Scrisoarea enciclică
Lumen fidei
a suveranului pontif Francisc
către episcopi, preoți și diaconi,
către persoanele consacrate
și către toți credincioșii laici
despre credință
1. Lumina credinței (Lumen fidei): cu această expresie, tradiția Bisericii a indicat marele dar adus de Isus, care în Evanghelia după sfântul Ioan, așa se prezintă: "Eu, lumina, am venit în lume, pentru ca oricine crede în mine să nu rămână în întuneric" (In 12,46). Și sfântul Paul se exprimă în acești termeni: "Într-adevăr, Dumnezeu, care a zis: «Să strălucească lumina din întuneric», el însuși a strălucit în inimile noastre" (2Cor 4,6). În lumea păgână, înfometată de lumină, se dezvoltase cultul adus zeului Soare, Sol invictus, invocat la răsăritul său. Chiar dacă soarele renăștea în fiecare zi, se înțelegea bine că era incapabil să iradieze lumina sa asupra întregii existențe a omului. De fapt, soarele nu luminează toată realitatea, raza lui este incapabilă să ajungă până la umbra morții, acolo unde ochiul uman se închide la lumina sa. "Pentru credința sa în soare – afirmă sfântul martir Iustin – nu s-a văzut nimeni gata să moară"[1]. Conștienți de marele orizont care li se deschidea, creștinii l-au numit pe Cristos adevăratul soare, "ale cărui raze dăruiesc viața"[2]. Martei, care plânge din cauza morții fratelui Lazăr, Isus îi spune: "Nu ți-am zis că, dacă vei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu?" (In 11,40). Cine crede, vede; vede cu o lumină care luminează întregul parcurs al drumului, pentru că vine la noi de la Cristos înviat, stea de dimineață care nu apune.
2. Și totuși, vorbind despre această lumină a credinței, putem auzi obiecția atâtor contemporani ai noștri. În epoca modernă s-a crezut că o astfel de lumină putea fi suficientă pentru societățile antice, dar nu folosea pentru timpurile noi, pentru omul devenit adult, mândru de rațiunea sa, doritor să exploreze viitorul în mod nou. În acest sens, credința apărea ca o lumină iluzorie, care îl împiedica pe om să cultive îndrăzneala științei. Tânărul Nietzsche o invita pe sora Elisabeth să riște, parcurgând "noi căi…, în incertitudinea înaintării autonome". Și adăuga: "La acest punct se despart căile umanității: dacă vrei să ajungi la pacea sufletului și la fericire, poți să ai și credință, dar dacă vrei să fii un discipol al adevărului, atunci cercetează"[3]. Credința s-ar opune căutării. Pornind de aici, Nietzsche va dezvolta critica sa la adresa creștinismului pentru că a diminuat însemnătatea existenței umane, luându-i vieții noutatea și aventura. Credința ar fi deci ca o iluzie de lumină care împiedică drumul nostru de oameni liberi spre ziua de mâine.
3. În acest proces, credința a ajuns să fie asociată cu întunericul. S-a crezut că poate să fie conservată, că se găsește pentru ea un spațiu ca să conviețuiască cu lumina rațiunii. Spațiul pentru credință se deschidea acolo unde rațiunea nu putea să lumineze, acolo unde omul nu putea să mai aibă certitudini. Credința a fost înțeleasă deci ca un salt în gol pe care îl facem din lipsă de lumină, stimulați de un sentiment orb; sau ca o lumină subiectivă, capabilă probabil să încălzească inima, să aducă o consolare privată, dar care nu se poate propune altora ca lumină obiectivă și comună pentru a ilumina drumul. Puțin câte puțin însă s-a văzut că lumina rațiunii autonome nu reușește să lumineze suficient viitorul; la sfârșit, el rămâne în obscuritatea sa și îl lasă pe om în frica de necunoscut. Astfel, omul a renunțat la căutarea unei lumini mari, a unui adevăr mare, pentru a se mulțumi cu micile lumini care luminează clipa scurtă, dar sunt incapabile să deschidă drumul. Când lipsește lumina, totul devine confuz, este imposibil să se distingă binele de rău, drumul care duce la țintă de cel care ne face să mergem în cercuri repetitive, fără direcție.
O lumină care trebuie redescoperită
4. De aceea este urgent să se recupereze caracterul de lumină propriu al credinței, pentru că, atunci când flacăra sa se stinge, și toate celelalte lumini ajung să-și piardă vigoarea. De fapt, lumina credinței are un caracter singular, fiind capabilă să lumineze toată existența omului. Pentru ca o lumină să fie atât de puternică, nu poate să provină de la noi înșine, ci trebuie să vină de la o sursă mai originară, trebuie să vină, în definitiv, de la Dumnezeu. Credința se naște din întâlnirea cu Dumnezeul cel viu, care ne cheamă și ne dezvăluie iubirea sa, o iubire care ne precedă și pe care ne putem sprijini pentru a fi trainici și a construi viața. Transformați de această iubire, primim ochi noi, experimentăm că în ea există o mare promisiune de plinătate și ni se deschide privirea viitorului. Credința pe care o primim de la Dumnezeu ca dar supranatural apare ca lumină pentru drum, lumină care orientează drumul nostru în timp. Pe de o parte, ea provine din trecut, este lumina unei memorii întemeietoare, aceea a vieții lui Isus, în care s-a manifestat iubirea sa pe deplin credibilă, capabilă de a învinge moartea. Însă, în același timp, deoarece Cristos a înviat și ne atrage dincolo de moarte, credința este lumină care vine din viitor, care deschide înaintea noastră orizonturi mari și ne duce dincolo de "eu-l" nostru izolat spre lărgimea comuniunii. Înțelegem deci că credința nu locuiește în întuneric; că ea este o lumină pentru întunericul nostru. Dante, în Divina comedie, după ce și-a mărturisit credința în fața sfântului Petru, o descrie ca o "scânteie,/ care apoi se dilată în flacără vie/ și ca stea pe cer în mine scânteie"[4]. Tocmai despre această lumină a credinței aș vrea să vorbesc, ca să crească pentru a lumina prezentul până să devină stea care arată orizonturile drumului nostru, într-un timp în care omul are deosebită nevoie de lumină.
5. Domnul, înainte de pătimirea sa, îl asigura pe Petru: "M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta" (Lc 22,32). Apoi i-a cerut să-i "întărească pe frați" în aceeași credință. Conștient de misiunea încredințată succesorului lui Petru, Benedict al XVI-lea a voit să convoace acest An al Credinței, un timp de har care ne ajută să simțim marea bucurie de a crede, să reînsuflețim percepția lărgimii de orizonturi pe care le deschide credința, pentru a o mărturisi în unitatea și integritatea sa, fideli față de amintirea Domnului, susținuți de prezența sa și de acțiunea Duhului Sfânt. Convingerea unei credințe care face mare și deplină viața, centrată pe Cristos și pe forța harului său, însuflețea misiunea primilor creștini. În Actele martirilor citim acest dialog dintre prefectul roman Rusticus și creștinul Gerace: "Unde sunt părinții tăi?", îl întreba judecătorul pe martir, iar acesta a răspuns: "Adevăratul nostru tată este Cristos, iar mama noastră este credința în el"[5]. Pentru acei creștini, credința ca întâlnire cu Dumnezeu cel viu, manifestat în Cristos, era o "mamă", pentru că îi făcea să se nască, genera în ei viața divină, o nouă experiență, o nouă viziune luminoasă despre existență, motiv pentru care erau gata să dea mărturie publică până la sfârșit.
6. Anul Credinței a început la a 50-a aniversare a deschiderii Conciliului Vatican II. Această coincidență ne permite să vedem că Conciliul Vatican II a fost unul despre credință[6], deoarece ne-a invitat să repunem în centrul vieții noastre ecleziale și personale primatul lui Dumnezeu în Cristos. De fapt, Biserica nu presupune niciodată credința ca un fapt sigur, ci știe că acest dar al lui Dumnezeu trebuie hrănit și întărit, ca să continue să conducă drumul nostru. Conciliul Vatican II a făcut să strălucească credința în cadrul experienței umane, parcurgând astfel căile omului contemporan. Astfel a apărut modul în care credința îmbogățește existența umană în toate dimensiunile sale.
7. Aceste considerații despre credință – în continuitate cu tot ceea ce magisteriul Bisericii a rostit cu privire la această virtute teologală[7] – vor să se adauge la ceea ce Benedict al XVI-lea a scris în scrisorile enciclice despre caritate și despre speranță. El deja completase o primă redactare a scrisorii enciclice despre credință. Îi sunt profund recunoscător pentru aceasta și, în fraternitatea lui Cristos, asum munca sa prețioasă, adăugând la text câteva contribuții ulterioare. Succesorul lui Petru, ieri, astăzi și mâine, este chemat, de fapt, să-i "întărească pe frați" în acea incomensurabilă comoară a credinței pe care Dumnezeu o dăruiește ca lumină pe drumul fiecărui om.
În credință, dar al lui Dumnezeu, virtute supranaturală revărsată de el, recunoaștem că o mare iubire ne-a fost oferită, că un Cuvânt bun ne-a fost adresat și că, primind acest Cuvânt, care este Isus Cristos, Cuvânt întrupat, Duhul Sfânt ne transformă, luminează drumul viitorului și face să crească în noi aripile speranței pentru a-l parcurge cu bucurie. Credința, speranța și caritatea constituie, într-o minunată împletire, dinamismul existenței creștine spre comuniunea deplină cu Dumnezeu. Cum este această cale pe care credința o deschide înaintea noastră? De unde vine lumina sa puternică ce permite să lumineze drumul unei vieți reușite și rodnice, pline de roade?
Am crezut în iubire
(cf. 1In 4,16)
Abraham, părintele nostru în credință
8. Credința ne deschide drumul și însoțește pașii noștri în istorie. Pentru aceasta, dacă vrem să înțelegem ce anume este credința, trebuie să relatăm parcursul său, calea oamenilor care au crezut, mărturisită în primul rând în Vechiul Testament. Un loc singular aparține lui Abraham, părintele nostru în credință. În viața lui se întâmplă un fapt tulburător: Dumnezeu îi adresează cuvântul, se revelează ca un Dumnezeu care vorbește și care îl cheamă pe nume. Credința este legată de ascultare. Abraham nu-l vede pe Dumnezeu, dar aude glasul său. Astfel, credința asumă un caracter personal. Dumnezeu nu este Dumnezeul unui loc și nici Dumnezeul legat de un timp sacru specific, ci Dumnezeul unei persoane, întocmai Dumnezeul lui Abraham, Isaac și Iacob, capabil să intre în legătură cu omul și să stabilească o alianță cu el. Credința este răspunsul la un Cuvânt care interpelează personal, la un "tu" care ne cheamă pe nume.
9. Ceea ce acest cuvânt îi spune lui Abraham constă într-o chemare și o promisiune. Înainte de toate, este o chemare de a ieși din propria țară, invitație de a se deschide la o viață nouă, început al unui exod care îl orientează spre un viitor neașteptat. Viziunea pe care credința o va da lui Abraham va fi mereu unită cu acest pas înainte care trebuie făcut: credința "vede" în măsura în care merge, în măsura în care intră în spațiul deschis de cuvântul lui Dumnezeu. În afară de asta, acest cuvânt conține o promisiune: descendența ta va fi numeroasă, vei fi tatăl unui popor mare (cf. Gen 13,16; 15,5; 22,17). Este adevărat că, fiind răspuns la un cuvânt care precedă, credința lui Abraham va fi mereu un act de amintire. Totuși, această amintire nu fixează în trecut, ci, fiind amintirea unei promisiuni, devine capabilă să deschidă spre viitor, să lumineze pașii de-a lungul drumului. Se vede astfel cum credința, ca amintire a viitorului, memoria futuri, este strâns legată de speranță.
10. Ceea ce i se cere lui Abraham este să se încreadă în acest cuvânt. Credința înțelege că cuvântul, o realitatea aparent efemeră și trecătoare, atunci când este rostit de Dumnezeul fidel, devine ceea ce poate să existe mai sigur și mai de neclintit, ceea ce face posibilă continuitatea drumului nostru în timp. Credința primește acest cuvânt ca stâncă sigură pe care se poate construi cu temelii solide. Pentru aceasta, în Biblie, credința este indicată cu termenul ebraic ‘eműnah, derivat de la verbul ‘amŕn, care în rădăcina sa înseamnă "a susține". Termenul ‘eműnah poate să însemne fie fidelitatea lui Dumnezeu, fie credința omului. Omul fidel își primește forța de la încredințarea sa în mâinile Dumnezeului fidel. Jucând asupra celor două semnificații ale cuvântului – prezente și în termenii corespunzători în greacă (pistós) și latină (fidelis) -, sfântul Ciril din Ierusalim va preamări demnitatea creștinului, care primește însuși numele lui Dumnezeu: amândoi sunt numiți "fideli"[8]. Sfântul Augustin va explica astfel: "Omul fidel este cel care crede în Dumnezeu, care promite; Dumnezeul fidel este cel care acordă ceea ce a promis omului"[9].
11. Un ultim aspect al istoriei lui Abraham este important pentru a înțelege credința sa. Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă aduce cu sine noutate și uimire, nu este deloc străin de experiența patriarhului. În glasul care i se adresează lui Abraham, el recunoaște un apel profund, înscris dintotdeauna în inima ființei sale. Dumnezeu asociază promisiunea sa la acel "loc" în care existența omului se arată dintotdeauna promițătoare: paternitatea, generarea unei vieți noi – "Sara, soția ta, îți va naște un fiu și-l vei numi Isaac" (Gen 17,19). Acel Dumnezeu care îi cere lui Abraham să se încreadă total în el se revelează ca izvorul din care provine orice viață. Astfel, credința se leagă cu paternitatea lui Dumnezeu, din care provine creația: Dumnezeul care îl cheamă pe Abraham este Dumnezeul creator, cel care "cheamă la existență lucrurile care nu există" (Rom 4,17), cel care "ne-a ales înainte de întemeierea lumii… rânduindu-ne de mai înainte spre înfiere" (Ef 1,4-5). Pentru Abraham, credința în Dumnezeu luminează cele mai profunde rădăcini ale ființei sale, îi permite să recunoască izvorul de bunătate care este la originea tuturor lucrurilor și să confirme că viața lui nu provine din nimic sau din haos, ci dintr-o chemare personală și o iubire personală. Dumnezeul misterios care l-a chemat nu este un Dumnezeu străin, ci acela care este originea a toate și care susține totul. Marea încercare a credinței lui Abraham, jertfirea fiului Isaac, va arăta până la ce punct această iubire originară este capabilă să garanteze viața chiar și dincolo de moarte. Cuvântul care a fost capabil să ridice un fiu în trupul său "ca mort" și "în sânul neroditor" al Sarei sterile (cf. Rom 4,19), va fi capabil să garanteze și promisiunea unui viitor dincolo de orice amenințare sau pericol (cf. Evr 11,19; Rom 4,21).
