Interpretarea Bibliei în Biserică
Comisia Biblică Pontificală
Prefață la documentul Comisiei biblice
Studiul Bibliei trebuie să fie sufletul teologiei; aceasta o spune Conciliul Vatican II (DV, 24), reluând o expresie a Papei Leon al XIII-lea. Acest studiu nu este niciodată încheiat; fiecare epocă trebuie să încerce din nou, în felul său, să înțeleagă Cărțile Sfinte. În istoria interpretării, utilizarea metodei istorico-critice a marcat începutul unei ere noi. Mulțumită acestei metode, s-au ivit noi posibilități de înțelegere a textului biblic în sensul lui originar. Ca tot ce este omenesc, această metodă, pe lângă posibilitățile sale pozitive, comportă și anumite riscuri. Căutarea sensului originar poate duce la exilarea Cuvântului în trecut, astfel încât răsunetul lui în prezent să nu mai fie perceput. Se poate ajunge astfel la a nu mai considera ca reală decât dimensiunea umană a Cuvântului; adevăratul autor, Dumnezeu, scapă posibilităților unei metode care a fost elaborată în vederea înțelegerii realităților umane. Aplicarea la Biblie a unei metode «profane» era în mod necesar discutabilă.
Tot ceea ce ajută la o cunoaștere mai bună a adevărului și la disciplinarea ideilor personale aduce teologiei o contribuție valabilă. În acest sens, era corect ca metoda istorico-critică să fie acceptată în munca teologică. Însă tot ceea ce ne îngustează orizontul și ne împiedică să ne îndreptăm privirea și auzul dincolo de ceea ce este numai uman trebuie respins, pentru a menține deschiderea. De aceea, apariția metodei istorico-critice a suscitat imediat o dezbatere despre utilitatea ei și corecta ei configurație, dezbatere care încă nu s-a încheiat, din nici un punct de vedere.
În această dezbatere, Magisteriul Bisericii catolice nu o dată a luat poziție prin documente importante. În primul rând, Papa Leon al XIII-lea a fixat câteva jaloane pentru orientarea exegezei, prin enciclica sa Providentissimus Deus, din 18 noiembrie 1893. Într-o vreme în care se manifesta un liberalism extrem de sigur de sine, până la a fi dogmatic, Leon al XIII-lea se exprima mai ales în mod critic, fără să excludă totuși aspectul pozitiv al noilor posibilități. Cincizeci de ani mai târziu, mulțumită muncii rodnice a marilor exegeți catolici, Papa Pius al XII-lea putea să acorde mai mult loc încurajărilor și să invite, în enciclica sa Divino afflante Spiritu, din 30 septembrie 1943, la valorificarea metodelor moderne pentru înțelegerea Bibliei. Constituția despre Revelația divină a Conciliului Vatican II, Dei Verbum, din 18 noiembrie 1965, reia toate acestea; unind perspectivele permanente ale teologiei patristice și noile cunoștințe metodologice modeme, ea ne-a dat o sinteză cu autoritate durabilă.
Între timp, gama metodologică a studiilor exegetice s-a amplificat într-un fel care nu era de prevăzut acum treizeci de ani. Sunt propuse noi metode și noi abordări, de la structuralism până la exegeza materialistă, psihanalitică și liberaționistă. De asemenea, pe de altă parte, sunt în curs noi tentative; ele vizează să repună în valoare metodele exegezei patristice și să deschidă calea unor noi forme de interpretare spirituală a Scripturii. Așadar, o sută de ani după Providentissimus Deus și cincizeci de ani după Divino afflante Spiritu, Comisia biblică pontificală și-a făcut o datorie din a căuta să definească o poziție a exegezei catolice în situația actuală. În noua structură care i s-a dat după Vatican II, Comisia biblică pontificală nu este un organism al Magisteriului, ci o comisie formată din specialiști care, conștienți de responsabilitatea lor științifică și eclezială ca exegeți catolici, iau poziție în probleme esențiale ale interpretării Scripturii și se știu susținuți în aceasta de încrederea Magisteriului. În acest cadru a fost elaborat documentul de față. El dă o viziune de ansamblu, puternic fundamentată, a panoramei metodelor actuale și oferă astfel, celor care o cer, o orientare în privința posibilităților și limitelor acestor căi. În continuare, documentul abordează problema sensului Scripturii: cum se poate recunoaște acest sens, în care se întrepătrund cuvântul omenesc și cuvântul dumnezeiesc, singularitatea evenimentului istoric și validitatea constantă a cuvântului veșnic, contemporan fiecărei epoci. Cuvântul biblic își are originea într-un trecut real, dar nu numai într-un trecut; el vine și din veșnicia lui Dumnezeu. El ne duce în veșnicia lui Dumnezeu, însă o face trecând prin timp, care cuprinde trecutul, prezentul și viitorul. Cred că documentul oferă cu adevărat un ajutor prețios pentru a lămuri problema căii corecte spre înțelegerea Sfintei Scripturi și că deschide noi perspective. El continuă pe linia Enciclicelor din 1893 și din 1943 și prelungește această linie în mod rodnic.
Doresc să-mi exprim recunoștința față de membrii Comisiei biblice pentru efortul perseverent și adesea dificil, care a produs, încetul cu încetul, acest text. Doresc documentului o largă răspândire, ca să contribuie în mod eficace la căutarea unei însușiri mai profunde a cuvântului lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură.
Roma, în sărbătoarea sfântului Evanghelist Matei, 1993.
Joseph cardinal RATZINGER
INTRODUCERE
Interpretarea textelor biblice continuă să trezească în zilele noastre un interes viu și provoacă discuții importante. Acestea au căpătat în ultimii ani și dimensiuni noi. Dată fiind importanța fundamentală a Bibliei pentru credința creștină, pentru viața Bisericii și pentru relațiile creștinilor cu credincioșii celorlalte religii, Comisia biblică pontificală a fost solicitată, să se exprime cu privire la acest subiect.
A. PROBLEMATICA ACTUALĂ
Problema interpretării Bibliei nu este o invenție modernă, așa cum s-ar dori uneori să se creadă. Biblia însăși arată că interpretarea ei prezintă dificultăți. Alături de texte limpezi, cuprinde pasaje obscure. Citind unele oracole ale lui Ieremia, Daniel se întreba îndelung în privința sensului lor (Dan. 9,2). După Faptele Apostolilor, un etiopian din secolul I se afla în aceeași situație în privința unui fragment din cartea lui Isaia (Is. 53,7-8) și recunoștea că are nevoie de un interpret (Fapte 8,30-35). A doua Scrisoare a lui Petru afirmă că «nici o profeție a Scripturii nu se tâlcuiește după înțelegerea fiecăruia» (2 Pt. 1,20) și observă, pe de altă parte, că în scrisorile apostolului Paul «sunt unele lucruri cu anevoie de înțeles, pe care cei neștiutori și neîntăriți le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor» (2 Pt 3,16).
