Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Comunicaţiilor Sociale

Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
pentru a 46-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale

Tăcere și cuvânt: cale a evanghelizării

Iubiți frați și surori,

Apropiindu-se Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale 2012, doresc să vă împărtășesc câteva gânduri asupra unui aspect al procesului uman al comunicării care, deși este foarte important, uneori e uitat, și trebuie reamintit în mod deosebit în acest timp. Este vorba despre relația dintre tăcere și cuvânt: două momente ale comunicării care trebuie să fie în echilibru, să se succeadă și să se integreze pentru a obține un dialog autentic și o apropiere profundă între persoane. Atunci când tăcerea și cuvântul se exclud reciproc, comunicarea se deteriorează, fie deoarece provoacă o anumită uimire, fie creează o atmosferă de răceală; în schimb, atunci când se integrează reciproc, comunicarea capătă valoare și semnificație.

Tăcerea este parte integrantă a comunicării și fără de ea nu există cuvinte pline de conținut. În tăcere ascultăm și ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, în ea se nasc și sunt aprofundate gândurile, prin ea înțelegem cu o mai mare claritate ceea ce dorim să spunem sau ceea ce așteptăm de la altcineva, prin ea alegem cum să ne exprimăm. Tăcând, îi permitem celeilalte persoane să vorbească, să se exprime pe sine, iar noi reușim să nu rămânem legați, în lipsa unei confruntări oportune, de cuvintele ori ideile noastre. În acest fel se deschide un spațiu de ascultare reciprocă și se poate lega o relație umană mai consistentă. În tăcere, de exemplu, se creează momentele cele mai autentice în comunicarea dintre cei care se iubesc: gestul, expresia chipului, trupul devin semne prin care se manifestă persoana. Prin tăcere grăiesc bucuria, grijile, suferința, care află în ea o formă de exprimare deosebit de intensă. Din tăcere derivă, așadar, o comunicare mai exigentă, care presupune sensibilitate și o capacitate de a asculta care arată, adesea, măsura și natura relațiilor interumane. Acolo unde mesajele și informația abundă, tăcerea devine esențială pentru a discerne ceea ce este important de ceea ce este inutil ori în plus. O reflectare profundă ne ajută să descoperim relația dintre evenimente care la prima vedere par a nu avea vreo legătură între ele, să evaluăm, să analizăm mesajele; iar acest lucru face posibilă împărtășirea de opinii ponderate și pertinente, dând naștere unei adevărate cunoașteri împărtășite. De aceea este necesar să se creeze un climat potrivit, un fel de „ecosistem” care să știe să echilibreze tăcerea, cuvintele, imaginile și sunetele.

O mare parte din dinamica actuală a comunicării este orientată spre întrebări în căutare de răspunsuri. Motoarele de căutare și rețelele sociale constituie punctul de plecare al comunicării pentru multe persoane care caută sfaturi, sugestii, informații, răspunsuri. În zilele noastre, Internetul devine tot mai mult locul întrebărilor și răspunsurilor; ba chiar, adesea omul contemporan este bombardat de răspunsuri la întrebări pe care nu și le-a pus vreodată și la nevoi pe care nu le simte. Tăcerea este prețioasă pentru a favoriza discernământul necesar dintre numeroșii stimuli și multele răspunsuri pe care le primim, tocmai pentru a recunoaște și a focaliza întrebările cu adevărat importante. În lumea, complexă și variată, a comunicării, iese în evidență totuși atenția pe care multe persoane o acordă întrebărilor ultime ale existenței umane: cine sunt? ce pot afla? ce trebuie să fac? ce să sper? Este foarte important să mergem în întâmpinarea persoanelor care formulează astfel de întrebări, oferindu-le posibilitatea unui dialog profund, făcut din cuvinte, dar și din invitație la reflecție și tăcere, care uneori pot fi mai elocvente decât un răspuns grăbit, și-i pot permite, celui care-și pune întrebări, să coboare până în străfundurile propriei ființe și să se deschidă spre acea cale de răspuns pe care Dumnezeu a întipărit-o în inima omului.

Acest flux neîntrerupt de întrebări arată, de fapt, neliniștea ființei umane aflată permanent în căutarea de adevăruri, mici sau mari, care să dea sens și speranță vieții. Omul nu se poate mulțumi cu un simplu și tolerant schimb de opinii și de experiențe de viață sceptice: toți suntem în căutarea adevărului și împărtășim această sete profundă, cu atât mai mult în timpurile noastre în care „atunci când persoanele schimbă informații între ele, se oferă deja pe sine, viziunea lor despre lume, speranțele și idealurile lor” (Mesaj pentru Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale 2011).