12. Istoria poporului lui Israel, în Cartea Exodului, continuă pe urma credinței lui Abraham. Credința se naște din nou dintr-un dar originar: Israel se deschide la acțiunea lui Dumnezeu, care vrea să-l elibereze din mizeria sa. Credința este chemată la un drum lung pentru a-l putea să-l adore pe Domnul pe muntele Sinai și să moștenească o țară promisă. Iubirea divină are trăsăturile tatălui care îl duce pe fiul său de-a lungul drumului (cf. Dt 1,31). Mărturisirea de credință a lui Israel se dezvoltă ca relatare a binefacerilor lui Dumnezeu, a acțiunii sale pentru a elibera și a conduce poporul (cf. Dt 26,5-11), relatare pe care poporul o transmite din generație în generație. Lumina lui Dumnezeu strălucește pentru Israel prin amintirea faptelor săvârșite de Domnul, amintite și mărturisite în cult, transmise de părinți copiilor. Învățăm astfel că lumina adusă de credință este legată de relatarea concretă a vieții, de amintirea recunoscătoare a binefacerilor lui Dumnezeu și de împlinirea progresivă a promisiunilor sale. Arhitectura gotică a exprimat foarte bine acest lucru: în marile catedrale lumina vine din cer prin vitraliile în care este reprezentată istoria sacră. Lumina lui Dumnezeu ne vine prin relatarea revelației sale, și astfel este capabilă să lumineze drumul nostru în timp, amintind binefacerile divine, arătând cum se împlinesc promisiunile sale.
13. Istoria lui Israel ne arată iarăși ispita necredinței în care poporul a căzut de mai multe ori. Opusul credinței apare aici ca idolatrie. În timp ce Moise vorbește cu Dumnezeu pe muntele Sinai, poporul nu suportă misterul feței divine ascunse, nu suportă timpul așteptării. Credința, prin natura sa, cere să se renunțe la posesia imediată pe care viziunea pare să o ofere, este o invitație de a se deschide spre izvorul luminii, respectând misterul propriu al unei fețe care vrea să se reveleze în mod personal și la timpul potrivit. Martin Buber cita această definiție a idolatriei oferită de rabinul din Kock: există idolatrie "când o față se îndreaptă cu reverență spre o față care nu este o față"[10]. În locul credinței în Dumnezeu se preferă adorarea idolului, a cărui față se poate fixa, a cărui origine este cunoscută pentru că este făcut de noi. În fața idolului nu se riscă posibilitatea unei chemări care să ne facă să ieșim din propriile siguranțe, pentru că idolii "au gură și nu vorbesc" (Ps 115,5). Înțelegem deci că idolul este un pretext pentru a ne pune pe noi înșine în centrul realității, în adorarea lucrării mâinilor noastre. Omul, pierzând orientarea fundamentală care dă unitate existenței sale, se pierde în multiplicitatea dorințelor sale; refuzând să aștepte timpul promisiunii, se dezintegrează în miile de clipe ale istoriei sale. Pentru aceasta, idolatria este mereu politeism, mișcare fără țintă de la un stăpân la altul. Idolatria nu oferă un drum, ci o multiplicitate de cărări, care nu conduc la o țintă sigură și configurează mai degrabă un labirint. Cine nu vrea să se încreadă în Dumnezeu, trebuie să asculte glasurile atâtor idoli care îi strigă: "Încrede-te în mine!". Credința, deoarece este legată de convertire, este opusul idolatriei; este separare de idoli pentru a se întoarce la Dumnezeul cel viu, printr-o întâlnire personală. A crede înseamnă a se încrede într-o iubire milostivă care mereu primește și iartă, care susține și orientează existența, care se arată puternică în capacitatea sa de a îndrepta cărările strâmbe ale istoriei noastre. Credința constă în disponibilitatea de a se lăsa transformați mereu din nou de chemarea lui Dumnezeu. Iată paradoxul: în continua îndreptare către Domnul, omul găsește un drum stabil care îl eliberează de mișcarea dispersivă la care îl supun idolii.
14. În credința lui Israel iese în evidență și figura lui Moise, mediatorul. Poporul nu poate să vadă fața lui Dumnezeu; Moise este cel care vorbește cu YHWH pe munte și le prezintă tuturor voința Domnului. Cu această prezență a mediatorului, Israel a învățat să meargă unit. Actul de credință al fiecăruia se inserează într-o comunitate, în acel "noi" comun al poporului care, în credință, este ca un singur om, "fiul meu primul născut", așa cum va numi Dumnezeu întregul Israel (cf. Ex 4,22). Medierea nu devine aici un obstacol, ci o deschidere: în întâlnirea cu ceilalți, privirea se deschide spre o varietate mai mare decât noi înșine. J.J. Rousseau se plângea că nu-l poate vedea pe Dumnezeu personal: "Câți oameni între Dumnezeu și mine!"[11]; "Este așa de simplu și natural că Dumnezeu a mers la Moise pentru a-i vorbi lui Jean-Jacques Rousseau?"[12]. Pornind de la o concepție individualistă și limitată despre cunoaștere, nu se poate înțelege sensul medierii, această capacitate de a participa la viziunea celuilalt, știință-împărtășire care este știința proprie a iubirii. Credința este un dar gratuit al lui Dumnezeu care cere umilința și curajul de a se încrede și de a se încredința, pentru a vedea drumul luminos al întâlnirii dintre Dumnezeu și oameni, istoria mântuirii.
15. "Abraham […] s-a bucurat că va vedea ziua mea. A văzut-o și s-a umplut de bucurie" (In 8,56). Conform acestor cuvinte ale lui Isus, credința lui Abraham era orientată spre el, era, într-un anumit sens, viziune anticipată a misterului său. Așa înțelege acest lucru sfântul Augustin, când afirmă că patriarhii s-au mântuit prin credință, nu credință în Cristos deja venit, ci credință în Cristos care urma să vină, credință îndreptată spre evenimentul viitor al lui Isus[13]. Credința creștină este centrată în Cristos, este mărturisire că Isus este Domnul și că Dumnezeu l-a înviat din morți (cf. Rom 10,9). Toate liniile din Vechiul Testament se adună în Cristos. El devine "da"-ul definitiv spus tuturor promisiunilor, fundament al "amin"-ului nostru final spus lui Dumnezeu (cf. 2Cor 1,20). Istoria lui Isus este manifestarea deplină a credibilității lui Dumnezeu. Dacă Israel amintea marile acte de iubire ale lui Dumnezeu, care formau centrul mărturisirii sale și deschideau privirea credinței sale, acum viața lui Isus apare ca locul intervenției definitive a lui Dumnezeu, manifestarea supremă a iubirii sale față de noi. Ceea ce Dumnezeu ne adresează în Isus nu este un cuvânt în plus printre atâtea altele, ci Cuvântul său veșnic (cf. Evr 1,1-2). Nu există nici o garanție mai mare pe care Dumnezeu s-o poată oferi pentru a ne asigura de iubirea sa, așa cum ne amintește sfântul Paul (cf. Rom 8,31-39). Așadar, credința creștină este credință în iubirea deplină, în puterea sa eficace, în capacitatea sa de a transforma lumea și de a lumina timpul. "Noi am cunoscut și am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi" (1In 4,16). Credința percepe în iubirea lui Dumnezeu, manifestată în Isus, fundamentul pe care se sprijină realitatea și destinația ei ultimă.
16. Dovada maximă a credibilității iubirii lui Cristos se află în moartea sa pentru om. Dacă a da viața pentru prieteni este dovada maximă de iubire (cf. In 15,13), Isus și-a oferit viața pentru toți, și pentru cei care erau dușmani, pentru a transforma inima. Iată pentru ce evangheliștii au situat în ora crucii momentul culminant al privirii de credință, pentru că în ora aceea strălucește înălțimea și lărgimea iubirii divine. Sfântul Ioan va situa aici mărturia lui solemnă atunci când, împreună cu mama lui Isus, l-a contemplat pe cel pe care l-au străpuns (cf. In 19,37): "Cel care a văzut a dat mărturie și mărturia lui este adevărată; el știe că spune adevărul ca să credeți și voi" (In 19,35). F.M. Dostoievski, în opera sa Idiotul, îl face pe protagonist, principele Mîșkin, să spună la vederea picturii lui Cristos mort în mormânt, operă a lui Hans Holbein cel Tânăr: "Acel tablou ar putea face pe cineva chiar să-și piardă credința"[14]. Pictura reprezintă, de fapt, în mod foarte crud, efectele distrugătoare ale morții asupra trupului lui Cristos. Și totuși, tocmai în contemplarea morții lui Isus credința se întărește și primește o lumină strălucitoare, când ea se revelează ca o credință în iubirea lui de neclintit față de noi, care este capabilă să intre în moarte pentru a ne mântui. În această iubire, care nu s-a sustras de la moarte pentru a manifesta cât de mult ne iubește, este posibil să credem; totalitatea sa învinge orice suspiciune și ne permite să ne încredem pe deplin în Cristos.
17. Așadar, moartea lui Cristos dezvăluie credibilitatea totală a iubirii lui Dumnezeu în lumina învierii sale. Ca înviat, Cristos este martor credibil, vrednic de credință (cf. Ap 1,5; Evr 2,17), sprijin solid pentru credința noastră. "Dacă Cristos nu a înviat, credința voastră este zadarnică", afirmă sfântul Paul (1Cor 15,17). Dacă iubirea Tatălui nu l-ar fi înviat pe Isus din morți, dacă n-ar fi putut reda viața trupului său, atunci n-ar fi o iubire pe deplin credibilă, capabilă să lumineze și întunericul morții. Când sfântul Paul vorbește despre viața sa nouă în Cristos, se referă la "credința Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe sine însuși pentru mine" (Gal 2,20). Această "credință a Fiului lui Dumnezeu" este, desigur, credința apostolului neamurilor în Isus, dar presupune și credibilitatea lui Isus, care se întemeiază, este adevărat, în iubirea sa până la moarte, dar și în faptul că este Fiu al lui Dumnezeu. Tocmai pentru că Isus este Fiul, pentru că este înrădăcinat în mod absolut în Tatăl, a putut să învingă moartea și să facă să strălucească viața în plinătate. Cultura noastră a pierdut percepția acestei prezențe concrete a lui Dumnezeu, a acțiunii sale în lume. Ne gândim că Dumnezeu se află numai în lumea de dincolo, într-un alt nivel de realitate, separat de raporturile noastre concrete. Dar dacă ar fi așa, dacă Dumnezeu ar fi incapabil să acționeze în lume, iubirea sa n-ar fi cu adevărat puternică, cu adevărat reală și n-ar fi deci nici adevărată iubire, capabilă să împlinească acea fericire pe care o promite. A crede sau a nu crede în el ar fi deci complet indiferent. În schimb, creștinii mărturisesc iubirea concretă și puternică a lui Dumnezeu, care acționează cu adevărat în istorie și îi determină destinul final, iubire care a devenit întâlnibilă, care s-a revelat în plenitudine în pătimirea, moartea și învierea lui Cristos.
18. Plinătatea la care Isus duce credința are un alt aspect decisiv. În credință, Cristos nu este numai cel în care credem, manifestarea maximă a iubirii lui Dumnezeu, ci și cel cu care ne unim pentru a putea crede. Credința nu numai că privește la Isus, ci privește din punctul de vedere al lui Isus, cu ochii săi: este o participare la modul său de a vedea. În atâtea ambiente ale vieții, ne încredem în alte persoane care cunosc lucrurile mai bine decât noi. Avem încredere în arhitectul care construiește casa noastră, în farmacistul care ne oferă medicamentul pentru vindecare, în avocatul care ne apără în tribunal. Avem nevoie și de cineva care să fie credibil și expert în lucrurile lui Dumnezeu. Isus, Fiul său, se prezintă ca acela care ni-l explică pe Dumnezeu (cf. In 1,18). Viața lui Cristos – modul său de a-l cunoaște pe Tatăl, de a trăi total în relație cu el – deschide un spațiu nou experienței umane, iar noi putem intra acolo. Sfântul Ioan a exprimat importanța raportului personal cu Isus pentru credința noastră prin diferite folosiri ale verbului a crede. Împreună cu "a crede că" este adevărat ceea ce ne spune Isus (cf. In 14,10; 20,31), Ioan folosește și locuțiunile "a crede lui" Isus și "a crede în" Isus. "Credem lui" Isus când acceptăm cuvântul său, mărturia sa, pentru că el este veridic (cf. In 6,30). "Credem în" Isus când îl primim personal în viața noastră și ne încredem în el, aderând la el în iubire și urmându-l de-a lungul drumului (cf. In 2,11; 6,47; 12,44).
Pentru a ne permite să-l cunoaștem, să-l primim și să-l urmăm, Fiul lui Dumnezeu a asumat trupul nostru, și astfel viziunea Tatălui pe care o avea el a avut loc și în mod uman, printr-un drum și un parcurs în timp. Credința creștină este credință în întruparea Cuvântului și în învierea sa în trup; este credință într-un Dumnezeu care s-a apropiat atât de mult, încât a intrat în istoria noastră. Credința în Fiul lui Dumnezeu făcut om în Isus din Nazaret nu ne separă de realitate, ci ne permite să percepem semnificația sa cea mai profundă, să descoperim cât de mult iubește Dumnezeu această lume și o orientează neîncetat spre el; iar acest lucru îl face pe creștin să se angajeze, să trăiască în mod și mai intens drumul pe pământ.