Problema este deci veche, dar s-a accentuat o dată cu scurgerea timpului: de acum înainte, pentru regăsirea faptelor și afirmațiilor despre care vorbește Biblia, cititorii trebuie să se raporteze cu circa douăzeci sau treizeci de secole în urmă, ceea ce nu poate să nu determine apariția unor dificultăți. Pe de altă parte, problemele de interpretare au devenit mai complexe în vremurile moderne, datorită progreselor realizate de către științele umane. Au fost puse la punct metode științifice pentru studierea textelor antichității. În ce măsură aceste metode pot fi considerate potrivite pentru interpretarea Sfintei Scripturi? La această întrebare, mult timp prudența pastorală a Bisericii a răspuns în mod foarte reticent, deoarece metodele, în ciuda elementelor lor pozitive, erau adeseori legate de opțiuni opuse credinței creștine. Însă s-a produs o evoluție pozitivă, marcată de o întreagă serie de documente pontificale, de la Enciclica Providentissimus a lui Leon al XIII-lea (18 noiembrie 1893), până la Enciclica Divino afflante Spiritu a lui Pius al XII-lea (30 septembrie 1943), și a fost confirmată de declarația Sancta Mater Ecclesia (21 aprilie 1964) a Comisiei biblice pontificale și mai ales de Constituția dogmatică Dei Verbum a Conciliului Vatican II (18 noiembrie 1965).
Rodnicia acestei atitudini constructive s-a manifestat în mod incontestabil. Studiile biblice au dobândit un avânt remarcabil în Biserica catolică și valoarea lor științifică a fost recunoscută din ce în ce mai mult în lumea savanților și printre credincioși. Dialogul ecumenic a fost facilitat în mod considerabil. Influența Bibliei asupra teologiei s-a adâncit și a contribuit la reînnoirea teologică. Interesul pentru Biblie a crescut printre catolici și a favorizat progresul vieții creștine. Toți cei care au dobândit o formație serioasă în acest domeniu apreciază că de acum înainte este imposibilă întoarcerea la un stadiu de interpretare precritică, pe care o consideră, nu fără temei, în mod clar insuficientă.
Dar chiar în momentul în care metoda științifică cea mai răspândită – metoda «istorico-critică», – este practicată în mod curent în exegeză, inclusiv în exegeza catolică, această metodă se află din nou pusă în discuție: pe de o parte, în lumea științifică însăși, prin apariția altor metode și abordări, și, pe de altă parte, prin criticile a numeroși creștini, care o socotesc deficientă din punctul de vedere al credinței. După cum îi arată numele, fiind preocupată în mod deosebit de evoluția istorică a textelor sau a tradițiilor de-a lungul timpului – de diacronie -, metoda istorico-critică este în prezent concurată, în anumite medii, de metode care insistă pe o înțelegere sincronică a textelor, atât în privința limbii, cât și a alcătuirii, a narațiunii sau a efortului lor de a convinge. De altfel, grijii pe care o au metodele diacronice de a reconstitui trecutul i se substituie la mulți o tendință de a întreba textele situându-le în perspectivele timpului prezent, perspective de ordin filozofic, psihanalitic, sociologic, politic etc. Acest pluralism de metode și abordări este apreciat de unii ca un indiciu de bogăție, dar altora le dă impresia unei mari confuzii.
Reală sau aparentă, această confuzie oferă noi argumente adversarilor exegezei științifice. Conflictul dintre interpretări, după părerea lor, arată că nu se câștigă nimic supunând textele biblice exigențelor metodelor științifice, ci că dimpotrivă, se pierde mult. Ei subliniază că exegeza științifică are ca rezultat provocarea perplexității și a îndoielii în nenumărate puncte care, până atunci, erau acceptate fără tulburare, că îi determină pe unii exegeți să ia poziții contrare credinței Bisericii în probleme de mare importanță, cum ar fi zămislirea feciorelnică a lui Isus și minunile lui, și chiar învierea și divinitatea lui.
Chiar atunci când nu ajunge la asemenea negări, după părerea lor, exegeza științifică se caracterizează prin sterilitate în ceea ce privește creșterea vieții creștine. În loc să permită un acces mai ușor și mai sigur la izvoarele vii ale Cuvântului lui Dumnezeu, ea face din Biblie o carte închisă, a cărei interpretare, mereu problematică, cere rafinamente tehnice, care fac din ea un domeniu rezervat câtorva specialiști. Acestora din urmă, unii le aplică fraza din Evanghelie: «Voi ați luat cheia cunoștinței; voi înșivă n-ați intrat, iar pe cei ce voiau să intre, i-ați împiedicat» (Lc 11,52; cf. Mt 23,13).
Prin urmare, se apreciază necesar ca muncii perseverente a exegezei științifice să i se substituie abordări mai simple, cum ar fi una sau alta din practicile lecturii sincronice, considerată ca suficientă, sau chiar, renunțând la orice studiu, se preconizează o lectură a Bibliei numită «spirituală», înțelegând prin aceasta o lectură călăuzită numai de inspirația personală subiectivă și destinată să hrănească această inspirație. Unii îl caută în Biblie mai ales pe Cristos cel al viziunii lor personale și satisfacerea religiozității lor spontane. Alții pretind că găsesc în ea răspunsuri directe la tot felul de întrebări, personale sau colective. Sunt numeroase sectele care propun drept singura adevărată o interpretare despre care afirmă că le-a fost revelată.
B. SCOPUL ACESTUI DOCUMENT
Este deci timpul să luăm în considerare cu seriozitate diferitele aspecte ale situației actuale în domeniul interpretării biblice, să ne aplecăm asupra criticilor, reproșurilor și aspirațiilor care se exprimă în această privință, să apreciem posibilitățile deschise de noile metode și abordări și, în sfârșit, să căutăm să precizăm orientarea care corespunde cel mai bine misiunii exegezei în Biserica catolică.