Trebuie să acordăm atenție diferitelor forme de site-uri, aplicații și rețele sociale care-l pot ajuta pe omul de astăzi să trăiască momente de reflecție și de interogare autentică, dar și să găsească spații de tăcere, ocazii de rugăciune, de meditație ori de împărtășire a Cuvântului lui Dumnezeu. În esența mesajelor scurte, care adesea nu sunt mai lungi decât un verset biblic, pot fi exprimate gânduri profunde cu condiția ca fiecare să cultive propria interioritate. Nu trebuie să ne mire faptul că, în diferite tradiții religioase, singurătatea și tăcerea sunt spații privilegiate pentru a ajuta persoanele să se regăsească pe sine și să afle acel Adevăr care dă sens tuturor lucrurilor. Dumnezeul revelației biblice vorbește și fără cuvinte: „Așa cum arată crucea lui Cristos, Dumnezeu vorbește și prin intermediul tăcerea sale. Tăcerea lui Dumnezeu, experiența depărtării Atotputernicului și Tatălui, este o etapă decisivă în drumul pământesc al Fiului lui Dumnezeu, Cuvânt întrupat. (…) Tăcerea lui Dumnezeu prelungește cuvintele sale precedente. În aceste momente întunecate, el vorbește în misterul tăcerii sale” (Exort. ap. postsin. Verbum Domini, 30 septembrie 2010, 21). În tăcerea Crucii e grăitoare elocvența iubirii lui Dumnezeu trăită până la jertfa supremă. După moartea lui Cristos, pământul rămâne în tăcere iar în Sâmbăta Sfântă, atunci când „Regele doarme și Dumnezeu făcut trup îi trezește la viață pe cei adormiți de veacuri” (cfr Oficiul lecturilor din Sâmbăta Sfântă), răsună glasul lui Dumnezeu plin de iubire față de omenire.

Dacă Dumnezeu îi vorbește omului și prin tăcere, și omul descoperă în tăcere posibilitatea de a vorbi cu Dumnezeu și despre Dumnezeu. „Avem nevoie de acea tăcere care devine contemplație, care ne face să pătrundem în tăcerea lui Dumnezeu, pentru a ajunge astfel la punctul în care ia viață Cuvântul, Cuvântul răscumpărător” (Predică, Sfânta Liturghie cu membrii Comisiei Teologice Internaționale, 6 octombrie 2006). Vorbind despre măreția lui Dumnezeu, limbajul nostru pare a fi întotdeauna nepotrivit și face astfel loc contemplării în tăcere. Din această contemplare prinde viață cu toată forța sa interioară urgența misiunii, necesitatea stringentă de „a comunica ceea ce am văzut și am auzit”, pentru ca toți să fie în comuniune cu Dumnezeu (cfr 1In 1,3). Contemplația în tăcere ne cufundă în izvorul Iubirii, care ne îndrumă spre aproapele nostru, pentru a simți suferința lui și a-i oferi lumina lui Cristos, Mesajul său de viață, darul iubirii sale depline care mântuiește.

În contemplarea în tăcere devine și mai prezent Cuvântul veșnic, prin care a fost creată lumea, și acel plan al mântuirii pe care Dumnezeu îl împlinește prin cuvinte și gesturi de-a lungul întregii istorii a omenirii. Așa cum amintește Conciliul Vatican II, Revelația divină se împlinește „prin fapte și cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârșite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief și confirmă învățătura și realitățile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările și luminează misterul conținut în ele” (Dei Verbum, 2). Iar acest plan al mântuirii culminează în persoana lui Isus din Nazaret, mijlocitor și plinătate a întregii Revelații. El ne-a făcut cunoscut adevăratul Chip al lui Dumnezeu Tatăl și prin Crucea și Învierea sa ne-a făcut să trecem de la robia păcatului și de la moarte la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Întrebarea fundamentală asupra sensului omului află în Misterul lui Cristos răspunsul capabil să ofere pace neliniștii din inima omului. Din acest Mister ia naștere misiunea Bisericii, și el este cel care îi îndeamnă pe creștini să devină vestitori ai speranței și ai mântuirii, martori ai acelei iubiri care promovează demnitatea omului și care făurește dreptatea și pacea.

Cuvânt și tăcere. A ne educa pentru comunicare înseamnă a învăța să ascultăm, să contemplăm, nu doar să vorbim, iar acest lucru este deosebit de important pentru cei care evanghelizează: tăcerea și cuvântul sunt ambele elementele esențiale și integrante ale acțiunii comunicative a Bisericii, pentru o vestire reînnoită a lui Cristos în lumea contemporană. Mariei, a cărei tăcere „ascultă și face să răsară Cuvântul” (Rugăciune pentru Întâlnirea tinerilor de la Loreto, 1-2 septembrie 2007), îi încredințez întreaga lucrare de evanghelizare pe care Biserica o înfăptuiește prin mijloacele de comunicare socială.