IPS Ioan Robu despre Sacrosanctum Concilium

IPS Ioan Robu despre
documentul „Sacrosanctum Concilium”
în seria „50 de ani de la
începerea Conciliului Vatican II”
Actualitatea creștină, nr. 10/2012

Acest document, care de altfel deschide seria de constituții, decrete și declarații pe care avea să le lase Bisericii acest Conciliu, este semnalul clar pe care părinții conciliari îl dădeau, că opera de reînnoire și de primenire a comunității bisericești universale nu avea altă bază decât misterul pascal, taina care formează o unitate indisolubilă din pătimirea, moartea și învierea lui Cristos.

Astfel articolul 107 ne spune că anul liturgic trebuie să fie în așa mod orânduit încât să poată „hrăni în mod corespunzător pietatea credincioșilor prin celebrarea misterelor răscumpărării creștine și, mai ales, a Misterului pascal”. Articolul 2 al prezentei constituții liturgice afirmă că liturgia, – mai ales în jertfa divină a Euharistiei – „îi ajută în cel mai înalt grad pe credincioși să exprime în viața lor și să arate și altora misterul lui Cristos și natura autentică a adevăratei Biserici”. Iar misterul lui Cristos nu este privit doar ca un eveniment istoric real ce aparține trecutului, ci ca un fapt prezent care stă mereu în centrul istoriei omenirii, izvor și nucleu al vieții actuale și bază a vieții noastre. Nu este numai un eveniment de care ne amintim, dar un mister care acționează asupra noastră. „Prin Botez, oamenii sunt introduși în Misterul pascal al lui Cristos” (1.6). Acest mister nu numai că este tema centrală a învățăturii bisericești, dar este făcut prezent în celebrarea sacramentelor și în mod deosebit în Jertfa Sfintei Liturghii.

Domnul înviat este prezent în celebrarea Sfintei Liturghii și a celorlalte sacramente în virtutea morții și învierii sale. «Cristos este mereu prezent în Biserica sa, mai ales în acțiunile liturgice. El este prezent în jertfa sfintei Liturghii, atât în persoana preotului, oferindu-se acum prin slujirea acestuia, el care s-a oferit odinioară pe cruce, cât mai ales sub speciile euharistice. El e prezent în sacramente prin puterea sa, așa încât, atunci când cineva botează, Cristos însuși este cel care botează. E prezent în cuvântul său, căci el este cel care vorbește în timp ce se citește în biserică sfânta Scriptură. În sfârșit, este prezent atunci când Biserica se roagă și aduce laude, el care a făgăduit: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele meu, acolo sunt și eu în mijlocul lor” (Mt 18,20)» (Sacrosanctum concilium, nr. 7).

Este fundamental pentru viața creștină faptul istoric al învierii lui Cristos, căci „dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră și zadarnică este credința voastră” (1Cor 15,14). Și tocmai pentru că este baza credinței noastre trebuie să căutăm să înțelegem tot mai mult ce înseamnă pentru viața și pentru moartea noastră acest mister al învierii lui Isus. Trebuie să ne dăm seama ce celebrăm și ce primim în cele ale credinței, ca să putem arăta în viața noastră semnele legăturii noastre cu Cel Înviat (cf. SC, nr. 10).

În moartea sa pe cruce, Cristos descoperă misterul că el este Fiul lui Dumnezeu. El vine de la Tatăl; fiind Cuvântul său veșnic, El depinde total de Tatăl. Chiar natura umană a lui Isus se declară a fi un dar din partea Tatălui: „Tu mi-ai alcătuit un trup. Nu ți-au plăcut nici arderile de tot, nici jertfele pentru păcat. Atunci am zis: Iată, vin – în sulul cărții este scris despre mine – ca să fac voința ta, Dumnezeule!” (Ev 10,5-7). Cristos se arată întotdeauna ca fiind Fiul iubitor și încrezător care se încredințează total în mâinile Tatălui, până a-și da și ultima picătură de sânge. El nu caută voința proprie și propria slavă, însă știe că Tatăl îl va preamări. Slava învierii este semnul vizibil că Tatăl s-a complăcut în Fiul întrupat și a primit jertfirea de sine a lui Cristos: jertfire totală pentru toți. De aici vine faptul, din punerea în valoare a misterului pascal că părinții conciliari au considerat poporul creștin ca fiind subiectul actului liturgic: «Maica noastră Biserica dorește foarte mult ca toți credincioșii să fie îndemnați la acea participare deplină, conștientă și activă la celebrările liturgice care e cerută de însăși natura liturgiei și care, pentru poporul creștin, „seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor răscumpărat” (1Pt 2,9; cf. 2,4-5) constituie în virtutea Botezului un drept și o datorie» (SC, nr. 14).