Acesta este scopul acestui document. Comisia biblică pontificală dorește să indice căile de urmat pentru a ajunge la o interpretare a Bibliei care să fie cât se poate de fidelă caracterului ei, în același timp uman și divin. Ea nu pretinde să ia poziție aici în toate problemele care se pun în privința Bibliei, cum ar fi, de exemplu, teologia inspirației. Ceea ce vrea, este să examineze metodele care pot contribui în mod eficace la punerea în valoare a tuturor bogățiilor cuprinse în textele biblice, astfel încât Cuvântul lui Dumnezeu să poată deveni mereu mai mult hrana spirituală a membrilor poporului lui, izvor, pentru ei, al unei vieți de credință, speranță și iubire, precum și lumină pentru întreaga omenire (cf. Dei Verbum, 21).
Pentru a atinge acest scop, documentul de față:
1. va face o scurtă descriere a diferitelor metode și abordări[1], indicându-le posibilitățile și limitele;
2. va examina câteva probleme de hermeneutică;
3. va propune o reflecție asupra dimensiunilor caracteristice ale interpretării catolice a Bibliei și asupra relațiilor cu alte discipline teologice;
4. în sfârșit, va lua în considerare locul pe care îl are interpretarea Bibliei în viața Bisericii.
I. METODE ȘI ABORDĂRI PENTRU INTERPRETARE
A. METODA ISTORICO-CRITICĂ
Metoda istorico-critică este metoda indispensabilă pentru studiul științific al sensului textelor vechi. Deoarece Sfânta Scriptură, în calitate de «Cuvânt al lui Dumnezeu în limbajul omenesc», a fost compusă de autori umani în toate părțile și izvoarele sale, înțelegerea ei corectă nu numai că o admite ca legitimă, ci pretinde utilizarea acestei metode.
1. Istoria metodei
Pentru aprecierea corectă a acestei metode în stadiul ei actual, trebuie aruncată o privire asupra istoriei ei.
Anumite elemente ale acestei metode de interpretare sunt foarte vechi. Ele au fost folosite în antichitate de unii comentatori greci ai literaturii clasice și, mai târziu, în perioada patristică, de autori ca Origen, Ieronim și Augustin. Metoda era atunci mai puțin elaborată. Formele sale moderne sunt rezultatul perfecționărilor, aduse mai ales începând cu umaniștii Renașterii și cu recursus ad fontes preconizat de ei. În timp ce critica de text a Noului Testament nu s-a putut dezvolta ca disciplină științifică decât începând de la 1800, după ce s-a produs desprinderea de Textus receptus, începuturile criticii literare datează din secolul al XVII-lea, cu opera lui Richard Simon, care a atras atenția asupra dubletelor, a divergențelor în conținut și a diferențelor de stil care se pot observa în Pentateuh, constatări dificil de conciliat cu atribuirea întregului text unui singur autor, Moise.
În secolul al XVIII-lea, Jean Austruc încă se mulțumea să dea ca explicație faptul că Moise s-a folosit de mai multe surse (mai ales de două surse principale) pentru alcătuirea Cărții Genezei, dar, mai târziu, critica a contestat din ce în ce mai hotărât atribuirea lui Moise însuși a alcătuirii Pentateuhului. Critica literară s-a identificat mult timp cu efortul de a discerne în texte diferitele surse. Astfel s-a dezvoltat, în secolul al XIX-lea, ipoteza «documentelor», care caută să dea seama de redactarea Pentateuhului. Patru documente, în parte paralele între ele, dar provenind din epoci diferite, ar fi fuzionat: iahvistul (J), elohistul (E), deuteronomistul (D), și sacerdotalul (P: documentul Preoților); de acesta din urmă redactorul final s-ar fi folosit pentru structurarea ansamblului. În mod analog, pentru a explica în același timp convergențele și divergențele constatate între cele trei evanghelii sinoptice, s-a recurs la ipoteza celor «două surse», potrivit căreia evangheliile lui Matei și Luca ar fi fost alcătuite pornind de la două surse principale: evanghelia lui Marcu, pe de o parte, și, pe de altă parte, o culegere de cuvinte ale lui Isus (numită Q, din germanul «Quelle», «izvor, sursă»). În esență, aceste două ipoteze mai au curs actualmente în exegeza științifică, dar fac obiectul unor contestări.
În dorința de a stabili cronologia textelor biblice, acest gen de critică literară se limita la o muncă de decupare și de descompunere, pentru a distinge diferitele surse și nu acorda suficientă atenție structurii finale a textului biblic și mesajului pe care îl exprimă în stadiul actual (se dovedea prea puțină considerație pentru munca redactorilor). Datorită acestui fapt, exegeza istorico-critică putea apărea ca dizolvantă și distrugătoare, cu atât mai mult cu cât unii exegeți, sub influența istoriei comparate a religiilor, așa cum se practica atunci, sau pornind de la concepții filozofice, emiteau judecăți negative împotriva Bibliei.
Hermann Gunkel a scos această metodă din ghetoul criticii literare înțelese în acest mod. Deși continua să considere cărțile Pentateuhului drept compilări, și-a îndreptat atenția asupra texturii specifice a fiecărui fragment. El a încercat să definească genul fiecăruia (de ex. «legendă» sau «imn») și mediul lor de origine sau «Sitz im Leben» (de ex. situație juridică, liturgie etc). Cu această cercetare a genurilor literare se înrudește «studiul critic al formelor», «Formgeschichte», inaugurat în exegeza sinopticilor de Martin Dibelius și Rudolf Bultmann. Acesta din urmă a combinat cu studiile de «Formgeschichte» o hermeneutică biblică inspirată de filozofia existențialistă a lui Martin Heidegger. Rezultatul a fost că Formgeschichte a suscitat adesea serioase rezerve. Însă această metodă, în sine, a dus la manifestarea mai clară a faptului că tradiția neotestamentară și-a avut originea și și-a dobândit forma în comunitatea creștină, în Biserica primară, trecând de la propovăduirea lui Isus însuși, la propovăduirea ce proclamă că Isus este Cristos.
La «Formgeschichte» s-a adăugat «Redaktionsgeschichte», «studiul critic al redactării». Acesta caută să pună în lumină contribuția personală a fiecărui evanghelist și orientările teologice care i-au călăuzit munca de redactare. O dată cu utilizarea acestei din urmă metode, seria diferitelor etape ale metodei istorico-critice a devenit mai completă: de la critica de text se trece la o critică literară care descompune (căutarea surselor), apoi la un studiu critic al formelor, în sfârșit la o analiză a redactării, care dă atenție textului în alcătuirea lui. În acest fel, a devenit posibilă o înțelegere mai clară a intențiilor autorilor și redactorilor Bibliei precum și a mesajului pe care l-au adresat primilor destinatari. Metoda istorico-critică a dobândit astfel o importanță de prim plan.