19. Pornind de la această participare la modul de a vedea al lui Isus, apostolul Paul, în scrierile sale, ne-a lăsat o descriere a existenței credincioase. Cel care crede, acceptând darul credinței, este transformat într-o creatură nouă, primește o nouă ființă, o ființă filială, devine fiu în Fiul. "Abba, Tată" este cuvântul cel mai caracteristic al experienței lui Isus, care devine centru al experienței creștine (cf. Rom 8,15). Viața în credință, ca existență filială, înseamnă a recunoaște darul originar și radical care stă la baza existenței omului, și se poate rezuma în fraza sfântului Paul adresată corintenilor: "Ce ai ce nu ai primit?" (1Cor 4,7). Chiar aici se situează inima polemicii sfântului Paul cu fariseii, discuția despre mântuirea prin credință sau prin faptele Legii. Ceea ce sfântul Paul refuză este atitudinea celui care vrea să se justifice pe sine însuși în fața lui Dumnezeu prin propria acțiune. Acesta, chiar și atunci când ascultă de porunci, chiar și atunci când face fapte bune, se pune pe sine însuși în centru și nu recunoaște că originea bunătății este Dumnezeu. Cel care acționează astfel, cel care vrea să fie izvor al propriei dreptăți, o vede în curând epuizându-se și descoperă că nu poate nici să se mențină în fidelitatea față de lege. Se închide, izolându-se de Domnul și de ceilalți, iar pentru aceasta viața lui devine zadarnică, faptele sale devin sterile, ca un pom departe de apă. Sfântul Augustin se exprimă astfel în limbajul său concis și eficace: "Ab eo qui fecit te noli deficere nec ad te" ("De cel care te-a creat pe tine nu te îndepărta nici măcar pentru a merge spre tine")[15]. Când omul crede că, îndepărtându-se de Dumnezeu, se va găsi pe sine însuși, existența lui eșuează (cf. Lc 15,11-24). Începutul mântuirii este deschiderea spre ceva care precedă, spre un dar originar care afirmă viața și păstrează în existență. Numai în deschiderea spre această origine și în recunoașterea ei este posibil să fim transformați, lăsând ca mântuirea să acționeze în noi și să facă viața rodnică, plină de roade bune. Mântuirea prin credință constă în a recunoaște primatul darului lui Dumnezeu, așa cum rezumă sfântul Paul: "Căci prin har ați fost mântuiți datorită credinței și aceasta nu e de la voi, ci este darul lui Dumnezeu" (Ef 2,8).
20. Noua logică a credinței este centrată pe Cristos. Credința în Cristos ne mântuiește pentru că în el viața se deschide în mod radical la o iubire care ne precedă și ne transformă din interior, care acționează în noi și cu noi. Aceasta apare cu claritate în exegeza unui text din Cartea Deuteronomului pe care o face apostolul neamurilor, exegeză care se inserează în dinamica mai profundă a Vechiului Testament. Moise spune poporului că porunca lui Dumnezeu nu este prea înaltă, nici prea departe de om. Nu trebuie să se spună: "Cine se va sui în cer pentru a ne-o aduce?" sau "Cine va traversa pentru noi marea pentru a ne-o aduce?" (cf. Dt 30,11-14). Această apropiere a cuvântului lui Dumnezeu este interpretată de sfântul Paul ca referindu-se la prezența lui Cristos în creștin: "Să nu spui în inima ta: cine se va urca la cer? adică să-l coboare pe Cristos, sau cine se va coborî în adânc? adică să-l ridice pe Cristos din morți" (Rom 10,6-7). Cristos a coborât pe pământ și a înviat din morți; cu întruparea și învierea sa, Fiul lui Dumnezeu a îmbrățișat întregul drum al omului și locuiește în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Credința știe că Dumnezeu s-a apropiat foarte mult de noi, că Cristos ne-a fost dat ca mare dar care ne transformă în interior, că locuiește în noi și astfel ne dăruiește lumina care luminează originea și sfârșitul vieții, întregul arc al drumului uman.
21. Astfel, putem înțelege noutatea la care ne duce credința. Cel care crede este transformat de iubirea la care s-a deschis în credință, iar în deschiderea sa la această iubire care îi este oferită, existența lui se dilată dincolo de sine. Sfântul Paul poate să afirme: "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine" (Gal 2,20), și să îndemne: "Așa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credință" (Ef 3,17). În credință, "eu-l" celui care crede se extinde pentru a fi locuit de un Altul, pentru a trăi într-un Altul, și astfel viața lui se lărgește în iubire. Aici se situează acțiunea proprie a Duhului Sfânt. Creștinul poate să aibă ochii lui Isus, sentimentele sale, dispoziția sa filială, pentru că este făcut părtaș de iubirea sa, care este Duhul Sfânt. În această iubire se primește într-un fel viziunea proprie a lui Isus. În afara acestei conformări în iubire, în afara prezenței Duhului care o revarsă în inimile noastre (cf. Rom 5,5), este imposibil a-l mărturisi pe Isus ca Domn (cf. 1Cor 12,3).
22. Astfel, existența celui care crede devine existență eclezială. Când sfântul Paul le vorbește creștinilor din Roma despre acel unic trup care sunt toți cei care cred în Cristos, îi îndeamnă să nu se laude; în schimb, fiecare trebuie să se evalueze "după măsura credinței pe care i-a dat-o Dumnezeu" (Rom 12,3). Cel care crede, învață să se vadă pe sine însuși pornind de la credința pe care o mărturisește: chipul lui Cristos este oglinda în care descoperă propria imagine realizată. Și după cum Cristos îi cuprinde în sine pe toți cei care cred, care formează trupul său, creștinul se înțelege pe sine însuși în acest trup, în relație originară cu Cristos și cu frații în credință. Imaginea trupului nu vrea să-l reducă pe cel care crede la o simplă parte a unui tot anonim, la un simplu element dintr-un mare angrenaj, ci subliniază mai degrabă unirea vitală a lui Cristos cu aceia care cred și a tuturor celor care cred între ei (cf. Rom 12,4-5). Creștinii sunt "una" (cf. Gal 3,28), fără a pierde individualitatea lor, iar în slujirea celorlalți fiecare câștigă până la capăt propria ființă. Se înțelege deci de ce în afara acestui trup, a acestei unități a Bisericii în Cristos, a acestei Biserici care – conform cuvintelor lui Romano Guardini – "este purtătoarea istorică a privirii plenare a lui Cristos asupra lumii"[16], credința își pierde "măsura", nu mai găsește echilibrul său, spațiul necesar pentru a se sprijini. Credința are o formă în mod necesar eclezială, se mărturisește din interiorul trupului lui Cristos, ca o comuniune concretă a celor care cred. Din acest loc eclezial, ea îl deschide pe fiecare creștin spre toți oamenii. Cuvântul lui Cristos, odată ascultat și prin însuși dinamismul său, se transformă în creștin în răspuns și devine el însuși cuvânt rostit, mărturisire de credință. Sfântul Paul afirmă: "Căci cu inima se crede […], iar cu gura se dă mărturie…" (Rom 10,10). Credința nu este un fapt privat, o concepție individualistă, o opinie subiectivă, ci se naște dintr-o ascultare și este destinată să se rostească și să devină vestire. De fapt, "cum să creadă, dacă nu au auzit? Dar cum să audă, fără predicator?" (Rom 10,14). Așadar, credința devine activă în creștin pornind de la darul primit, de la iubirea care atrage spre Cristos (cf. Gal 5,6) și face părtași de drumul Bisericii, peregrină în istorie spre împlinire. Pentru cel care a fost transformat astfel se deschide un nou mod de a vedea, credința devine lumină pentru ochii săi.
Dacă nu veți crede, nu veți înțelege
(cf. Is 7,9)
23. Dacă nu veți crede, nu veți înțelege (cf. Is 7,9). Versiunea greacă a Bibliei ebraice, traducerea Septuagintei realizată în Alexandria Egiptului, traducea astfel cuvintele profetului Isaia adresate regelui Ahaz. În acest mod, problema cunoașterii adevărului era pusă în centrul credinței. Totuși, în textul ebraic citim altfel. În el, profetul îi spune regelui: "Dacă nu credeți, nu veți rezista". Există aici un joc de cuvinte cu două forme ale verbului ‘amŕn: "credeți" (ta’aminu), și "veți rezista" (te’amenu). Înfricoșat de puterea dușmanilor săi, regele caută siguranța pe care i-o poate da o alianță cu marele imperiu din Asiria. Atunci profetul îl invită să aibă încredere numai în stânca adevărată care nu se clatină, Dumnezeul lui Israel. Deoarece Dumnezeu este credibil, este rațional a avea credință în el, a construi propria siguranță pe cuvântul său. Acesta este Dumnezeul pe care Isaia mai departe îl va numi, de două ori, "Dumnezeul-Amin" (cf. Is 65,16), fundament ferm de fidelitate față de alianță. S-ar putea crede că versiunea greacă a Bibliei, traducând "a rezista" cu "a înțelege", a făcut o schimbare profundă a textului, trecând de la noțiunea biblică de încredere în Dumnezeu la cea greacă de înțelegere. Totuși, această traducere, care accepta, desigur, dialogul cu cultura elenistă, nu este străină de dinamica profundă a textului ebraic. Rezistența pe care Isaia o promite regelui trece, de fapt, prin înțelegerea acțiunii lui Dumnezeu și a unității pe care el o oferă vieții omului și istoriei poporului. Profetul îndeamnă la înțelegerea căilor Domnului, găsind în fidelitatea lui Dumnezeu planul de înțelepciune care guvernează secolele. Sfântul Augustin a exprimat sinteza lui "a înțelege" și a lui "a rezista" în Confesiunile sale, când vorbește despre adevăr, în care ne putem încrede pentru a putea rămâne în picioare: "Voi fi tare și mă voi consolida în tine, […] în adevărul tău"[17]. Din context știm că sfântul Augustin vrea să arate modul în care acest adevăr credibil al lui Dumnezeu este, așa cum reiese din Biblie, prezența sa fidelă de-a lungul istoriei, capacitatea sa de a ține împreună timpurile, adunând dispersarea zilelor omului[18].
24. Citit în această lumină, textul lui Isaia duce la o concluzie: omul are nevoie de cunoaștere, are nevoie de adevăr, pentru că fără el nu se susține, nu merge înainte. Credința, fără adevăr, nu mântuiește, nu face siguri pașii noștri. Rămâne o fabulă frumoasă, o proiecție a dorințelor noastre de fericire, ceva care ne mulțumește numai în măsura în care vrem să ne înșelăm. Sau se reduce la un sentiment frumos, care consolează și încălzește, dar rămâne supus schimbării sufletului nostru, variabilității timpurilor, incapabil să susțină un drum constant în viață. Dacă credința ar fi așa, regele Ahaz ar avea dreptate să nu-și joace viața și siguranța regatului său pe o emoție. Însă tocmai prin legătura sa intrinsecă cu adevărul, credința este capabilă să ofere o lumină nouă, superioară calculelor regelui, pentru că ea vede mai departe, pentru că înțelege acțiunea lui Dumnezeu, care este fidel față de alianța sa și față de promisiunile sale.
25. A aminti conexiunea credinței cu adevărul este astăzi necesar mai mult ca oricând, tocmai datorită crizei de adevăr în care trăim. În cultura contemporană se tinde adesea să se accepte ca adevăr numai pe cel al tehnologiei: este adevărat ceea ce omul reușește să construiască și să măsoare cu știința sa, adevărat pentru că funcționează și astfel face viața mai comodă și ușoară. Acesta pare astăzi singurul adevăr sigur, singurul care poate fi împărtășit cu alții, singurul asupra căruia se poate discuta și angaja împreună. Pe de altă parte, ar fi apoi adevărurile individului, care constă în a fi autentici în fața a ceea ce fiecare simte în interiorul său, valabile numai pentru individ și care nu pot să fie propuse altora cu pretenția de a sluji binele comun. Adevărul mare, adevărul care explică ansamblul vieții personale și sociale, este privit cu suspiciune. Oare nu acesta a fost – se pune întrebarea – adevărul pretins de marile totalitarisme din secolul trecut, un adevăr care impunea propria concepție globală pentru a strivi istoria concretă a individului? Rămâne atunci numai un relativism în care întrebarea despre adevărul a toate, care este, în fond, și întrebarea despre Dumnezeu, nu mai interesează. Este logic, în această perspectivă, că se voiește eliminarea conexiunii religiei cu adevărul, pentru că această legătură ar fi la rădăcina fanatismului, care vrea să-l distrugă pe cel care nu împărtășește propria credință. Putem vorbi, în această privință, despre o mare uitare în lumea noastră contemporană. Întrebarea despre adevăr este, de fapt, o problemă de amintire, de amintire profundă, pentru că se îndreaptă spre ceva care ne precedă și, în felul acesta, poate reuși să ne unească dincolo de "eu-l" nostru mic și limitat. Este o întrebare despre originea a toate, în lumina căreia se poate vedea ținta, iar în felul acesta, și sensul drumului comun.
Cunoașterea adevărului și iubirea
26. În această situație, poate credința creștină să ofere o slujire adusă binelui comun cu privire la modul corect de a înțelege adevărul? Pentru a răspunde este necesar să reflectăm asupra tipului de cunoaștere propriu credinței. Poate să ne ajute o expresie a sfântului Paul când afirmă: "Cu inima se crede" (Rom 10,10). Inima, în Biblie, este centrul omului, unde se împletesc toate dimensiunile sale: trupul și spiritul; interioritatea persoanei și deschiderea sa la lume și la alții; intelectul, voința, afectivitatea. Ei bine, dacă inima este capabilă să țină împreună aceste dimensiuni, este pentru că ea este locul în care ne deschidem la adevăr și la iubire și lăsăm să ne atingă și să ne transforme în profunzime. Credința transformă întreaga persoană, întocmai pentru că ea se deschide la iubire. În această împletire a credinței cu iubirea se înțelege forma de cunoaștere proprie credinței, forța sa de convingere, capacitatea sa de a lumina pașii noștri. Credința cunoaște deoarece este legată de iubire, deoarece însăși iubirea aduce o lumină. Înțelegerea credinței este aceea care se naște atunci când primim marea iubire a lui Dumnezeu care ne transformă în interior și ne dăruiește ochi noi pentru a vedea realitatea.
27. Este cunoscut modul în care filozoful Ludwig Wittgenstein a explicat conexiunea dintre credință și certitudine. A crede ar fi asemănător, conform lui, cu experiența îndrăgostirii, concepută drept ceva subiectiv, care nu se poate propune ca adevăr valabil pentru toți[19]. De fapt, omului modern i se pare că problema iubirii nu are de-a face cu adevărul. Iubirea este privită astăzi ca o experiență legată de lumea sentimentelor nestatornice, și nu de adevăr.
Este cu adevărat aceasta o descriere adecvată a iubirii? În realitate, iubirea nu se poate reduce la un sentiment care pleacă și vine. Ea atinge, este adevărat, afectivitatea noastră, dar pentru a o deschide la persoana iubită și a începe astfel un drum, care este un a ieși din închiderea în propriu eu și a merge spre cealaltă persoană, pentru a edifica un raport durabil; iubirea tinde la unirea cu persoana iubită. Se revelează deci în ce sens iubirea are nevoie de adevăr. Numai întrucât este întemeiată pe adevăr iubirea poate să dureze în timp, să depășească clipa efemeră și să rămână fermă pentru a susține un drum comun. Dacă iubirea nu are raport cu adevărul, este supusă schimbării sentimentelor și nu depășește încercarea timpului. În schimb, iubirea adevărată unifică toate elementele persoanei noastre și devine o lumină nouă spre o viață mare și deplină. Fără adevăr, iubirea nu poate să ofere o legătură solidă, nu reușește să ducă "eu-l" dincolo de izolarea sa, nici să-l elibereze de clipa fugară pentru a edifica viața și a aduce rod.