Găsim aici toată teologia poporului lui Dumnezeu, cu responsabilitatea și cu preoția sa regească. Acest principiu fundamental privind participarea activă a poporului creștin a dus la luarea unor decizii importante, cum ar fi: întrebuințarea limbii materne în liturgie (nr. 36, 54, 63; cf. 157), posibilitatea împărtășirii cu ambele specii (nr. 55), punerea în valoare a teologiei cuvântului (nr. 9), concelebrarea euharistică, (nr. 57) revizuirea cărților liturgice (nr. 25) reforma riturilor sacramentale (nr. 62, 65, 71, 72, 73, 76, 77), revizuirea breviarului (nr. 83-101), reanalizarea celor legate de muzica sacră (nr. 112-121) și de arta sacră (nr. 122-129).

Cu siguranță, capitolul central al Constituției despre liturgie este capitolul al II-lea, intitulat „Misterul Euharistic”, din care vreau să citez direct numerele următoare, fiecare cu titlu propriu, numere care ne arată stilul și spiritul documentului conciliar:

Sfânta Liturghie și misterul pascal

47. La Cina cea de taină, în noaptea în care a fost vândut, Mântuitorul nostru a instituit jertfa euharistică a Trupului și Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor jertfa crucii până la a doua sa venire și pentru a încredința astfel Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morții și al învierii sale: sacrament al pietății, semn al unității, legătură a carității, ospăț pascal în care îl primim pe Cristos, sufletul este copleșit de har și ne este dată chezășia gloriei viitoare.

Participarea activă a credincioșilor la sfânta Liturghie

48. Așadar, Biserica veghează cu grijă ca fiii săi să nu asiste ca străini sau spectatori muți la acest mister al credinței, ci înțelegându-l bine, cu ajutorul ceremoniilor și rugăciunilor, să participe la acțiunea sacră în mod conștient, cu pietate și activ; să fie instruiți prin cuvântul lui Dumnezeu, să se hrănească la masa Trupului Domnului, să aducă mulțumire lui Dumnezeu; oferind Ostia nepătată, nu numai prin mâinile preotului, ci împreună cu el, să învețe a se oferi pe ei înșiși și, prin Cristos Mijlocitorul, să se desăvârșească din zi în zi în unirea cu Dumnezeu și în unirea dintre ei, pentru ca în cele din urmă Dumnezeu să fie totul în toți.

49. Pentru ca jertfa sfintei Liturghii să-și atingă deplina eficacitate pastorală și prin forma ceremoniilor, Conciliul stabilește cele ce urmează în privința Liturghiilor celebrate cu participarea poporului, mai ales în duminici și în sărbătorile de poruncă.

Reforma rânduielii sfintei Liturghii

50. Ritualul sfintei Liturghii va fi revizuit în așa fel încât să apară mai clar natura specifică a fiecărei părți și conexiunea lor reciprocă și să fie facilitată participarea evlavioasă și activă a credincioșilor. Pentru aceasta, ceremoniile vor fi simplificate păstrându-se neatinsă substanța lor; se vor omite repetițiile introduse în decursul veacurilor sau adăugirile mai puțin utile; în schimb, în măsura în care vor părea oportune sau necesare, vor fi restabilite, după tradiția sfinților Părinți, unele elemente dispărute sub vitregia timpurilor.

O mai mare bogăție biblică

51. Pentru a oferi din belșug credincioșilor hrana cuvântului lui Dumnezeu, se vor deschide mai larg comorile biblice, în așa fel încât, într-un număr determinat de ani, să se citească poporului tot ce este mai important din Sfânta Scriptură.

Unitatea Liturghiei

56. Cele două părți din care este alcătuită sfânta Liturghie, adică liturgia cuvântului și liturgia euharistică, sunt atât de strâns unite între ele încât constituie un singur act de cult. De aceea, Conciliul îndeamnă insistent pe păstorii sufletești să-i învețe cu stăruință, în cateheză, pe credincioși că trebuie să participe la Sfânta Liturghie întreagă, mai ales în duminici și în sărbătorile de poruncă.

Constituția despre liturgie a fost primul document al Conciliului Vatican II, dar și cel mai apt pentru a dovedi dorința de reînnoire și de primenire a Bisericii. Reformele aduse de această constituție despre liturgie și de alte documente ale Conciliului nu au creat o Biserică nouă, o Biserică cu totul alta decât cea de dinainte, căci Biserica a rămas aceeași, iar reînnoirea oricât de adâncă ar fi fost ea, nu a adus nici un prejudiciu continuității și identității Bisericii noastre.