2. Principii
Principiile fundamentale ale metodei istorico-critice în forma ei clasică sunt următoarele:
Este o metodă istorică, nu numai pentru că se aplică la texte vechi – în speță cele ale Bibliei – și le studiază influența istorică, ci și mai ales pentru că încearcă să elucideze procesele istorice de producere a textelor biblice, procese diacronice uneori complicate și de lungă durată. În diferitele etape ale producerii lor, textele Bibliei se adresează diferitelor categorii de ascultători sau cititori, care se aflau în situații spațio-temporale diferite.
Este o metodă critică, pentru că lucrează cu ajutorul unor criterii științifice, pe cât posibil obiective, în fiecare din intervențiile sale (de la critica de text la studiul critic al redactării), astfel încât să facă accesibil cititorului modern sensul textelor biblice, adesea dificil de sesizat.
Metodă analitică, ea studiază textul biblic în același fel ca pe orice alt text al antichității și îl comentează ca limbaj uman. Totuși, ea permite exegetului, mai ales în studierea critică a redactării textelor, să sesizeze mai bine conținutul revelației divine.
3. Descriere
În stadiul actual al dezvoltării sale, metoda istorico-critică parcurge următoarele etape:
Critica de text, practicată de mult timp, deschide seria operațiilor științifice. Bazându-se pe mărturia manuscriselor celor mai vechi și celor mai bune, ca și pe mărturia papirusurilor, a traducerilor vechi și a patristicii, ea caută, după anumite reguli, să stabilească un text biblic care să fie cât se poate de apropiat de textul original.
Textul este apoi supus unei analize lingvistice (morfologice și sintactice) și semantice, care utilizează cunoștințele obținute datorită studiilor de filologie istorică. Critica literară se străduiește atunci să discearnă începutul și sfârșitul unităților de text, mari și mici, și să verifice coerența internă a textelor.
Existența dubletelor, a divergențelor inconciliabile și a altor indicii, arată caracterul compozit al anumitor texte, care în acest caz sunt împărțite în unități mai mici, pentru care se studiază posibila apartenență la diferite surse. Critica genurilor caută să le determine genurile literare, mediul de origine, trăsăturile specifice și evoluția. Critica tradițiilor situează textele în curentele tradiției, a căror evoluție în cursul istoriei încearcă să o precizeze. În sfârșit, critica redactării studiază modificările pe care le-au suferit textele înainte de a fi fixate în starea lor finală; ea analizează această stare finală, străduindu-se să discearnă orientările care îi sunt proprii. În timp ce etapele precedente căutau să explice textul prin geneza lui, într-o perspectivă diacronică, această ultimă etapă se termină cu un studiu sincronic: este explicat textul în el însuși, datorită relațiilor reciproce dintre diferitele sale elemente și privindu-l sub aspectul său de mesaj comunicat de autor contemporanilor săi. Atunci poate fi luată în considerare funcția pragmatică a textului.
Atunci când textele studiate aparțin unui gen literar istoric sau sunt în relație cu evenimente istorice, critica istorică completează critica literară, pentru a le preciza însemnătatea istorică, în sensul modern al expresiei.
În acest fel sunt puse în lumină diferitele etape ale desfășurării concrete ale revelației biblice.
4. Evaluare
Ce valoare trebuie acordată metodei istorico-critice, mai ales în stadiul actual al evoluției ei?
Este o metodă care, utilizată în mod obiectiv, nu implică în sine nici un a priori. Dacă folosirea ei este însoțită de asemenea a priori, aceasta nu se datorează metodei înseși, ci unor opțiuni hermeneutice care orientează interpretarea și pot fi tendențioase.
Orientată, la începutul său, în sensul criticii izvoarelor și al istoriei religiilor, metoda a avut ca rezultat deschiderea unei căi noi de acces la Biblie, arătând că este o colecție de scrieri care, cel mai adesea, mai ales pentru Vechiul Testament, nu sunt creația unui autor unic, ci au avut o lungă preistorie, în mod inextricabil legată de istoria lui Israel sau de cea a Bisericii primare. Înainte, interpretarea iudaică sau creștină a Bibliei nu avea o conștiință clară asupra condițiilor istorice concrete și diverse în care s-a înrădăcinat Cuvântul lui Dumnezeu. Ea avea în această privință o cunoaștere globală și îndepărtată. Confruntarea exegezei tradiționale cu o abordare științifică ce făcea la început abstracție în mod conștient de credință și uneori chiar i se opunea, a fost, desigur, dureroasă; totuși, ea s-a dovedit mai târziu salutară: o dată ce metoda a fost eliberată de prejudecățile extrinsece, ea a dus la o înțelegere mai exactă a adevărului Sfintei Scripturi (Dei Verbum, 12). După Divino Afflante Spiritu, căutarea sensului literal al Scripturii este o sarcină esențială a exegezei și, pentru îndeplinirea acestei sarcini, este necesară determinarea genului literar al textelor (cf. Ench. Bibl. 560), ceea ce se face cu ajutorul metodei istorico-critice.
Neîndoielnic, folosirea clasică a metodei istorico-critice are limite, fiindcă se restrânge la căutarea sensului textului biblic în împrejurările istorice ale producerii sale și nu se interesează de celelalte potențialități de sens care s-au manifestat de-a lungul epocilor posterioare ale revelației biblice și de-a lungul istoriei Bisericii. Totuși, această metodă a contribuit la producerea unor lucrări de exegeză și de teologie biblică de mare valoare.
S-a renunțat de mult timp la amalgamarea metodei cu un sistem filozofic. Recent, o tendință exegetică a deviat metoda în sensul unei insistențe predominante asupra formei textului cu mai puțină atenție asupra conținutului său, însă această tendință a fost corectată datorită aportului unei semantici diferențiate (semantica cuvintelor, a frazelor, a textului) și datorită studierii aspectului pragmatic al textelor.
În privința includerii în metodă a unei analize sincronice a textelor, trebuie recunoscut că este vorba de o operație legitimă, căci expresia cuvântului lui Dumnezeu este textul în starea lui finală și nu o redactare anterioară. Însă studiul diacronic rămâne indispensabil pentru a sesiza dinamismul istoric care animă Sfânta Scriptură și pentru a-i arăta bogata complexitate: de exemplu, codul Legământului (Ex 21-23) reflectă un stadiu politic, social și religios al societății israelite diferit de cel pe care îl reflectă celelalte legislații păstrate în Deuteronom (Dt 12-26) și Levitic (codul sfințeniei, Lev 17-26). Tendinței istoricizante care a putut fi reproșată vechii exegeze istorico-critice, n-ar trebui să-i urmeze excesul invers, cel al unei uitări a istoriei, din partea unei exegeze exclusiv sincronice.