Dacă iubirea are nevoie de adevăr, și adevărul are nevoie de iubire. Iubirea și adevărul nu se pot despărți. Fără iubire, adevărul devine rece, impersonal, asupritor pentru viața persoanei. Adevărul pe care îl căutăm, acela care oferă semnificație pașilor noștri, ne luminează atunci când suntem atinși de iubire. Cine iubește, înțelege că iubirea este experiență a adevărului, că ea însăși deschide ochii noștri pentru a vedea toată realitatea în mod nou, în unire cu persoana iubită. În acest sens, sfântul Grigore cel Mare a scris că "amor ipse notitia est", iubirea însăși este o cunoaștere, aduce cu sine o logică nouă[20]. Este vorba despre un mod relațional de a privi lumea, care devine cunoaștere împărtășită, viziune în viziunea celuilalt și viziune comună asupra tuturor lucrurilor. Guillaume de Saint Thierry, în Evul Mediu, urmează această tradiție atunci când comentează un verset din Cântarea Cântărilor în care iubitul îi spune iubitei: "Ochii tăi sunt ochi de porumbiță" (cf. Ct 1,15)[21]. Acești doi ochi, explică Guillaume, sunt rațiunea care crede și iubirea, care devin un singur ochi pentru a ajunge să-l contemple pe Dumnezeu, când intelectul devine "intelect al unei iubiri luminate"[22].
28. Această descoperire a iubirii ca izvor de cunoaștere, care aparține experienței originare a fiecărui om, are exprimare autoritară în concepția biblică despre credință. Gustând iubirea cu care Dumnezeu l-a ales și l-a generat ca popor, Israel ajunge să înțeleagă unitatea planului divin, de la origine la împlinire. Cunoașterea credinței, datorită faptului de a se naște din iubirea lui Dumnezeu care stabilește alianța, este cunoaștere care luminează un drum în istorie. Tocmai de aceea, în Biblie, adevărul și fidelitatea merg împreună: Dumnezeul adevărat este Dumnezeul fidel, cel care menține promisiunile sale și permite, în timp, să se înțeleagă planul său. Prin experiența profeților, în durerea exilului și în speranța unei întoarceri definitive la cetatea sfântă, Israel a intuit că acest adevăr al lui Dumnezeu se extindea dincolo de propria istorie, pentru a cuprinde întreaga istorie a lumii, începând de la creație. Cunoașterea credinței luminează nu numai parcursul particular al unui popor, ci întregul curs al lumii create, de la originea sa la consumarea sa.
Credința ca ascultare și viziune
29. Tocmai pentru că cunoașterea credinței este legată de alianța unui Dumnezeu fidel, care împletește un raport de iubire cu omul și îi adresează cuvântul, ea este prezentată de Biblie ca o ascultare, este asociată la simțul auzului. Sfântul Paul va folosi o formulă devenită clasică: fides ex auditu, "credința vine din ascultare" (Rom 10,17). Cunoașterea asociată la cuvânt este mereu cunoaștere personală, care recunoaște glasul, i se deschide lui în libertate și îl urmează în ascultare. De aceea, sfântul Paul a vorbit despre "ascultarea credinței" (cf. Rom 1,5; 16,26)[23]. În afară de aceasta, credința este cunoaștere legată de trecerea timpului, de care cuvântul are nevoie pentru a se pronunța: este cunoaștere care se învață numai într-un drum de urmare. Ascultarea ajută să se reprezinte bine legătura dintre cunoaștere și iubire.
Cât privește cunoașterea adevărului, ascultarea a fost uneori contrapusă viziunii, care ar fi proprie culturii grecești. Dacă, pe de o parte, lumina oferă contemplarea a toate, la care omul a aspirat mereu, pe de altă parte, nu pare să lase spațiu libertății, deoarece coboară din cer și ajunge direct la ochi, fără a cere ca ochiul să răspundă. În afară de aceasta, ea ar părea să invite la o contemplare statică, separată de timpul concret în care omul se bucură și suferă. Conform acestei concepții, apropierea biblică de cunoaștere s-ar opune celei grecești, care, în căutarea unei înțelegeri complete a realului, a legat cunoașterea de viziune.
În schimb, este clar că această pretinsă opoziție nu corespunde datului biblic. Vechiul Testament a combinat ambele tipuri de cunoaștere, pentru că la ascultarea cuvântului lui Dumnezeu se unește dorința de a vedea fața sa. În acest mod s-a putut dezvolta un dialog cu cultura elenistă, dialog care aparține inimii Scripturii. Auzul atestă chemarea personală și ascultare, de asemenea, faptul că adevărul se revelează în timp; vederea oferă viziunea deplină a întregului parcurs și permite situarea în marele proiect al lui Dumnezeu; fără această viziune, am dispune numai de fragmente izolate ale unui întreg necunoscut.
30. Conexiunea între "a vedea" și "a asculta", ca organe de cunoaștere a credinței, apare cu maximă claritate în Evanghelia după sfântul Ioan. Pentru a patra Evanghelie, "a crede" înseamnă "a asculta" și, în același timp, "a vedea". Ascultarea credinței are loc după forma de cunoaștere proprie iubirii: este o ascultare personală, care distinge glasul și recunoaște glasul bunului păstor (cf. In 10,3-5); o ascultare care cere urmarea, așa cum se întâmplă cu primii discipoli care, "l-au auzit vorbind și l-au urmat pe Isus" (In 1,37). Pe de altă parte, credința este legată și de viziune. Uneori, viziunea semnelor lui Isus precedă credința, cum a fost cu iudeii care, după învierea lui Lazăr, "văzuseră ceea ce făcuse el, au crezut în el" (In 11,45). Alteori, credința este cea care duce la o viziune mai profundă: "Dacă vei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu" (In 11,40). La sfârșit, "a crede" și "a vedea" se împletesc: "Cine crede în mine […] crede în acela care m-a trimis și cine mă vede îl vede pe cel care m-a trimis" (In 12,44-45). Grație acestei uniri cu ascultarea, vederea devine urmare a lui Cristos și credința apare ca un drum al privirii, în care ochii se obișnuiesc să vadă în profunzime. Și astfel, în dimineața de Paști, se trece de la Ioan care, încă în întuneric, în fața mormântului gol, "a văzut și a crezut" (In 20,8), la Maria Magdalena care, de acum, îl vede pe Isus (cf. In 20,14) și vrea să-l rețină, dar este invitată să-l contemple în drumul său către Tatăl; până la mărturisirea deplină a aceleiași Magdalene în fața discipolilor: "L-am văzut pe Domnul!" (In 20,18).
Cum se ajunge la această sinteză între "a auzi" și "a vedea"? Devine posibilă pornind de la persoana concretă a lui Isus, care este văzut și este ascultat. El este Cuvântul făcut trup, a cărui glorie am contemplat-o (cf. In 1,14). Lumina credinței este aceea a unui chip în care se vede Tatăl. De fapt, adevărul pe care credința îl percepe este, în a patra Evanghelie, manifestarea Tatălui în Fiul, în trupul său și în faptele sale pământești, adevăr care se poate defini ca "viața luminoasă" a lui Isus[24]. Aceasta înseamnă că cunoașterea credinței nu ne invită să privim un adevăr pur interior. Adevărul pe care credința ni-l dezvăluie este un adevăr centrat pe întâlnirea cu Cristos, pe contemplarea vieții sale, pe percepția prezenței sale. În acest sens, sfântul Toma de Aquino vorbește despre oculata fides a apostolilor – credință care vede! – în fața viziunii corporale a Celui Înviat[25]. L-au văzut pe Isus înviat cu ochii lor și au crezut, adică au putut să pătrundă în profunzimea a ceea ce vedeau pentru a-l mărturisi pe Fiul lui Dumnezeu, așezat la dreapta Tatălui.
31. Numai așa, prin întrupare, prin împărtășirea omenității noastre, putea să ajungă la plinătate cunoașterea proprie iubirii. De fapt, lumina iubirii se naște atunci când suntem atinși în inimă, primind astfel în noi prezența interioară a celui iubit, care ne permite să recunoaștem misterul său. Înțelegem deci pentru ce, împreună cu ascultarea și cu vederea, credința este, pentru sfântul Ioan, o atingere, așa cum afirmă în prima sa scrisoare: "Ce am auzit, ce am văzut […] și mâinile noastre au pipăit, cu privire la Cuvântul vieții…" (1In 1,1). Cu întruparea sa, cu venirea sa printre noi, Isus ne-a atins și, prin sacramente, ne atinge și astăzi; în acest mod, transformând inima noastră, ne-a permis și ne permite să-l recunoaștem și să-l mărturisim ca Fiu al lui Dumnezeu. Cu credința, noi putem să-l atingem și să primim puterea harului său. Sfântul Augustin, comentând textul despre femeia cu hemoragie care îl atinge pe Isus pentru a fi vindecată (cf. Lc 8,45-46), afirmă: "A atinge cu inima, asta înseamnă a crede"[26]. Mulțimea se strânge în jurul lui, dar nu ajunge la el cu atingerea personală a credinței, care recunoaște misterul său, faptul că este Fiu care îl manifestă pe Tatăl. Numai atunci când suntem configurați lui Isus, primim ochi potriviți pentru a-l vedea.
Dialogul dintre credință și rațiune
32. Credința creștină, întrucât vestește adevărul iubirii totale a lui Dumnezeu și deschide la puterea aceste iubiri, ajunge la centrul cel mai profund al experienței fiecărui om, care vine la lumină grație iubirii și este chemat să iubească pentru a rămâne în lumină. Mișcați de dorința de a lumina toată realitatea pornind de la iubirea lui Dumnezeu manifestată în Isus, căutând să iubească tot cu aceeași iubire, primii creștini au găsit în lumea greacă, în foamea ei de adevăr, un partener potrivit pentru dialog. Întâlnirea mesajului evanghelic cu gândirea filozofică din lumea antică a constituit o trecere decisivă pentru ca evanghelia să ajungă la toate popoarele și a favorizat o rodnică interacțiune între credință și rațiune, care s-a dezvoltat în decursul secolelor, până în zilele noastre. Fericitul Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea sa enciclică Fides et ratio, a arătat cum credința și rațiunea se întăresc reciproc[27]. Când găsim lumina deplină a iubirii lui Isus, descoperim că în orice iubire a noastră era prezentă o rază din acea lumină și înțelegem care era ținta sa ultimă. Și, în același timp, faptul că iubirea noastră aduce cu sine o lumină, ne ajută să vedem drumul iubirii către plinătatea de dăruire totală a Fiului lui Dumnezeu pentru noi. În această mișcare circulară, lumina credinței luminează toate raporturile noastre umane, care pot să fie trăite în unire cu iubirea și duioșia lui Cristos.
33. În viața sfântului Augustin găsim un exemplu semnificativ al acestui drum în care căutarea rațiunii, cu dorința sa de adevăr și de claritate, a fost integrată în orizontul credinței, de la care a primit o înțelegere nouă. Pe de o parte, el primește filozofia greacă a luminii cu insistența sa asupra viziunii. Întâlnirea sa cu neoplatonismul l-a făcut să cunoască paradigma luminii, care coboară de sus pentru a lumina lucrurile, și astfel este un simbol al lui Dumnezeu. Astfel, sfântul Augustin a înțeles transcendența divină și a descoperit că toate lucrurile au în sine o transparență, adică pot să reflecte bunătatea lui Dumnezeu, binele. Astfel s-a eliberat de maniheismul în care trăia înainte și care îl înclina să creadă că răul și binele luptă încontinuu între ele, confundându-se și amestecându-se, fără contururi clare. A înțelege că Dumnezeu este lumină i-a dat o orientare nouă în existență, capacitatea de a recunoaște răul de care era vinovat și de a se întoarce spre bine.
Însă, pe de altă parte, în experiența concretă a sfântului Augustin, pe care el însuși o relatează în Confesiunile sale, momentul decisiv în drumul său de credință nu a fost acela al unei viziuni a lui Dumnezeu, dincolo de lumea aceasta, ci mai degrabă acela al ascultării, când în grădină a auzit un glas care-i spunea: "Ia și citește"; el a luat volumul cu scrisorile sfântului Paul, oprindu-se asupra capitolului 13 al Scrisorii către romani[28]. În felul acesta, îi apărea Dumnezeul personal din Biblie, capabil să-i vorbească omului, să coboare pentru a trăi cu el și să însoțească drumul său în istorie, manifestându-se în timpul ascultării și al răspunsului.
Și totuși, această întâlnire cu Dumnezeul Cuvântului nu l-a făcut pe sfântul Augustin să refuze lumina și viziunea. El a integrat ambele perspective, condus mereu de revelarea iubirii lui Dumnezeu în Isus. Și astfel a elaborat o filozofie a luminii care primește în sine reciprocitatea proprie cuvântului și deschide un spațiu libertății privirii către lumină. După cum cuvântului îi corespunde un răspuns liber, tot așa lumina găsește ca răspuns o imagine care o reflectă. Sfântul Augustin poate să se refere deci, asociind ascultarea și viziunea, la "cuvântul care strălucește în interiorul omului"[29]. Astfel, lumina devine, ca să spunem așa, lumina unui cuvânt, pentru că este lumina unui chip personal, o lumină care, luminându-ne, ne cheamă și vrea să se reflecte pe chipul nostru pentru a străluci dinăuntrul nostru. De altfel, dorința viziunii a toate, și nu numai a fragmentelor istoriei, rămâne prezentă și se va împlini la sfârșit, când omul, așa cum spune sfântul din Hippona, va vedea și va iubi[30]. Iar aceasta nu pentru că va fi capabil să posede toată lumina, care va fi mereu inepuizabilă, ci pentru că va intra, în întregime, în lumină.
34. Lumina iubirii, proprie credinței, poate lumina întrebările din timpul nostru cu privire la adevăr. Astăzi, adevărul este redus adesea la autenticitatea subiectivă a individului, valabilă numai pentru viața individuală. Un adevăr comun ne înfricoșează, pentru că îl identificăm cu impunerea intransigentă a totalitarismelor. Însă, dacă adevărul este adevărul iubirii, dacă este adevărul care se deschide în întâlnirea personală cu altul și cu alții, atunci este eliberată de închiderea în individ și poate să facă parte din binele comun. Fiind adevărul unei iubiri, nu este un adevăr care să se impună cu violența, nu este un adevăr care îl strivește pe individ. Născându-se din iubire, poate să ajungă la inimă, la centrul personal al fiecărui om. Astfel, rezultă clar că credința nu este intransigentă, ci crește în conviețuirea care îl respectă pe celălalt. Cel care crede nu este arogant; dimpotrivă, adevărul îl face umil, știind că, mai mult decât să-l posedăm noi, el este cel care ne îmbrățișează și ne posedă. Departe de a ne face rigizi, siguranța credinței ne pune în mișcare și face posibilă mărturia și dialogul cu toți.
