continuă să fie o mare resursă, și nu doar o problemă sau o instituție aflată în criză. Mass-media tind uneori să prezinte familia ca și cum ar fi un model abstract care trebuie acceptat sau refuzat, apărat sau atacat, și nu o realitate concretă de viață; sau ca și cum ar fi o ideologie a cuiva împotriva altcuiva, și nu locul unde toți învățăm ce înseamnă a comunica prin iubirea primită și dăruită. A relata înseamnă în schimb a înțelege că viețile noastre sunt întrețesute într-o poveste unitară, că glasurile sunt multiple și că fiecare dintre ele este de neînlocuit.

Familia cea mai frumoasă, care e protagonistă și nu o problemă, este aceea care știe să comunice, pornind de la mărturie, de la frumusețea și bogăția legăturii dintre bărbat și femeie, dintre părinți și fii. Nu luptăm pentru a apăra trecutul, ci lucrăm cu răbdare și încredere, în toate ambientele vieții de zi cu zi, pentru a construi viitorul.

Din Vatican, 23 ianuarie 2015, Ajunul sărbătorii Sfântului Francisc de Sales