În definitiv, scopul metodei istorico-critice este de a pune în lumină, în mod mai ales diacronic, sensul exprimat de autori și redactori. Cu ajutorul altor metode și abordări, ea deschide cititorului modern accesul la semnificația textului Bibliei, așa cum îl avem.
B. NOI METODE DE ANALIZĂ LITERARĂ
Nici o metodă științifică pentru studiul Bibliei nu este în măsură să corespundă întregii bogății a textelor biblice. Oricare i-ar fi validitatea, metoda istorico-critică nu poate pretinde să fie suficientă din toate punctele de vedere. Ea lasă prin forța împrejurărilor în umbră numeroase aspecte ale scrierilor pe care le studiază. Așadar, nu este de mirare că actualmente se propun alte metode și abordări pentru aprofundarea unor anumitor aspecte demne de atenție.
În acest paragraf, B, prezentăm câteva metode de analiză literară care s-au dezvoltat recent. În paragrafele următoare (C, D, E), vom examina pe scurt diferite abordări, dintre care unele sunt legate de studiul tradiției, altele, de «științele umane», altele de anumite situații contemporane. În sfârșit, vom lua în considerare (F) lectura fundamentalistă a Bibliei, care refuză orice efort metodic de interpretare.
Folosindu-se de progresele realizate în prezent de către studiile lingvistice și literare, exegeza biblică utilizează din ce în ce mai mult metode noi de analiză literară, în special analiza retorică, analiza narativă și analiza semiotică.
1. Analiza retorică
La drept vorbind, analiza retorică nu este în sine o metodă nouă. Noutatea constă, pe de o parte, în utilizarea ei sistematică pentru interpretarea Bibliei și, pe de altă parte, în nașterea și dezvoltarea unei «noi retorici».
Retorica este arta de a compune discursuri convingătoare. Datorită faptului că toate textele biblice sunt într-o anumită măsură texte persuasive, o anumită cunoaștere a retoricii face parte din echipamentul normal al exegeților. Analiza retorică trebuie să se desfășoare în mod critic, fiindcă exegeza științifică este un demers, care se supune în mod necesar exigențelor spiritului critic.
Numeroase studii biblice recente au acordat o mare atenție prezenței retoricii în Scriptură. Se pot distinge trei abordări diferite. Prima se bazează pe retorica clasică greco-latină; cea de-a doua urmărește procedeele semitice de compoziție; cea de-a treia se inspiră din cercetările moderne numite «noua retorică».
Orice situație a unui discurs comportă prezența a trei elemente: oratorul (sau autorul), discursul (sau textul) și auditoriul (sau destinatarii). Retorica clasică distinge, prin urmare, trei factori de convingere care contribuie la calitatea unui discurs: autoritatea oratorului, argumentația discursului și emoțiile pe care le trezește în auditoriu. Diversitatea situațiilor și a auditoriilor influențează foarte mult asupra modului de a vorbi. Retorica clasică, începând cu Aristotel, admite distingerea a trei genuri de elocință: genul judiciar (în fața tribunalelor), cel deliberativ (în adunările politice), cel demonstrativ (în celebrări).
Constatând influența enormă a retoricii în cultura elenistică, un număr crescând de exegeți utilizează tratatele de retorică clasică pentru a analiza mai bine anumite aspecte ale scrierilor biblice, mai ales cele ale Noului Testament.
Alți exegeți își concentrează atenția asupra trăsăturilor specifice ale tradiției literare biblice. Înrădăcinată în cultura semitică, aceasta manifestă un gust pronunțat pentru compozițiile simetrice, datorită cărora sunt stabilite raporturi între diferitele elemente ale textului. Studiul multiplelor forme de paralelism și al altor procedee semitice de compoziție trebuie să permită mai buna discernere a structurii literare a textelor și ajungerea la o înțelegere mai bună a mesajului lor.
Privind dintr-un punct de vedere mai general, «noua retorică» vrea să fie altceva decât un inventar al figurilor de stil, al artificiilor oratorice și al speciilor de discursuri. Ea cercetează de ce o anumită folosire specifică a limbajului este eficace și ajunge să comunice o convingere. Ea se vrea «realistă», refuzând să se limiteze la simpla analiză formală. Acordă situației dezbaterii atenția cuvenită. Ea studiază stilul și compoziția ca mijloace de a exercita o acțiune asupra auditoriului. În acest scop, ea folosește aportul recent al unor discipline ca lingvistica, semiotica, antropologia și sociologia.
Aplicată Bibliei, «noua retorică» vrea să pătrundă în inima limbajului revelației ca limbaj religios persuasiv și să-i evalueze impactul în contextul social al comunicării.
Deoarece aduc o îmbogățire studiului critic al textelor, analizele retorice merită multă considerație, mai ales în aprofundările lor recente. Ele repară o neglijență care a durat mult timp și descoperă sau pun într-o lumină mai bună perspective originale.
«Noua retorică» atrage atenția, pe bună dreptate, asupra capacității persuasive și de convingere a limbajului. Biblia nu este o simplă enunțare de adevăruri. Este un mesaj înzestrat cu o funcție de comunicare într-un anumit context, un mesaj care comportă un dinamism al argumentației și o strategie retorică.
Analizele retorice își au, totuși, limitele lor. Atunci când se mulțumesc să fie descriptive, rezultatele lor adesea nu au decât un interes stilistic.
În mod fundamental sincronice, ele nu pot pretinde să constituie o metodă independentă care să fie autosuficientă. Aplicarea lor la textele biblice ridică mai multe întrebări: Autorii acestor texte aparțineau mediilor celor mai cultivate? Până la ce punct au urmat ei regulile retoricii în compunerea scrierilor lor? Care retorică este cea mai pertinentă pentru analizarea unei anumite scrieri: cea greco-latină sau cea semitică? Nu riscăm să atribuim anumitor texte biblice o structură retorică prea elaborată? Aceste întrebări – și altele – nu trebuie să îndepărteze de folosirea acestui gen de analiză; ele invită numai la a nu recurge la ele fără discernământ.