Pe de altă parte, lumina credinței, întrucât este unită cu adevărul iubirii, nu este străină de lumea materială, pentru că iubirea se trăiește mereu în trup și suflet; lumina credinței este lumină întrupată, care provine din viața luminoasă a lui Isus. Ea luminează și materia, se încrede în ordinea sa, cunoaște că în ea se deschide un drum de armonie și de înțelegere tot mai larg. Privirea științei primește astfel o binefacere de la credință: aceasta îl invită pe omul de știință să rămână deschis la realitate, în toată bogăția sa inepuizabilă. Credința trezește simțul critic, întrucât împiedică cercetarea să fie satisfăcută în formulele sale și o ajută să înțeleagă că natura este mereu mai mare. Invitând la uimire în fața misterului creației, credința lărgește orizonturile rațiunii pentru a lumina mai bine lumea care se deschide studiilor științei.
Credința și căutarea lui Dumnezeu
35. Lumina credinței în Isus luminează și drumul tuturor celor care îl caută pe Dumnezeu și oferă contribuția proprie creștinismului în dialogul cu adepții diferitelor religii. Scrisoarea către Evrei ne vorbește despre mărturia drepților care, înainte de alianța cu Abraham, deja îl căutau pe Dumnezeu cu credință. Despre Enoh se spune că "a primit mărturie că era plăcut înaintea lui Dumnezeu" (Evr 11,5), lucru imposibil fără credință, deoarece acela care "se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că el este și îi răsplătește pe cei care-l caută" (Evr 11,6). Astfel, putem înțelege că drumul omului religios trece prin mărturisirea unui Dumnezeu care se îngrijește de el și care nu este imposibil de găsit. Ce altă răsplată ar putea să ofere Dumnezeu celor care îl caută, dacă nu să se lase întâlnit? Mai înainte încă, găsim figura lui Abel, a cărui credință este lăudată și datorită căreia Dumnezeu a acceptat darurile sale, ofranda primilor născuți din turmele sale (cf. Evr 11,4). Omul religios încearcă să recunoască semnele lui Dumnezeu în experiențele zilnice ale vieții sale, în ciclul anotimpurilor, în rodnicia pământului și în toată mișcarea cosmosului. Dumnezeu este luminos și poate să fie găsit și de cei care îl caută cu inimă sinceră.
Imagine a acestei căutări sunt magii, conduși de stea până la Betleem (cf. Mt 2,1-12). Pentru ei, lumina lui Dumnezeu s-a arătat ca drum, ca stea care conduce de-a lungul unui drum de descoperiri. Steaua vorbește astăzi despre răbdarea lui Dumnezeu cu ochii noștri, care trebuie să se obișnuiască cu strălucirea sa. Omul religios este pe drum și trebuie să fie gata să se lase condus, să iasă din sine pentru a-l găsi pe Dumnezeu care surprinde mereu. Acest respect al lui Dumnezeu față de ochii omului ne arată că, atunci când omul se apropie de el, lumina umană nu se dizolvă în imensitatea luminoasă a lui Dumnezeu, ca și cum ar fi o stea înghițită de zori, ci devine mai strălucitoare cu cât este mai aproape de focul originar, ca oglinda care reflectă strălucirea. Mărturisirea creștină a lui Isus, unic mântuitor, afirmă că toată lumina lui Dumnezeu s-a concentrat în el, în "viața sa luminoasă", în care se dezvăluie originea și consumarea istoriei[31]. Nu există nici o experiență umană, nici un itinerar al omului către Dumnezeu, care să nu poată fi primit, luminat și purificat de această lumină. Cu cât creștinul se cufundă mai mult în cercul deschis de lumina lui Cristos, cu atât este mai capabil să înțeleagă și să însoțească drumul fiecărui om către Dumnezeu.
Deoarece credința se configurează drept cale, ea se referă și la viața oamenilor care, deși nu cred, doresc să creadă și nu încetează să caute. În măsura în care se deschid la iubire cu inimă sinceră și pornesc la drum cu acea lumină pe care reușesc s-o perceapă, deja trăiesc, fără să știe asta, pe drumul către credință. Ei caută să acționeze ca și cum Dumnezeu ar exista, uneori pentru că recunosc importanța lui pentru a găsi orientări ferme în viața comună, sau pentru că experimentează dorința de lumină în mijlocul întunericului, dar și pentru că, în perceperea a cât de mare și frumoasă este viața, intuiesc că prezența lui Dumnezeu ar face-o și mai mare. Sfântul Irineu de Lyon relatează că Abraham, înainte de a asculta glasul lui Dumnezeu, deja îl căuta "în dorința arzătoare a inimii sale", și "străbătea toată lumea, întrebându-se unde era Dumnezeu", până când "Dumnezeu a avut milă de cel care, singur, îl căuta în tăcere"[32]. Cel care pornește la drum pentru a practica binele se apropie deja de Dumnezeu, este deja sprijinit de ajutorul său, pentru că este propriu dinamicii luminii divine să lumineze ochii noștri atunci când mergem către plinătatea iubirii.
36. Deoarece credința este o lumină, ne invită să intrăm în ea, să explorăm tot mai mult orizontul pe care îl luminează, pentru a cunoaște mai bine ceea ce iubim. Din această dorință se naște teologia creștină. Este clar deci că teologia este imposibilă fără credință și că ea aparține însăși mișcării credinței, care caută înțelegerea mai profundă a autorevelării lui Dumnezeu, culminată în misterul lui Cristos. Prima consecință este că în teologie nu există numai un efort al rațiunii pentru a scruta și a cunoaște, ca în științele experimentale. Dumnezeu nu poate fi redus la obiect. El este subiect care se face cunoscut și se manifestă în raportul de la persoană la persoană. Credința dreaptă orientează rațiunea să se deschidă la lumina care vine de la Dumnezeu, pentru ca ea, condusă de iubirea față de adevăr, să-l poată cunoaște pe Dumnezeu în mod mai profund. Marii învățători și teologi medievali au arătat că teologia, ca știință a credinței, este o participare la cunoașterea pe care o are Dumnezeu despre sine însuși. Așadar, teologia nu este numai cuvânt despre Dumnezeu, ci, înainte de toate, primire și căutare a unei înțelegeri mai profunde a acelui cuvânt pe care Dumnezeu ni-l adresează, cuvânt pe care Dumnezeu îl rostește despre sine însuși, pentru că este un dialog veșnic de comuniune, și îl admite pe om în interiorul acestui dialog[33]. Face parte deci din teologie umilința care se lasă "atinsă" de Dumnezeu, recunoaște limitele sale în fața misterului și se determină să exploreze, cu disciplina proprie rațiunii, bogățiile insondabile ale acestui mister.
Apoi, teologia împărtășește forma eclezială a credinței; lumina sa este lumina subiectului credincios care este Biserica. Acest lucru implică, pe de o parte, ca teologia să fie în slujba credinței creștinilor, să stea cu umilință ca să păstreze și să aprofundeze credința tuturor, mai ales a celor mai simpli. În afară de aceasta, teologia, deoarece trăiește din credință, să nu considere magisteriul papei și al episcopilor în comuniune cu el ca pe ceva extrinsec, o limită pusă libertății sale, ci, dimpotrivă, ca pe unul dintre momentele sale interne, constitutive, întrucât magisteriul asigură contactul cu izvorul originar și oferă, așadar, certitudinea că ia din cuvântul lui Cristos în integritatea sa.
Vă transmit ceea ce am primit
(cf. 1Cor 15,3)
Biserica, mama credinței noastre
37. Cel care s-a deschis la iubirea lui Dumnezeu, care a ascultat glasul său și a primit lumina sa nu poate ține pentru sine acest dar. Deoarece credința este ascultare și viziune, ea se transmite și ca cuvânt și ca lumină. Adresându-se corintenilor, apostolul Paul a folosit tocmai aceste două imagini. Pe de o parte, el spune: "Dar având același duh al credinței, după cum este scris: Am crezut, de aceea am vorbit, credem și noi și de aceea vorbim" (2Cor 4,13). Cuvântul primit devine răspuns, mărturisire și, în felul acesta, răsună pentru alții, invitându-i să creadă. Pe de altă parte, sfântul Paul se referă și la lumină: "Privind ca într-o oglindă gloria Domnului, suntem schimbați în același chip al lui" (2Cor 3,18). Este o lumină care se oglindește din față în față, așa cum Moise purta în sine reflexia gloriei lui Dumnezeu după ce a vorbit cu el: "[Dumnezeu] a strălucit în inimile noastre pentru luminarea cunoașterii gloriei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Cristos" (2Cor 4,6). Lumina lui Isus strălucește, ca într-o oglindă, pe chipul creștinilor, și astfel se răspândește, astfel ajunge până la noi, pentru ca și noi să putem participa la această viziune și să reflectăm altora lumina sa, așa cum în liturgia de Paști lumina de la lumânare aprinde atâtea alte lumânări. Credința se transmite, ca să spunem așa, în forma contactului, de la persoană la persoană, așa cum o flacără se aprinde de la o altă flacără. Creștinii, în sărăcia lor, plantează o sămânță atât de rodnică, încât devine un mare copac și este capabil să umple lumea de roade.
38. Transmiterea credinței, care strălucește pentru toți oamenii din toate locurile, trece și prin axa timpului, din generație în generație. Deoarece credința se naște dintr-o întâlnire care are loc în istorie și luminează drumul nostru în timp, ea trebuie să se transmită de-a lungul secolelor. Printr-un lanț neîntrerupt de martori ajunge la noi fața lui Isus. Cum este posibil acest lucru? Cum să fim siguri că luăm din "adevăratul Isus", de-a lungul secolelor? Dacă omul ar fi un individ izolat, dacă am vrea să pornim numai de la "eu-l" individual, care vrea să găsească în sine siguranța cunoașterii sale, această certitudine ar fi imposibilă. Nu pot să văd de la mine însumi ceea ce s-a întâmplat într-o epocă așa distantă de mine. Totuși, acesta nu este unicul mod în care omul cunoaște. Persoana trăiește mereu în relație. Vine de la alții, aparține altora, viața sa devine mare în întâlnirea cu alții. Și chiar propria cunoaștere, însăși conștiința de sine, este de tip relațional și este legată de alții care ne-au precedat: în primul rând, de părinții noștri, care ne-au dat viața și numele. Limbajul însuși, cuvintele cu care interpretăm viața și realitatea noastră, vine la noi prin alții, păstrat în amintirea vie a altora. Cunoașterea de noi înșine este posibilă numai atunci când participăm la o amintire mai mare. Așa se întâmplă și în credință, care poartă la plinătate modul uman de a înțelege. Trecutul credinței, acel act de iubire al lui Isus care a generat în lume o nouă viață, ajunge la noi în amintirea altora, a martorilor, păstrat viu în acel subiect unic de amintire care este Biserica. Ea este o mamă care ne învață să vorbim limbajul credinței. Sfântul Ioan a insistat asupra acestui aspect în Evanghelia sa, unind împreună credința și amintirea și asociind ambele la acțiunea Duhului Sfânt care, așa cum spune Isus, "vă va aminti toate" (In 14,26). Iubirea care este Duhul și care locuiește în Biserică menține unite între ele toate timpurile și ne face contemporani ai lui Isus, devenind astfel călăuza drumului nostru în credință.
39. Este imposibil să credem singuri. Credința nu este numai o opțiune individuală care are loc în interioritatea celui care crede, nu este raport izolat între "eu-l" credinciosului și "tu-ul" divin, între subiectul autonom și Dumnezeu. Ea se deschide, prin natura sa, la acel "noi", are loc mereu în interiorul comuniunii Bisericii. Forma dialogată a Crezului, folosită în liturgia baptismală, ne amintește acest lucru. Credința se exprimă ca răspuns la o invitație, la un cuvânt care trebuie să fie ascultat și nu provine de la mine, iar pentru aceasta se inserează în interiorul unui dialog, nu poate să fie o simplă mărturisire care se naște din individ. Este posibil să se răspundă la persoana întâi, "cred", numai pentru că se aparține unei comuniuni mari, numai pentru că se spune și "credem". Această deschidere la acel "noi" eclezial are loc după deschiderea proprie iubirii lui Dumnezeu, care nu este numai raport între Tată și Fiu, între "eu" și "tu", ci în Duhul este și un "noi", o comuniune de persoane. Iată pentru ce acela care crede nu este niciodată singur și pentru ce credința tinde să se răspândească, să-i invite pe alții la bucuria sa. Cine primește credința, descoperă că spațiile "eu-lui" său se lărgesc și se generează în el noi relații care îmbogățesc viața. Tertulian a exprimat acest lucru cu eficacitate vorbind despre catehumen care, "după baia nașterii noi", este primit în casa mamei pentru a întinde mâinile și a se ruga, împreună cu frații, "Tatăl nostru", ca și cum ar fi primit într-o nouă familie[34].
Sacramentele și transmiterea credinței
40. Biserica, asemenea oricărei familii, transmite fiilor ei conținutul amintirii sale. Cum să facă asta în așa fel încât nimic să nu se piardă și încât, dimpotrivă, totul să se aprofundeze tot mai mult în moștenirea credinței? Prin intermediul tradiției apostolice păstrate în Biserică prin asistența Duhului Sfânt, noi avem un contact viu cu amintirea de bază. Și ceea ce a fost transmis de apostoli – așa cum afirmă Conciliul Vatican II – "cuprinde tot ceea ce îl ajută pe poporul lui Dumnezeu să ducă o viață sfântă și să-și sporească credința; astfel, Biserica, în învățătura, în viața și în cultul său, perpetuează și transmite tuturor generațiilor tot ceea ce este ea însăși, tot ceea ce crede"[35].
