Mesaj cu ocazia Postului Mare

Mesajul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
cu ocazia Postului Mare 2004

„Oricine primește un copil în numele meu, pe mine mă primește” (Mt 18,5)

Iubiți frați și surori!

1. Cu sugestivul rit al impunerii cenușii începe timpul sacru al Postului Mare, de-a lungul căruia liturgia le adresează din nou credincioșilor chemarea la o convertire radicală, plină de încredere în milostivirea divină.

Tema din acest an – „Oricine primește un copil în numele meu, pe mine mă primește” (Mt 18,5) – oferă oportunitatea de a reflecta asupra condiției copiilor, pe care și astăzi Isus îi cheamă la sine și-i arată ca exemplu acelora care vor să devină discipolii săi. Cuvintele lui Isus constituie un îndemn la a analiza cum sunt tratați copiii în familiile noastre, în societatea civilă și în Biserică. Și sunt și un imbold la a descoperi simplitatea și încrederea pe care credinciosul trebuie să o cultive, după exemplul Fiului lui Dumnezeu, care a împărtășit soarta celor mici și săraci. În acest sens, sfintei Clara din Assisi îi plăcea să spună că el, „așezat într-o iesle, sărac a trăit pe pământ și gol a rămas pe cruce” (Testamento, Fonti francescane, nr. 2841).

Isus i-a iubit pe copii și i-a preferat „pentru simplitatea lor și pentru bucuria lor de a trăi, pentru spontaneitatea lor, și pentru credința lor plină de uimire” (Angelus din 18.12.1994). De aceea el a voit ca toată comunitatea să-și deschidă brațele și inima spre ei ca spre el însuși: „Oricine primește un copil în numele meu, pe mine mă primește” (Mt 18,5). Alături de copii, Isus îi așază pe „frații mai mici”, adică pe cei săraci, nevoiași, înfometați și însetați, străini, goi, bolnavi, închiși. A-i primi și a-i iubi, sau, dimpotrivă, a-i trata cu indiferență și a-i refuza, înseamnă a avea față de el aceeași atitudine, deoarece el se face prezent într-un mod deosebit în ei.

2. Evanghelia relatează copilăria lui Isus în casa săracă din Nazaret unde, supus părinților, „creștea în înțelepciune, statură și har, înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor” (Lc 2,52). Făcându-se copil, el a voit să împărtășească experiența umană. „S-a despuiat pe sine – scrie apostolul Paul – luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor; s-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, și încă moartea pe cruce” (Fil 2,7-8). Când la vârsta de doisprezece ani a rămas în templul din Ierusalim, le-a spus părinților care îl căutau înspăimântați: „De ce m-ați căutat? Nu știați că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” (Lc 2,49). Într-adevăr, întreaga sa experiență a fost marcată de o supunere filială și plină de încredere față de Tatăl ceresc. „Hrana mea – spunea el – este să fac voința celui care m-a trimis și să împlinesc lucrarea lui” (In 4,34).

În anii vieții sale publice, a repetat în mai multe rânduri că numai cei care au știut să se facă asemenea pruncilor aveau să intre în împărăția cerurilor (cf. Mt 18,3; Mc 10,15; Lc 18,17; In 3,3). În cuvintele sale copilul devine chipul elocvent al discipolului chemat să-l urmeze pe dumnezeiescul Învățător cu docilitatea unui copil: „Cine se va umili asemenea acestui copil, acela va fi cel mai mare în împărăția cerurilor” (Mt 18,4).

„A se face” mici și „a primi” pe cei mici: acestea sunt două aspecte ale unei singure învățături pe care Domnul o reînnoiește discipolilor săi în acest timp al nostru. Numai cine se face „mic” este în măsură să-i primească cu iubire pe frații mai „mici”.

3. Mulți credincioși caută să urmeze cu fidelitate aceste învățături ale Domnului. Aș vrea să amintesc aici pe părinții care nu ezită să se îngrijească de o familie numeroasă, pe mamele și tații care, în loc să arate drept prioritară căutarea succesului profesional și a carierei, se îngrijesc să le transmită fiilor acele valori umane și religioase care dau un adevărat sens vieții.

Mă gândesc cu o admirație plină de recunoștință la aceia care se îngrijesc de formarea copiilor aflați în dificultate, care ușurează suferințelor copiilor și ale rudelor lor provocate de conflicte și de violență, de lipsa de hrană și de apă, de o emigrare forțată și de atâtea forme de nedreptate existente în lume.

Pe lângă atâta generozitate trebuie să notăm însă și egoismul acelora care nu-i „primesc” pe copii. Există minori care sunt răniți profund de violența adulților: abuzuri sexuale, îndrumarea la prostituție, implicarea în distribuirea și folosirea drogurilor; copii obligați să lucreze sau înrolați să lupte; ființe nevinovate, marcate pentru totdeauna de dezagregarea familială; micuți tulburați de infamul trafic de organe și de persoane. Și ce să spunem de tragedia SIDA cu consecințe devastatoare în Africa? Se vorbește de-acum de milioane de persoane lovite de această nenorocire, și multe dintre acestea au fost contaminate încă de la naștere. Omenirea nu poate închide ochii în fața unei drame atât de îngrijorătoare!

4. Ce rău au făcut acești copii pentru a merita atâta suferință? Dintr-un punct de vedere uman nu este ușor, ba chiar poate că e imposibil să se răspundă la această întrebare tulburătoare. Numai credința ne ajută să pătrundem într-un abis de durere atât de profund. Făcându-se „ascultător până la moarte, și încă moartea pe cruce” (Fil 2,8), Isus a luat asupra sa suferința umană și a luminat-o cu lumina strălucitoare a învierii. Prin moartea sa a biruit moartea pentru totdeauna.

În timpul Postului Mare ne pregătim să retrăim misterul pascal care luminează cu speranță întreaga noastră viață, chiar și în aspectele sale cele mai complexe și mai dureroase. Săptămâna Sfântă ne va propune din nou acest mister al mântuirii prin riturile sugestive ale triduumului pascal.

Iubiți frați și surori, să începem cu încredere itinerarul Postului Mare însuflețiți de o mai intensă rugăciune, pocăință și atenție față de cei nevoiași. Postul Mare să fie, într-un mod deosebit, o ocazie folositoare pentru a acorda o mai mare grijă copiilor, în propriul ambient familial și social: ei sunt viitorul omenirii.

Cu simplitatea care-i caracterizează pe copii ne adresăm lui Dumnezeu spunându-i, așa cum ne-a învățat Isus, „Abba”, Tată, în rugăciunea „Tatăl nostru”.

Tatăl nostru! Să repetăm des, în timpul Postului Mare, această rugăciune, să o repetăm cu imbold lăuntric. Spunându-i lui Dumnezeu „Tatăl nostru”, ne vom da seama că suntem fiii săi și ne vom simți frați între noi. Astfel ne va fi mai ușor să ne deschidem inimile față de cei mici, după cum ne-a invitat Isus: „Oricine primește un copil în numele meu, pe mine mă primește” (Mt 18,5).

Cu aceste urări, invoc asupra fiecăruia binecuvântarea lui Dumnezeu prin mijlocirea Mariei, maica Cuvântului lui Dumnezeu făcut om și maica întregii omeniri.

Din Vatican, 8 decembrie 2003