2. Analiza narativă
Exegeza narativă propune o metodă de înțelegere și de comunicare a mesajului biblic care să corespundă formei de narațiune și de mărturie, modalitate fundamentală a comunicării între persoane umane, caracteristică și Sfintei Scripturi. Într-adevăr, Vechiul Testament prezintă o istorie a mântuirii a cărei narare eficace devine substanța mărturisirii de credință, a liturgiei și a catehezei (cf. Ps 78,3-4; Ex 12,24-27; Dt 6,20-25; 26,5-11). La rândul său, proclamarea kerygmei creștine cuprinde secvența narativă a vieții, morții și învierii lui Isus Cristos, evenimente a căror narare detaliată ne-o oferă Evangheliile. Cateheza se prezintă și ea sub formă narativă (cf. 1 Cor 11, 23-25).
În privința abordării narative, trebuie făcută distincția între metodele de analiză și reflecția teologică.
Actualmente sunt propuse numeroase metode de analiză. Unele pleacă de la studiul modelelor narative antice. Altele se bazează pe una sau alta din «naratologiile» actuale, care pot avea puncte comune cu semiotica. Atentă în mod deosebit la elementele textului care privesc intriga, personajele și punctul de vedere al naratorului, analiza narativă studiază modul în care o povestire este istorisită, în așa fel încât să-l angajeze pe cititor în «lumea narațiunii» și în sistemul ei de valori.
Mai multe metode introduc o distincție între «autorul real» și «autorul implicit», «cititorul real» și «cititorul implicit». «Autorul real» este persoana care a compus narațiunea. Prin «autor implicit» se desemnează imaginea autorului căreia textul îi dă naștere progresiv în cursul lecturii (cu cultura, temperamentul, tendințele, credința lui etc). Se numește «cititor real» orice persoană care are acces la text, începând cu primii destinatari care i-au citit sau l-au auzit citit, până la cititorii sau ascultătorii de astăzi. Prin «cititor implicit» se înțelege cel pe care textul îl presupune și îl produce, cel care este capabil să efectueze operațiile mentale și afective cerute pentru a intra în lumea narațiunii și pentru a răspunde în modul vizat de autorul real prin intermediul autorului implicit.
Un text continuă să-și exercite influența în măsura în care cititorii reali (de exemplu, noi înșine la sfârșitul secolului XX) se pot identifica cu cititorul implicit. Una din sarcinile majore ale exegezei este facilitarea acestei identificări.
De analiza narativă se leagă un mod nou de a aprecia dimensiunile textelor. În timp ce metoda istorico-critică privește mai degrabă textul ca o «fereastră», care permite observațiile asupra uneia sau a alteia dintre epoci (nu numai în privința faptelor povestite, ci și în privința situației comunității pentru care au fost povestite), se subliniază că textul funcționează și ca o «oglindă», în sensul că oferă imaginea unei lumi, – care își exercită influența asupra modurilor de a vedea ale cititorului și îl determină pe acesta să adopte anumite valori mai degrabă decât pe altele.
Acestui gen de studiu, tipic literar, i s-a asociat reflecția teologică, ce ia în considerare consecințele pe care le comportă, pentru adeziunea de credință, natura de narațiune – și deci de mărturie – a Sfintei Scripturi și deduce de aici «o hermeneutică de tip practic și pastoral. Se reacționează în acest fel împotriva reducerii textului inspirat la o serie de teze teologice, formulate adesea potrivit unor categorii și unui limbaj nescripturar. I se cere exegezei narative să reabiliteze, în contexte istorice noi, modurile de comunicare și de semnificație proprii narațiunii biblice, pentru a deschide mai bine calea eficacității ei pentru mântuire. Se insistă pe necesitatea de «a relata mântuirea» (aspectul «informativ» al narațiunii) și de «a relata în vederea mântuirii» (aspect «performativ»). Într-adevăr, narațiunea biblică – explicit sau implicit, după caz – conține o chemare existențială adresată cititorului.
Pentru exegeza Bibliei, analiza narativă prezintă o utilitate evidentă, căci ea corespunde naturii narative a unui foarte mare număr de texte biblice. Ea poate contribui la facilitarea trecerii, adesea anevoioase, între sensul textului în contextul său istoric – așa cum încearcă să-l definească metoda istorico-critică – și dimensiunile textului pentru cititorul de astăzi. În schimb, distincția între «autorul real» și «autorul implicit» sporește complexitatea problemelor de interpretare.
Aplicându-se textelor Bibliei, analiza narativă nu se poate mulțumi să lipească pe ele niște modele prestabilite. Ea trebuie mai degrabă să se străduiască să corespundă specificității lor. Abordarea sincronică a textelor cere să fie completată cu studii diacronice. Pe de altă parte, trebuie să evite o posibilă tendință de a exclude orice elaborare doctrinală a datelor pe care le conțin narațiunile Bibliei.Ea s-ar afla atunci în dezacord cu însăși tradiția biblică, ce practică acest gen de elaborare, și cu tradiția Bisericii, care a continuat pe această cale. În sfârșit, trebuie observat că eficacitatea existențială subiectivă a Cuvântului lui Dumnezeu, transmisă în mod narativ, nu poate fi considerată ca un criteriu suficient al veracității înțelegerii sale.
3. Analiza semiotică
Printre metodele numite sincronice, adică cele care se concentrează asupra studiului textului biblic așa cum este destinat citirii în stadiul lui final, se află analiza semiotică, analiză care, în ultimii douăzeci de ani, s-a dezvoltat mult în anumite medii. Numită la început cu termenul general de «structuralism», această metodă și l-ar putea revendica drept strămoș pe lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure care, la începutul acestui secol, a elaborat teoria potrivit căreia orice limbă este un sistem de relații care se supune unor anumite reguli. Mai mulți lingviști și literați au avut o influență marcantă în evoluția acestei metode. Cea mai mare parte a bibliștilor care utilizează semiotica în studiul Bibliei se revendică de la Algirdas J. Greimas și de la Școala de la Paris a cărui fondator este el. Și în alte părți se dezvoltă abordări sau metode analoage, întemeiate pe lingvistica modernă. Noi vom prezenta și vom analiza pe scurt metoda lui Greimas.
Semiotica se sprijină pe trei principii sau presupuneri principale:
Principiul imanenței: fiecare text formează un întreg de semnificație; analiza ia în considerare întregul text, dar numai textul; ea nu face apel la date «exterioare», cum ar fi autorul, destinatarii, evenimentele relatate, istoria redactării.
Principiul structurii sensului: nu există sens decât prin și în relație, în special relația de diferență; analiza unui text constă deci în a stabili rețeaua relațiilor (de opoziție, de omologare…) dintre elemente, rețea pornind de la care se construiește sensul textului.