De fapt, credința are nevoie de un loc în care să poată fi mărturisită și comunicată, iar acesta trebuie să fie corespunzător și proporționat cu ceea ce se comunică. Pentru a transmite un conținut doar doctrinar, o idee, probabil că ar fi suficientă o carte sau repetarea unui mesaj oral. Însă ceea ce se comunică în Biserică, ceea ce se transmite în tradiția sa vie, este lumina nouă care se naște din întâlnirea cu Dumnezeul cel viu, o lumină care atinge persoana în centrul ei, în inimă, implicând mintea, voința și afectivitatea sa, deschizând-o la relații vii în comuniunea cu Dumnezeu și cu alții. Pentru a transmite această plinătate, există un mijloc special, care pune în joc toată persoana, trup și spirit, interioritate și relații. Acest mijloc în reprezintă sacramentele, celebrate în liturgia Bisericii. În ele se comunică o amintire întrupată, legată de locurile și de timpurile vieții, asociată cu toate simțurile; în ele, persoana este implicată, ca membru al unui subiect viu, într-un țesut de relații comunitare. Pentru aceasta, dacă este adevărat că sacramentele sunt sacramentele credinței[36], trebuie spus și că credința are o structură sacramentală. Trezirea credinței trece prin trezirea unui nou simț sacramental al vieții omului și al existenței creștine, arătând cum vizibilul și materialul se deschid spre misterul veșnicului.
41. Transmiterea credinței are loc, în primul rând, prin intermediul Botezului. Ar putea să pară că Botezul este numai un mod pentru a simboliza mărturisirea de credință, un act pedagogic pentru cel care are nevoie de imagini și gesturi, dar de care, în fond, s-ar putea face abstracție. Un cuvânt al sfântului Paul, cu privire la Botez, ne amintește că nu este așa. El afirmă că "am fost înmormântați împreună cu el prin Botez în moartea lui pentru ca, după cum Cristos a înviat din morți prin gloria Tatălui, la fel și noi să umblăm într-o viață nouă" (Rom 6,4). În Botez devenim o făptură nouă și copii adoptivi ai lui Dumnezeu. Apostolul afirmă apoi că creștinul a fost încredințat unui "îndreptar al învățăturii" (typos didachés), de care ascultă din inimă (cf. Rom 6,17). În Botez, omul primește și o învățătură care trebuie mărturisită și o formă concretă de viață care cere implicarea întregii sale persoane și îl îndreaptă spre bine. Este transferat într-un loc nou, este încredințat unui ambient nou, unui nou mod de acțiune comună, în Biserică. Astfel, Botezul ne amintește că credința nu este lucrare a individului izolat, nu este un act pe care omul poate să-l îndeplinească bazându-se numai pe propriile forțe, ci trebuie să fie primită, intrând în comuniunea eclezială care transmite darul lui Dumnezeu: nimeni nu se botează pe sine însuși, așa cum nimeni nu se naște singur la existență. Am fost botezați.
42. Care sunt elementele baptismale care ne introduc în acest nou "îndreptar al învățăturii"? Asupra catehumenului se invocă, în primul rând, numele Treimii: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Astfel, se oferă încă de la început o sinteză a drumului credinței. Dumnezeul care l-a chemat pe Abraham și a voit să fie numit Dumnezeul său; Dumnezeu care, dându-ni-l pe Fiul său, ne-a revelat pe deplin misterul numelui său, îi dăruiește celui botezat o nouă identitate filială. În acest fel apare sensul acțiunii care se împlinește la Botez, scufundarea în apă: apa este, în același timp, simbol al morții, care ne invită să trecem prin convertirea "eu-lui", în vederea deschiderii sale la un "eu" mai mare; dar este și simbol al vieții, al sânului în care ne renaștem, urmându-l pe Cristos în noua sa existență. Astfel, prin scufundarea în apă, Botezul ne vorbește despre structura întrupată a credinței. Acțiunea lui Cristos ne atinge în realitatea noastră personală, transformându-ne radical, făcându-ne copii adoptivi ai lui Dumnezeu, părtași de natura divină; modifică astfel toate raporturile noastre, situația noastră concretă în lume și în cosmos, deschizându-le la însăși viața sa de comuniune. Acest dinamism de transformare propriu Botezului ne ajută să percepem importanța catehumenatului, care astăzi, chiar și în societățile cu vechi rădăcini creștine, în care un număr crescând de adulți se apropie de sacramentul baptismal, îmbracă o importanță singulară pentru noua evanghelizare. Este drumul de pregătire pentru Botez, pentru transformarea întregii existențe în Cristos.
Pentru a înțelege conexiunea dintre Botez și credință, ne poate fi de ajutor să amintim un text din profetul Isaia, care a fost asociat la Botez în vechea literatură creștină: "Stânci întărite vor fi locul lui sigur […] apa îi va fi asigurată" (Is 33,16)[37]. Cel botezat, răscumpărat din apa morții, putea să se ridice în picioare pe "stânca întărită", pentru că găsise soliditatea în care să se încreadă. Astfel, apa morții s-a transformat în apa vieții. Textul grec o descria ca apa pistós, apă "credincioasă". Apa Botezului este credincioasă pentru că în ea se poate avea încredere, pentru că torentul ei introduce în dinamica de iubire a lui Isus, izvor de siguranță pentru drumul nostru în viață.
43. Structura Botezului, configurarea sa ca renaștere, în care primim un nume nou și o viață nouă, ne ajută să înțelegem sensul și importanța Botezului copiilor. Copilul nu este capabil de un act liber care să primească credința, nu poate s-o mărturisească încă de unul singur, și tocmai pentru aceasta ea este mărturisită de părinții și de nașii săi în numele său. Credința este trăită în cadrul comunității Bisericii, este inserată într-un "noi" comun. Astfel, copilul poate să fie susținut de alții, de părinții și nașii săi, și poate să fie primit în credința lor, care este credința Bisericii, simbolizată de lumina pe care tatăl o ia de la lumânare în liturgia baptismală. Această structură a Botezului evidențiază importanța sinergiei dintre Biserică și familie în transmiterea credinței. Părinții sunt chemați, conform unui cuvânt al sfântului Augustin, nu numai să-i genereze pe copii la viață, ci să-i ducă la Dumnezeu pentru ca, prin Botez, să fie renăscuți ca fii ai lui Dumnezeu, să primească darul credinței[38]. Astfel, împreună cu viața, le este oferită orientarea fundamentală a existenței și siguranța unui viitor bun, orientare care va fi ulterior coroborată în sacramentul Mirului cu pecetea Duhului Sfânt.
44. Natura sacramentală a credinței își are exprimarea maximă în Euharistie. Ea este hrana prețioasă a credinței, întâlnire cu Cristos prezent în mod real cu actul suprem de iubire, dăruirea de sine însuși care generează viață. În Euharistie găsim răscrucea celor două axe pe care credința parcurge drumul ei. Pe de o parte, axa istoriei: Euharistia este act de amintire, actualizare a misterului, în care trecutul, ca eveniment de moarte și înviere, arată capacitatea sa de a deschide la viitor, de a anticipa plinătatea finală. Liturgia ne amintește aceasta cu acel hodie al său, acel "astăzi" al misterelor mântuirii. Pe de altă parte, aici se află și axa care conduce de la lumea vizibilă spre invizibil. În Euharistie învățăm să vedem profunzimea realului. Pâinea și vinul se transformă în trupul și sângele lui Cristos, care se face prezent în drumul său pascal spre Tatăl: această mișcare ne introduce, trup și suflet, în mișcarea întregii creații spre plinătatea sa în Dumnezeu.
45. În celebrarea sacramentelor, Biserica transmite amintirea sa, îndeosebi cu mărturisirea de credință. În ea, nu este vorba atât de a da asentimentul unui ansamblu de adevăruri abstracte. Dimpotrivă, în mărturisirea de credință, toată viața intră într-un drum spre comuniunea deplină cu Dumnezeul cel viu. Putem spune că în Crez cel care crede este invitat să intre în misterul pe care îl mărturisește și să se lase transformat de ceea ce mărturisește. Pentru a înțelege sensul acestei afirmații, să ne gândim, înainte de toate, la conținutul Crezului. El are o structură trinitară: Tatăl și Fiul se unesc în Duhul de iubire. Cel care crede, afirmă astfel că centrul ființei, secretul cel mai profund al tuturor lucrurilor, este comuniunea divină. În afară de asta, Crezul conține și o mărturisire cristologică: se reparcurg misterele vieții lui Isus, până la moartea, învierea și înălțarea sa la cer, în așteptarea venirii sale finale în glorie. Așadar, se spune că acest Dumnezeu-comuniune, schimb de iubire între Tatăl și Fiul în Duhul, este capabil să îmbrățișeze istoria omului, să-l introducă în dinamismul său de comuniune, care are în Tatăl originea și ținta sa finală. Cel care mărturisește credința se vede implicat în adevărul pe care îl mărturisește. Nu poate rosti cu adevărat cuvintele Crezului fără să fie tocmai prin aceasta transformat, fără să intre în istoria de iubire care îl îmbrățișează, care dilată ființa sa, făcându-l parte dintr-o comuniune mare, parte a subiectului ultim care rostește Crezul și care este Biserica. Toate adevărurile care se cred exprimă misterul noii vieți a credinței ca drum de comuniune cu Dumnezeul cel viu.
Credința, rugăciunea și decalogul
46. Alte două elemente sunt esențiale în transmiterea fidelă a amintirii Bisericii. În primul rând, rugăciunea Domnului, "Tatăl nostru". În ea, creștinul învață să împărtășească aceeași experiență spirituală a lui Cristos și începe să vadă cu ochii lui Cristos. Pornind de la cel care este lumină din lumină, de la Fiul unul-născut al Tatălui, îl cunoaștem pe Dumnezeu și noi și putem să aprindem în alții dorința de a se apropia de el.
În afară de aceasta, este la fel de importantă conexiunea dintre credință și decalog. Credința, am spus, apare ca un drum, o cale care trebuie parcursă, deschisă de întâlnirea cu Dumnezeul cel viu. Pentru aceasta, în lumina credinței, a încrederii totale în Dumnezeul care mântuiește, decalogul capătă adevărul său cel mai profund, conținut în cuvintele care introduc cele zece porunci: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din țara Egiptului" (Ex 20,2). Decalogul nu este un ansamblu de precepte negative, ci de indicații concrete pentru a ieși din deșertul "eu-lui" autoreferențial, închis în el însuși, și a intra în dialog cu Dumnezeu, lăsându-ne îmbrățișați de milostivirea sa. Astfel, credința mărturisește iubirea lui Dumnezeu, origine și sprijin a toate, se lasă mișcată de această iubire pentru a merge spre plinătatea comuniunii cu Dumnezeu. Decalogul apare ca drumul recunoștinței, al răspunsului de iubire, posibil pentru că, în credință, ne-am deschis la experiența iubirii transformatoare a lui Dumnezeu față de noi. Iar acest drum primește o nouă lumină din ceea ce Isus învață în predica de pe munte (cf. Mt 5-7).
Am atins astfel cele patru elemente care rezumă comoara de amintire pe care Biserica o transmite: mărturisirea de credință, celebrarea sacramentelor, drumul decalogului, rugăciunea. Cateheza Bisericii s-a structurat în mod tradițional în jurul lor, inclusiv Catehismul Bisericii Catolice, instrument fundamental pentru acel act unitar cu care Biserica transmite întregul conținut al credinței, "tot ceea ce ea este, tot ceea ce ea crede"[39].
Unitatea și integritatea credinței
47. Unitatea Bisericii, în timp și în spațiu, este legată de unitatea credinței: "Un singur trup și un singur Duh […] o singură credință" (Ef 4,4-5). Astăzi poate să pară realizabilă o unire a oamenilor într-o angajare comună, în a se iubi, în a împărtăși una și aceeași soartă, într-o țintă comună. Dar este foarte dificil a concepe o unitate în același adevăr. Ni se pare că o unire de acest gen se opune libertății gândirii și autonomiei subiectului. Experiența iubirii ne spune, în schimb, că tocmai în iubire este posibil a avea o viziune comună, că în ea învățăm să vedem realitatea cu ochii celuilalt și că acest lucru nu ne sărăcește, ci îmbogățește privirea noastră. Iubirea adevărată, după măsura iubirii divine, cere adevărul și în privirea comună a adevărului, care este Isus Cristos, devine fermă și profundă. Aceasta este și bucuria credinței, unitatea de viziune într-un singur trup și într-un singur duh. În acest sens, sfântul Leon cel Mare putea să afirme: "Dacă credința nu este una, nu este credință"[40].
Care este secretul acestei unități? Credința este "una", în primul rând, prin unitatea Dumnezeului cunoscut și mărturisit. Toate articolele de credință se referă la el, sunt căi pentru a cunoaște ființa și acțiunea sa, iar pentru aceasta au o unitate superioară oricărei alteia pe care putem s-o construim cu gândirea noastră, au unitatea care ne îmbogățește, pentru că ni se comunică nouă și ne face "una".
În afară de aceasta, credința este una pentru că se adresează unicului Domn, vieții lui Isus, istoriei sale concrete pe care o împărtășește cu noi. Sfântul Irineu de Lyon a clarificat acest lucru în opoziția față de ereticii gnostici. Aceștia susțineau existența a două tipuri de credință, o credință urâtă, credința celor simpli, imperfectă, care se menținea la nivelul trupului lui Cristos și al contemplării misterelor sale; și un alt tip de credință, mai profund și perfect, credința adevărată, rezervată unui mic cerc de inițiați care se înălța cu intelectul dincolo de trupul lui Isus spre misterele divinității necunoscute. În fața acestei pretenții, care continuă să aibă fascinația sa și adepții săi și în zilele noastre, sfântul Irineu reafirmă că credința este una singură, deoarece trece mereu prin punctul concret al întrupării, fără a depăși niciodată trupul și istoria lui Cristos, din moment ce Dumnezeu a voit să se reveleze pe deplin în ea. Pentru aceasta, nu există diferență în credință între "cel care este în măsură să vorbească despre ea mai îndelung" și "cel care vorbește puțin despre ea", între cel care este superior și cel care este mai puțin capabil: nici primul nu poate lărgi credința, nici al doilea s-o diminueze[41].
În sfârșit, credința este una pentru că este împărtășită de toată Biserica, ea care este un singur trup și un singur Duh. În comuniunea unicului subiect care este Biserica, primim o privire comună. Mărturisind aceeași credință, ne sprijinim pe aceeași stâncă, suntem transformați de același Duh de iubire, iradiem o unică lumină și avem o unică privire pentru a pătrunde realitatea.