Principiul gramaticii textului: fiecare text respectă o gramatică, adică un anumit număr de reguli sau structuri; într-un ansamblu de fraze numit discurs, există diferite nivele, având fiecare gramatica lui.
Conținutul global al unui text poate fi analizat la trei nivele diferite:
Nivelul narativ. În narațiune se studiază transformările care fac trecerea de la starea inițială la starea finală. În cadrul unui traseu narativ, analiza caută să retraseze diferitele faze legate logic între ele care marchează transformarea unei stări într-o alta. În fiecare din aceste faze, se precizează relațiile între «roluri» îndeplinite de «actanți» care determină stările și produc transformările.
Nivelul discursiv. Analiza constă în trei operații: a) reperarea și clasarea figurilor, adică a elementelor de semnificație ale unui text (actori, timpuri și locuri); b) stabilirea traseelor fiecărei figuri într-un text, pentru determinarea modului în care acest text o utilizează; c) cercetarea valorilor tematice ale figurilor. Această din urmă operație constă în a determina «în numele a ce» (= valoare) urmează figurile un anumit traseu, în acest text dat.
Nivelul logico-semantic. Acesta este nivelul numit profund. El este și cel mai abstract. El pornește de la postulatul că există forme logice și semnificante subiacente organizărilor narative și discursive ale oricărui discurs. La acest nivel, analiza constă în a preciza logica ce gerează articulațiile fundamentale ale traseelor narative și figurative ale unui text. Pentru a face acest lucru, este adesea folosit un instrument numit «careul semiotic», o figură care utilizează relațiile între doi termeni «contrari» și doi termeni «contradictorii» (de ex. alb și negru; alb și non-alb, negru și non-negru).
Teoreticienii metodei semiotice nu încetează să-i aducă noi dezvoltări. Cercetările din prezent au drept obiect în special enunțarea și intertextualitatea. Aplicată în primul rând textelor narative ale Scripturii, care i se pretează mai ușor, metoda este din ce în ce mai mult utilizată pentru alte tipuri de discursuri biblice.
Descrierea făcută semioticii și, mai ales enunțarea presupunerilor ei lasă deja să se perceapă contribuțiile și limitele acestei metode. Concentrând mai mult atenția asupra faptului că fiecare text biblic este un întreg coerent, care ascultă de mecanisme lingvistice precise, semiotica își aduce contribuția la înțelegerea Bibliei, Cuvânt al lui Dumnezeu exprimat în limbaj uman.
Semiotica nu poate fi utilizată pentru studiul Bibliei decât dacă se separă această metodă de analiză de anumite presupuneri dezvoltate în filozofia structuralistă, adică negarea subiectelor și a referinței extra-textuale. Biblia este un Cuvânt despre real, pe care Dumnezeu l-a rostit într-o istorie și pe care ni-l adresează astăzi prin intermediul unor autori omenești. Abordarea semiotică trebuie să fie deschisă față de istorie: în primul rând cea a actorilor textelor; apoi cea a autorilor și a cititorilor lor. La utilizatorii analizei semiotice este mare riscul de a rămâne la un studiu formal al conținutului și de a nu desprinde mesajul textelor.
Dacă nu se pierde în complicațiile unui limbaj criptic și este explicată în termeni simpli în elementele sale principale, analiza semiotică le poate da creștinilor gustul de a studia textul biblic și de a descoperi unele din dimensiunile lui de sens fără a poseda toate cunoștințele istorice care se raportează la producerea textului și la lumea lui socioculturală. Astfel, ea se poate dovedi utilă în pastorala însăși, pentru o anumită pătrundere a Scripturii în medii nespecializate.
C. ABORDĂRI BAZATE PE TRADIȚIE
Cu toate că se diferențiază de metoda istorico-critică printr-o mai mare atenție față de unitatea internă a textelor studiate, metodele literare pe care le-am prezentat rămân insuficiente pentru interpretarea Bibliei, fiindcă ele privesc fiecare scriere izolat. Or, Biblia nu se prezintă ca un ansamblu de texte lipsite de relații între ele, ci ca un ansamblu de mărturii ale aceleiași mari Tradiții. Pentru a corespunde pe deplin obiectului studiului său, exegeza biblică trebuie să țină seama de acest fapt. Aceasta este perspectiva adoptată de mai multe abordări care se dezvoltă în prezent.
1. Abordarea canonică
Constatând că metoda istorico-critică întâmpină uneori dificultăți în a atinge nivelul teologic în concluziile sale, abordarea «canonică», apărută în Statele Unite cu circa douăzeci de ani în urmă, înțelege să ducă la bun sfârșit o sarcină teologică de interpretare, plecând de la cadrul explicit al credinței: Biblia în ansamblul său.
Pentru a face aceasta, ea interpretează fiecare text biblic în lumina Canonului Scripturilor, adică a Bibliei așa cum este primită ca normă de credință de către o comunitate de credincioși. Ea încearcă să situeze fiecare text în cadrul planului unic al lui Dumnezeu, cu scopul de a ajunge Ia o actualizare a Scripturii pentru timpul nostru. Ea nu pretinde să se substituie metodei istorico-critice, dar dorește să o completeze.
Au fost propuse două puncte de vedere:
Brevard S. Childs își concentrează interesul asupra formei canonice finale a textului (carte sau colecție), formă acceptată de comunitate ca având autoritate în exprimarea credinței și călăuzirea vieții.
Mai mult decât asupra formei finale și stabilizate a textului, James A. Sanders își îndreaptă atenția asupra «procesului canonic» sau dezvoltarea progresivă a Scripturilor cărora comunitatea de credincioși le-a recunoscut o autoritate normativă. Studiul critic al acestui proces examinează în ce fel vechile tradiții au fost reutilizate în noi contexte, înainte de a constitui un întreg, în același timp stabil și adaptabil, coerent și unificând date divergente, din care comunitatea de credință își dobândește identitatea. În cursul acestui proces au fost puse în aplicare unele procedee hermeneutice și mai sunt încă aplicate și după fixarea canonului; ele sunt adesea de gen midrașic, folosind la actualizarea textului biblic. Ele favorizează o interacțiune constantă între comunitate și Scripturile ei, făcând apel la o interpretare care vizează transpunerea în actualitate a tradiției.