48. Dat fiind faptul că credința este una singură, trebuie să fie mărturisită în toată puritatea și integritatea sa. Tocmai pentru că toate articolele de credință sunt legate în unitate, a nega unul dintre ele, chiar și dintre cele care ar părea mai puțin importante, echivalează cu a dăuna întregului. Fiecare epocă poate găsi puncte ale credinței mai ușoare sau dificile de acceptat: pentru aceasta este important a veghea ca să se transmită întregul depozit al credinței (cf. 1Tim 6,20), ca să se insiste în mod oportun asupra tuturor aspectelor mărturisirii de credință. De fapt, întrucât unitatea credinței este unitatea Bisericii, a lua ceva din credință înseamnă a lua ceva din adevărul comuniunii. Părinții au descris credința ca un trup, trupul adevărului, cu diferite mădulare, în analogie cu trupul lui Cristos și cu prelungirea sa în Biserică[42]. Integritatea credinței a fost legată și de imaginea Bisericii fecioare, de fidelitatea ei în iubirea nupțială față de Cristos: a dăuna credinței înseamnă a dăuna comuniunii cu Domnul[43]. Unitatea credinței este, așadar, aceea a unui organism viu, așa cum bine a afirmat fericitul John Henry Newman când enumera, printre notele caracteristice pentru a distinge continuitatea învățăturii în timp, puterea ei de a asimila în sine tot ceea ce găsește, în diferitele locuri în care se face prezentă, în diferitele culturi pe care le întâlnește[44], purificând totul și ducând totul la cea mai bună exprimare a sa. Astfel, credința se arată universală, catolică, pentru că lumina sa crește pentru a ilumina tot cosmosul și toată istoria.
49. Ca slujire adusă unității credinței și transmiterii sale integrale, Domnul a dat Bisericii darul succesiunii apostolice. Prin intermediul său, este garantată continuitatea amintirii Bisericii și este posibil să se ia cu certitudine din izvorul curat din care izvorăște credința. Garanția conexiunii cu originea este dată, așadar, de persoane vii, iar acest lucru corespunde credinței vii pe care Biserica o transmite. Ea se sprijină pe fidelitatea martorilor care au fost aleși de Domnul pentru această misiune. Pentru aceasta, magisteriul vorbește mereu în ascultare față de Cuvântul originar pe care se bazează credința și este credibil pentru că se încrede în cuvântul pe care-l ascultă, îl păstrează și-l expune[45]. În discursul de rămas-bun adresat bătrânilor din Efes, la Milet, preluat de sfântul Luca în Faptele Apostolilor, sfântul Paul mărturisește că a îndeplinit misiunea încredințată lui de Domnul de a vesti "tot planul lui Dumnezeu" (Fap 20,27). Grație magisteriului Bisericii poate ajunge la noi în mod integral acest plan și cu el bucuria de a-l putea îndeplini în plinătate.
Dumnezeu pregătește pentru ei o cetate
(cf. Evr 11,16)
50. Prezentând istoria patriarhilor și a drepților din Vechiul Testament, Scrisoarea către Evrei evidențiază un aspect esențial al credinței lor. Ea nu se configurează numai ca un drum, ci și ca edificarea, pregătirea unui loc în care omul să poată locui împreună cu alții. Primul constructor este Noe care, în arcă, reușește să-și salveze familia (cf. Evr 11,7). Apare apoi Abraham, despre care se spune că, prin credință, locuia în corturi, așteptând cetatea cu temelii solide (cf. Evr 11,9-10). Așadar, în raport cu credința, apare o nouă credibilitate, o nouă soliditate, pe care numai Dumnezeu o poate dărui. Dacă omul de credință se sprijină pe Dumnezeul fidel, pe Dumnezeul care este "Amin" (cf. Is 65,16), și astfel devine el însuși ferm, putem adăuga că soliditatea credinței se referă și la cetatea pe care Dumnezeu o pregătește pentru om. Credința revelează cât de solide pot să fie legăturile dintre oameni atunci când Dumnezeu devine prezent în mijlocul lor. Nu evocă numai o soliditate interioară, o convingere stabilă a celui care crede; credința luminează și raporturile dintre oameni, pentru că se naște din iubire și urmează dinamica iubirii lui Dumnezeu. Dumnezeul credibil le dăruiește oamenilor o cetate credibilă.
51. Tocmai datorită conexiunii sale cu iubirea (cf. Gal 5,6), lumina credinței este în slujba concretă a dreptății, a dreptului și a păcii. Credința se naște din întâlnirea cu iubirea originară a lui Dumnezeu în care apare sensul și bunătatea vieții noastre; aceasta este luminată în măsura în care intră în dinamismul deschis de această iubire, adică întrucât devine drum și practică spre plinătatea iubirii. Lumina credinței este în măsură să valorizeze bogăția relațiilor umane, capacitatea lor de a se menține, de a fi credibile, de a îmbogăți viața comună. Credința nu îndepărtează de lume și nu este străină de angajarea concretă a contemporanilor noștri. Fără o iubire credibilă, nimic n-ar putea să-i țină cu adevărat uniți pe oameni. Unitatea dintre ei ar putea să se conceapă numai ca întemeiată pe utilitate, pe unirea intereselor, pe frică, dar nu pe bunătatea trăirii împreună, nu pe bucuria pe care simpla prezență a celuilalt poate să o trezească. Credința face să se înțeleagă arhitectura raporturilor umane, pentru că îi percepe fundamentul ultim și destinul definitiv în Dumnezeu, în iubirea sa, și astfel luminează arta edificării, devenind o slujire adusă binelui comun. Da, credința este un bun pentru toți, este un bun comun, lumina ei nu luminează numai interiorul Bisericii, nici nu folosește numai pentru a construi o cetate veșnică în lumea de dincolo; ea ne ajută să edificăm societățile noastre, în așa fel încât să mergem spre un viitor de speranță. Scrisoarea către Evrei oferă un exemplu în această privință atunci când, printre oamenii de credință, îi nominalizează pe Samuel și pe David, cărora credința le-a permis să "înfăptuiască dreptatea" (Evr 11,33). Expresia se referă aici la dreptatea lor în conducere, la acea înțelepciune care aduce poporului pacea (cf. 1Sam 12,3-5; 2Sam 8,15). Mâinile credinței se ridică spre cer, dar fac acest lucru în timp ce edifică, în caritate, o cetate construită pe raporturi în care iubirea lui Dumnezeu este fundamentul.
52. În drumul lui Abraham spre cetatea viitoare, Scrisoarea către Evrei face aluzie la binecuvântarea care se transmite de către părinți copiilor (cf. Evr 11,20-21). Primul loc în care credința luminează cetatea oamenilor se află în familie. Înainte de toate, mă gândesc la unirea stabilă a bărbatului și a femeii în căsătorie. Ea se naște din iubirea lor, semn și prezență a iubirii lui Dumnezeu, din recunoașterea și acceptarea bunătății diferenței sexuale, prin care soții se pot uni într-un singur trup (cf. Gen 2,24) și sunt capabili să dea naștere unei noi vieți, manifestare a bunătății Creatorului, a înțelepciunii și a planului său de iubire. Întemeiați pe această iubire, bărbatul și femeia pot să-și promită iubire reciprocă printr-un gest care implică întreaga viață și care amintește atâtea trăsături ale credinței. A promite o iubire care să fie pentru totdeauna este posibil atunci când se descoperă un plan mai mare decât propriile proiecte, care ne susține și ne permite să dăruim întregul viitor persoanei iubite. Apoi, credința ajută la perceperea în toată profunzimea și bogăția sa a nașterii copiilor, pentru că face să se recunoască în ea iubirea creatoare care ne dăruiește și ne încredințează misterul unei persoane noi. În felul acesta, Sara, datorită credinței sale, a devenit mamă, bazându-se pe fidelitatea lui Dumnezeu față de promisiunea sa (cf. Evr 11,11).
53. În familie, credința însoțește toate vârstele vieții, începând de la pruncie: copiii învață să se încreadă în iubirea părinților lor. Pentru aceasta este important ca părinții să cultive practici comune de credință în familie, care să însoțească maturizarea credinței copiilor. Mai ales tinerii, care străbat o vârstă a vieții atât de complexă, bogată și importantă pentru credință, trebuie să simtă apropierea și atenția familiei și a comunității ecleziale în drumul lor de creștere în credință. Cu toții am văzut cum, în Zilele Mondiale ale Tineretului, tinerii arată bucuria credinței, angajarea de a trăi o credință tot mai trainică și generoasă. Tinerii au dorința unei vieți mari. Întâlnirea cu Cristos, faptul de a se lăsa cuprinși și conduși de iubirea sa lărgește orizontul existenței, le dăruiește o speranță solidă care nu dezamăgește. Credința nu este un refugiu pentru oameni fără curaj, ci o dilatare a vieții. Ea face să se descopere o mare chemare, vocația la iubire, și asigură că această iubire este credibilă, că merită să ne încredințăm ei, pentru că fundamentul ei se află în fidelitatea lui Dumnezeu, mai puternică decât orice fragilitate a noastră.
O lumină pentru viața în societate
54. Asimilată și aprofundată în familie, credința devine lumină pentru a ilumina toate raporturile sociale. Ca experiență a paternității lui Dumnezeu și a milostivirii lui Dumnezeu, se dilată apoi în drum fratern. În "modernitate" s-a încercat să se construiască fraternitatea universală dintre oameni, întemeindu-se pe egalitatea lor. Însă, puțin câte puțin, am înțeles că această fraternitate, privată de referința la un Tată comun ca fundament ultim al său, nu reușește să subziste. Așadar, este necesar să ne întoarcem la adevărata rădăcină a fraternității. Istoria de credință, încă de la începutul ei, a fost o istorie de fraternitate, chiar dacă nu a fost lipsită de conflicte. Dumnezeu îl cheamă pe Abraham să iasă din țara sa și îi promite să facă din el o unică mare națiune, un mare popor, asupra căruia se odihnește binecuvântarea divină (cf. Gen 12,1-3). În continuarea istoriei mântuirii, omul descoperă că Dumnezeu vrea să-i facă pe toți să participe, ca frați, la unica binecuvântare, care își are plinătatea sa în Isus, pentru ca toți să devină una. Iubirea inepuizabilă a Tatălui ne este comunicată, în Isus, și prin prezența fratelui. Credința ne învață să vedem că în fiecare om există o binecuvântare pentru mine, că lumina feței lui Dumnezeu mă luminează prin intermediul feței fratelui. Câte binefaceri a adus privirea credinței creștine îndreptate spre cetatea oamenilor pentru viața lor comună! Datorită credinței am înțeles demnitatea unică a fiecărei persoane, care nu era atât de evidentă în lumea antică. În secolul al II-lea, păgânul Celsus le reproșa creștinilor ceea ce lui i se părea o iluzie și o înșelăciune: a crede că Dumnezeu a creat lumea pentru om, punându-l în centrul întregului cosmos. Se întreba atunci: "De ce să pretinzi ca [iarba] să crească pentru oameni și nu mai bine pentru cele mai sălbatice dintre animalele fără rațiune?"[46]. "Dacă privim pământul din înaltul cerului, ce diferență ar oferi activitățile noastre de cele ale furnicilor și ale albinelor?"[47]. În centrul credinței biblice se află iubirea lui Dumnezeu, grija sa concretă față de fiecare persoană, planul său de mântuire care cuprinde întreaga omenire și întreaga creație și care ajunge la apogeul ei în întruparea, moartea și învierea lui Isus Cristos. Când această realitate este întunecată, dispare criteriul pentru a distinge ceea ce face prețioasă și unică viața omului. El pierde locul său în univers, se rătăcește în natură, renunțând la propria responsabilitate morală, sau pretinde să fie arbitru absolut, atribuindu-și o putere de manipulare fără limite.
55. În afară de aceasta, revelându-ne iubirea lui Dumnezeu Creatorul, credința ne face să respectăm mai mult natura, făcându-ne să recunoaștem în ea o gramatică scrisă de el și o locuință încredințată nouă ca să fie cultivată și păstrată; ne ajută să găsim modele de dezvoltare care să nu se bazeze numai pe utilitate și pe profit, ci care să considere creația ca dar, față de care cu toții suntem debitori; ne învață să găsim forme juste de conducere, recunoscând că autoritatea vine de la Dumnezeu pentru a fi în slujba binelui comun. Credința afirmă și posibilitatea iertării, care are nevoie de multe ori de timp, de trudă, de răbdare și de angajare; iertare posibilă dacă se descoperă că binele este mereu mai originar și mai puternic decât răul, că cuvântul cu care Dumnezeu afirmă viața noastră este mai profund decât toate negațiile noastre. De altfel, și dintr-un punct de vedere pur și simplu antropologic, unitatea este superioară conflictului; trebuie să luăm asupra noastră și conflictul, dar trăirea lui trebuie să ne ducă la rezolvarea lui, la depășirea lui, transformându-l într-un inel dintr-un lanț, într-o dezvoltare spre unitate.
Când credința dispare, există riscul ca și fundamentele trăirii să dispară, așa cum avertiza poetul T.S. Eliot: "Oare aveți nevoie să vi se spună că până și acele succese modeste/ care vă permit să fiți mândri de o societate educată/ cu greu vor supraviețui credinței căreia își datorează semnificația lor?"[48]. Dacă scoatem credința în Dumnezeu din orașele noastre, se va slăbi încrederea dintre noi, ne vom ține uniți numai din frică, iar stabilitatea ar fi amenințată. Scrisoarea către Evrei afirmă: "Dumnezeu nu se rușinează să fie numit Dumnezeul lor, pentru că le-a pregătit o cetate" (Evr 11,16). Expresia "a nu se rușina" este asociată cu o recunoaștere publică. Vrea să se spună că Dumnezeu mărturisește public, cu acțiunea sa concretă, prezența sa printre noi, dorința sa de a face solide raporturile dintre oameni. Oare vom fi noi cei care ne vom rușina să-l numim pe Dumnezeu Dumnezeul nostru? Oare vom fi noi cei care nu-l mărturisim ca atare în viața noastră publică, cei care nu propunem măreția vieții comune pe care el o face posibilă? Credința luminează trăirea socială; ea are o lumină creativă pentru fiecare moment nou al istoriei, pentru că situează toate evenimentele în raport cu originea și destinul a toate în Tatăl care ne iubește.
O forță mângâietoare în suferință
56. Sfântul Paul, scriindu-le creștinilor din Corint despre încercările și suferințele sale, pune în relație credința sa cu predicarea evangheliei. De fapt, spune că în el se împlinește textul din Scriptură: "Am crezut, de aceea am vorbit" (2Cor 4,13). Apostolul se referă la o expresie din Psalmul 116, în care psalmistul exclamă: "Eu mi-am păstrat credința chiar și atunci când spuneam: sunt foarte nefericit" (v. 10). A vorbi despre credință presupune adesea a vorbi și despre încercări dureroase, dar tocmai în ele sfântul Paul vede vestirea cea mai convingătoare a evangheliei, pentru că în slăbiciune și în suferință iese în evidență și se descoperă puterea lui Dumnezeu care depășește slăbiciunea și suferința noastră. Apostolul însuși se află într-o situație de moarte, care va deveni viață pentru creștini (cf. 2Cor 4,7-12). În ceasul încercării, credința ne luminează, și tocmai în suferință și în slăbiciune devine clar că "noi […] nu ne predicăm pe noi înșine, ci pe Isus Cristos Domnul" (2Cor 4,5). Capitolul 11 din Scrisoarea către Evrei se încheie cu referința la aceia care au suferit pentru credință (cf. Evr 11,35-38), între care un loc special îl ocupă Moise, care a luat asupra sa disprețul pentru Cristos (cf. v. 26). Creștinul știe că suferința nu poate să fie eliminată, dar poate să primească un sens, poate să devină act de iubire, încredințare în mâinile lui Dumnezeu, care nu ne abandonează, și astfel să fie o etapă de creștere a credinței și a iubirii. Contemplând unirea lui Cristos cu Tatăl, chiar și în momentul suferinței celei mai mari pe cruce (cf. Mc 15,34), creștinul învață să participe la însăși privirea lui Isus. Chiar și moartea este luminată și poate să fie trăită ca ultima chemare a credinței, ultimul "Ieși din țara ta" (Gen 12,1), ultimul "Vino!" rostit de Tatăl, căruia ne încredințăm cu încrederea că el ne va face fermi și în pasul definitiv.
57. Lumina credinței nu ne face să uităm suferințele lumii. Pentru câți bărbați și femei de credință cei suferinzi au fost mediatori de lumină! Așa a fost leprosul pentru sfântul Francisc din Assisi, sau pentru fericita Maica Tereza de Calcutta săracii ei. Au înțeles misterul care exista în ei. Apropiindu-se de ei, desigur că n-au șters toate suferințele lor, nici n-au putut să explice orice rău. Credința nu este lumină care risipește tot întunericul nostru, ci făclie care conduce în noapte pașii noștri, iar acest lucru este suficient pentru drum. Omului care suferă Dumnezeu nu-i dăruiește un raționament care să explice totul, ci oferă răspunsul său în forma unei prezențe care însoțește, a unei istorii de bine care se unește cu orice istorie de suferință, pentru a deschide în ea o breșă de lumină. În Cristos, însuși Dumnezeu a voit să împărtășească împreună cu noi acest drum și să ne ofere privirea sa pentru a vedea în el lumina. Cristos este cel care, suportând durerea, "dă început credinței și o duce la desăvârșire" (Evr 12,2).
Suferința ne amintește că slujirea credinței adusă binelui comun este mereu slujire de speranță, care privește înainte, știind că numai de la Dumnezeu, de la viitorul care vine de la Isus înviat, poate găsi temelii solide și durabile societatea noastră. În acest sens, credința este unită cu speranța pentru că, deși locuința noastră aici pe pământ se destramă, există o locuință veșnică pe care Dumnezeu a inaugurat-o de acum în Cristos, în trupul său (cf. 2Cor 4,16-5,5). Astfel, dinamismul de credință, speranță și caritate (cf. 1Tes 1,3; 1Cor 13,13) ne face să îmbrățișăm preocupările tuturor oamenilor, în drumul nostru spre acea cetate "al cărei arhitect și constructor este Dumnezeu" (Evr 11,10), pentru că "speranța nu înșală" (Rom 5,5).
În unitatea cu credința și caritatea, speranța ne proiectează spre un viitor sigur, care se situează într-o perspectivă diferită față de propunerile iluzorii ale idolilor din lume, dar care dăruiește elan nou și forță nouă trăirii zilnice. Să nu lăsăm să ni se fure speranța, să nu permitem să fie zădărnicită cu soluții și propuneri imediate care ne blochează pe drum, care "fragmentează" timpul, transformându-l în spațiu. Timpul este mereu superior spațiului. Spațiul cristalizează procesele, în schimb timpul proiectează spre viitor și determină să se meargă cu speranță.
Fericită aceea care a crezut (Lc 1,45)
58. În parabola semănătorului, sfântul Luca prezintă aceste cuvinte cu care Isus explică semnificația "pământului bun": "Sunt aceia care, ascultând cuvântul cu inimă curată și generoasă, îl păstrează și aduc roade întru răbdare" (Lc 8,15). În contextul Evangheliei după sfântul Luca, menționarea inimii curate și generoase, cu referință la cuvântul ascultat și păstrat, constituie un portret implicit al credinței Fecioarei Maria. Același evanghelist ne vorbește despre amintirea Mariei, despre modul în care păstra în inimă tot ceea ce asculta și vedea, în așa fel încât cuvântul să aducă rod în viața ei. Maica Domnului este o icoană perfectă a credinței, așa cum va spune sfânta Elisabeta: "Fericită aceea care a crezut" (Lc 1,45).
În Maria, fiica Sionului, se împlinește lunga istorie de credință din Vechiul Testament, cu relatarea despre atâtea femei fidele, începând de la Sara, femei care, alături de patriarhi, erau locul în care promisiunea lui Dumnezeu se împlinea și viața cea nouă îmbobocea. La plinătatea timpurilor, cuvântul lui Dumnezeu s-a adresat Mariei și ea l-a primit cu toată ființa sa în inima ei, pentru ca în ea să ia carne și să se nască drept lumină pentru oameni. Sfântul martir Iustin, în Dialog cu Trifon, are o expresie frumoasă în care spune că Maria, acceptând mesajul îngerului, a zămislit "credință și bucurie"[49]. De fapt, în mama lui Isus, credința s-a arătat plină de rod, iar atunci când viața noastră spirituală dă rod, ne umplem de bucurie, care este semnul cel mai clar al măreției credinței. În viața ei, Maria a făcut pelerinajul credinței, în urmarea Fiului ei[50]. Astfel, în Maria, drumul de credință din Vechiul Testament este asumat în urmarea lui Isus și se lasă transformat de el, intrând în privirea proprie Fiului lui Dumnezeu întrupat.
59. Putem spune că în fericita Fecioară Maria se adeverește lucrul asupra căruia am insistat anterior, adică faptul că acela care crede este implicat total în mărturisirea sa de credință. Maria este strâns asociată, datorită legăturii sale cu Isus, la ceea ce credem. În zămislirea feciorelnică a Mariei avem un semn clar al filiației divine a lui Cristos. Originea veșnică a lui Cristos este în Tatăl, el este Fiul în sens total și unic; și pentru aceasta se naște în timp fără intervenția bărbatului. Fiind Fiu, Isus poate să aducă lumii un nou început și o nouă lumină, plinătatea iubirii fidele a lui Dumnezeu care se încredințează oamenilor. Pe de altă parte, adevărata maternitate a Mariei a asigurat pentru Fiul lui Dumnezeu o adevărată istorie umană, un adevărat trup în care va muri pe cruce și va învia din morți. Maria îl va însoți până la cruce (cf. In 19,25), de unde maternitatea ei se va extinde la fiecare discipol al Fiului ei (cf. In 19,26-27). Va fi prezentă și în Cenacol, după învierea și înălțarea lui Isus, pentru a implora cu apostolii darul Duhului Sfânt (cf. Fap 1,14). Mișcarea de iubire dintre Tatăl și Fiul în Duhul a parcurs istoria noastră; Cristos ne atrage la sine pentru a ne putea mântui (cf. In 12,32). În centrul credinței se află mărturisirea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, născut din femeie, care ne introduce, prin darul Duhului Sfânt, în filiația adoptivă (cf. Gal 4,4-6).
60. Mariei, mama Bisericii și mama credinței noastre, ne adresăm în rugăciune.
Ajută, o, Mamă, credința noastră!
Deschide ascultarea noastră față de Cuvânt,
ca să recunoaștem glasul lui Dumnezeu și chemarea sa.
Trezește în noi dorința de a urma pașii săi,
ieșind din țara noastră și primind promisiunea sa.
Ajută-ne să ne lăsăm atinși de iubirea sa,
ca să-l putem atinge cu credința.
Ajută-ne să ne încredem pe deplin în el, să credem în iubirea sa,
mai ales în momentele de încercare și de cruce,
atunci când credința noastră este chemată să se maturizeze.
Seamănă în credința noastră bucuria Celui Înviat.
Amintește-ne că acela care crede nu este niciodată singur.
Învață-ne să privim cu ochii lui Isus,
pentru ca el să fie lumină pe drumul nostru
Și ca această lumină a credinței să crească mereu în noi,
până va veni ziua aceea fără de apus,
care este însuși Cristos, Fiul tău, Domnul nostru!
Roma, la "Sfântul Petru", în ziua de 29 iunie, solemnitatea Sfinților Apostoli Petru și Paul, din anul 2013, primul de pontificat.
Francisc
Note
[1] Dialogus cum Tryphone Iudaeo, 121, 2: PG 6, 758.
[2] Clement Alexandrinul, Protrepticus, IX: PG 8, 195.
[3] Brief an Elisabeth Nietzsche (11 iunie 1865), în: Werke in drei Bänden, München, 1954, 953 ș.u.
[4] Paradisul XXIV, 145-147.
[5] Acta sanctorum, Iunii, I, 21.
[6] „Dacă Conciliul nu tratează în mod expres despre credință, vorbește despre ea în fiecare pagină, îi recunoaște caracterul vital și supranatural, o presupune integră și puternică și construiește deasupra ei învățăturile sale. Ar fi suficient de amintit afirmațiile conciliare […] pentru a ne da seama de importanța esențială pe care Conciliul, coerent cu tradiția doctrinară a Bisericii, o atribuie credinței, adevăratei credințe, aceea care îl are ca izvor pe Cristos și drept canal magisteriul Bisericii” (Paul al VI-lea, Audiența generală [8 martie 1967]: Insegnamenti, V [1967] 705).
[7] Cf., de exemplu, Conciliul Ecumenic Vatican I, Constituția dogmatică despre credința catolică Dei Filius, cap. III: DS 3008-3020; Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei verbum, nr. 5; Catehismul Bisericii Catolice, nr. 153-165.
[8] Cf. Catechesis, V, 1: PG 33, 505A.
[9] In Psal. 32, II, s. I, 9: PL 36, 284.
[10] M. Buber, Die Erzählungen der Chassidim, Zürich, 1949, 793.
[11] Émile, Paris, 1966, 387.
[12] Lettre ŕ Christophe de Beaumont, Lausanne, 1993, 110.
[13] Cf. In Ioh. Evang., 45, 9: PL 35, 1722-1723.
[14] Partea a II-a, IV.
[15] De continentia, 4, 11: PL 40, 356.
[16] Vom Wesen katholischer Weltanschauung (1923), în: Unterscheidung des Christlichen. Gesammelte Studien 1923-1963, Mainz, 1963, 24.
[17] XI, 30, 40: PL 32, 825.
[18] Cf. ibidem, 825-826.
[19] Cf. Vermischte Bemerkungen / Culture and Value, G.H. von Wright (coord.), Oxford, 1991, 32-33; 61-64.
[20] Homiliae in Evangelia, II, 27, 4: PL 76, 1207.
[21] Cf. Expositio super Cantica Canticorum, XVIII, 88: CCL, Continuatio Mediaevalis, 87, 67.
[22] Ibidem, XIX, 90: CCL, Continuatio Mediaevalis, 87, 69.
[23] „Lui Dumnezeu care revelează trebuie să i se răspundă prin «ascultarea credinței» (Rom 16,26; cf. Rom 1,5; 2Cor 10,5-6), prin care omul se încredințează total, în mod liber, lui Dumnezeu, oferind lui Dumnezeu care revelează supunerea deplină a minții și a voinței și dându-și de bunăvoie adeziunea la revelația făcută de el. Pentru a oferi lui Dumnezeu această credință, omul are nevoie de harul lui, care îi iese în întâmpinare și îl ajută, precum și de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt, care să-i miște inima și să i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minții și să-i facă pe toți să îmbrățișeze și să creadă cu bucurie adevărul. Iar pentru ca înțelegerea revelației să se adâncească mereu mai mult, tot Duhul Sfânt desăvârșește necontenit credința, prin darurile sale” (Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei verbum, nr. 5).
[24] Cf. H. Schlier, Meditationen über den Johanneischen Begriff der Wahrheit, în: Besinnung auf das Neue Testament. Exegetische Aufsätze und Vorträge 2, Freiburg, Basel, Wien, 1959, 272.
[25] Cf. Summa theologiae, III, q. 55, a. 2, ad 1.
[26] Sermo 229/L, 2: PLS 2, 576: „Tangere autem corde, hoc est credere”.
[27] Cf. Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), nr. 73: AAS (1999) 61-62.
[28] Cf. Confessiones, VIII, 12, 29: PL 32, 762.
[29] De Trinitate, XV, 11, 20: PL 42, 1071: „Verbum quod intus lucet”.
[30] Cf. De civitate Dei, XXII, 30, 5: PL 41, 804.
[31] Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarația Dominus Iesus (6 august 2000), 15: AAS 92 (2000) 756.
[32] Demonstratio apostolicae praedicationis, 24: SC 406, 117.
[33] Cf. Bonaventura, Breviloquium, prol.: Opera Omnia, V, Quaracchi, 1891, p. 201; In I Sent., proem., q. 1, resp.: Opera Omnia, I, Quaracchi 1891, p. 7; Toma de Aquino, Summa theologiae, I, q. 1.
[34] Cf. De Baptismo, 20, 5: CCL, 1, 295.
[35] Constituția dogmatică despre revelația divină Dei verbum, nr. 8.
[36] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum concilium, nr. 59.
[37] Cf. Epistula Barnabae, 11, 5: SC 172, 162.
[38] Cf. De nuptiis et concupiscentia, I, 4, 5: PL 44, 413: „Habet quippe intentionem generandi regenerandos, ut qui ex eis saeculi filii nascuntur in Dei filios renascantur”.
[39] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei verbum, nr. 8.
[40] In nativitate Domini sermo 4, 6: SCh 22, 110.
[41] Cf. Irineu, Adversus haereses, I, 10, 2: SCh 264, 160.
[42] Cf. ibidem, II, 27, 1: SCh 294, 264.
[43] Cf. Augustin, De sancta virginitate, 48, 48: PL 40, 424-425: „Servatur et in fide inviolata quaedam castitas virginalis, qua Ecclesia uni viro virgo casta cooptatur”.
[44] Cf. An Essay on the Development of Christian Doctrine, Uniform Edition: Longmans, Green and Company, London, 1868-1881, 185-189.
[45] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei verbum, nr. 10.
[46] Origene, Contra Celsum, IV, 75: SCh 136, 372.
[47] Ibidem, 85: SCh 136, 394.
[48] „Choruses from The Rock”, în: The Collected Poems and Plays 1909-1950, New York, 1980, 106.
[49] Cf. Dialogus cum Tryphone Iudaeo, 100, 5: PG 6, 710.
[50] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre biserică Lumen gentium, nr. 58.