Abordarea canonică reacționează, pe drept cuvânt, împotriva valorizării exagerate a ceea ce este presupus a fi original și primitiv, ca și cum numai acestea ar fi autentice. Scriptura inspirată este într-adevăr Scriptura așa cum a recunoscut-o Biserica drept regulă a credinței sale. În această privință, se poate insista fie asupra formei finale în care se află actualmente fiecare carte, fie asupra ansamblului pe care acestea îl constituie drept Canon. O carte nu devine biblică decât în lumina întregului Canon.
Comunitatea credincioșilor este efectiv contextul adecvat pentru interpretarea textelor canonice. Credința și Duhul Sfânt îi îmbogățesc exegeza; autoritatea Bisericii, care se exercită în serviciul comunității, trebuie să vegheze ca interpretarea să rămână fidelă marii Tradiții care a produs textele (cf. Dei Verbum, 10).
Abordarea canonică se luptă cu mai multe probleme, mai ales atunci când caută să definească «procesul canonic». Începând de când se poate spune că un text este canonic? Pare admisibil să fie considerat astfel din momentul în care comunitatea atribuie textului o autoritate normativă, chiar înainte de fixarea definitivă a acestui text. Se poate vorbi de o hermeneutică «canonică» începând de când repetarea tradițiilor, care se efectuează ținând seama de aspectele noi ale situației (religioase, culturale, teologice), menține identitatea mesajului. Dar se pune o întrebare: procesul de interpretare care a dus la formarea Canonului trebuie recunoscut ca regulă de interpretare a Scripturii până în zilele noastre?
Pe de altă parte, relațiile complexe între Canonul iudaic al Scripturilor și Canonul creștin suscită numeroase probleme pentru interpretare. Biserica creștină a primit drept «Vechi Testament» scrierile care aveau autoritate în comunitatea iudaică elenistică, dar unele dintre acestea lipsesc din Biblia ebraică sau se prezintă în ea sub o formă diferită. Așadar corpus-ul este diferit. Din cauza acestui fapt, interpretarea canonică nu poate fi identică, fiindcă fiecare text trebuie să fie citit în relație cu ansamblul corpus-ului. Dar, mai ales, Biserica citește Vechiul Testament în lumina evenimentului pascal – moartea și învierea lui Cristos Isus -, care aduce o noutate radicală și dă, cu o autoritate suverană, un sens decisiv și definitiv Scripturilor (cf. Dei Verbum, 4). Această nouă determinare a sensului face parte integrantă din credința creștină. Totuși, ea nu trebuie să nege orice consistență interpretării canonice anterioare, cea care a precedat Pastele creștin, deoarece trebuie respectată fiecare etapă a istoriei mântuirii. Golirea de substanță a Vechiului Testament ar însemna privarea Noului Testament de înrădăcinarea lui în istorie.
2. Abordarea prin recurgerea la tradițiile iudaice de interpretare
Vechiul Testament și-a dobândit forma finală în iudaismul ultimelor patru sau cinci secole care au precedat era creștină. Acest iudaism a fost și mediul de origine al Noului Testament și al Bisericii născânde. Numeroase studii de istorie iudaică antică și în special cercetările suscitate de descoperirile de la Qumran au scos în evidență complexitatea lumii iudaice, în pământul lui Israel și în diaspora, pe tot parcursul acestei perioade.
Aceasta este lumea în care a început interpretarea Scripturii. Una din cele mai vechi mărturii ale interpretării iudaice a Bibliei este traducerea greacă a Septuagintei. Targumurile aramaice constituie o altă mărturie a aceluiași efort, care s-a continuat până în zilele noastre, acumulând o sumă considerabilă de procedee savante pentru păstrarea textului Vechiului Testament și pentru explicarea sensului textelor biblice. În toate timpurile, cei mai buni exegeți creștini, începând cu Origene și sfântul Ieronim, au căutat să tragă foloase din erudiția biblică iudaică pentru o înțelegere mai bună a Scripturii. Numeroși exegeți moderni urmează acest exemplu.
Tradițiile iudaice antice permit în mod deosebit cunoașterea mai bună a Septuagintei, Biblia iudaică, devenită apoi prima parte a Bibliei creștine, cel puțin în primele patru secole ale Bisericii și în Orient până în zilele noastre. Literatura iudaică extra-canonică, numită apocrifă sau intertestamentară, abundentă și diversificată, este o sursă importantă pentru interpretarea Noului Testament. Procedeele variate de exegeză practicate de iudaismul de diferite tendințe se regăsesc chiar în Vechiul Testament, de exemplu în Cronici în raport cu Cărțile Regilor, și în Noul Testament, de exemplu în unele raționamente scripturare ale sfântului Paul. Diversitatea formelor (parabole, alegorii, antologii și centones, recitiri, peșer, apropieri între texte îndepărtate, psalmi și imnuri, viziuni, revelații și vise, compoziții sapiențiale) este comună Vechiului și Noului Testament ca și literaturii din toate mediile iudaice, înainte și după timpul lui Isus. Targumurile și Midrașurile reprezintă omiletica și interpretarea biblică a unor largi sectoare ale iudaismului din primele secole.
Numeroși exegeți ai Vechiului Testament caută și în comentatorii, gramaticii și lexicografii iudei medievali și mai recenți lumini pentru înțelegerea pasajelor obscure sau a cuvintelor rare și unice. Mai des decât odinioară, apar astăzi în discuția exegetică referințe la aceste lucrări iudaice. Bogăția erudiției iudaice puse în serviciul Bibliei, începând de la originile ei în antichitate și până în zilele noastre, este un ajutor de valoare primordială pentru exegeza celor două Testamente, cu condiția, totuși, de a fi folosită cu bună credință. Iudaismul antic era de o mare diversitate. Forma farisaică, care apoi a prevalat în rabinism, nu era singura. Textele iudaice antice se eșalonează pe mai multe secole; este importantă situarea lor din punct de vedere cronologic înainte de a face comparații. În primul rând, cadrul de ansamblu al comunităților iudaice și creștine este fundamental diferit: de partea iudaică, în forme foarte variate, este vorba de o religie care definește un popor și o practică de viață plecând de la o scriere revelată și de la o tradiție orală, în timp ce de partea creștină, credința în Domnul Isus, mort, înviat și de acum înainte viu, Mesia și Fiu al lui Dumnezeu, este cea care încheagă o comunitate. Aceste două puncte de plecare creează, pentru interpretarea Scripturii, două contexte care, în ciuda multor; contacte și similitudini, sunt în mod radical diferite.
3. Abordarea prin istoria efectelor textului
Această abordare se bazează pe două principii: a) un text nu devine o operă literară decât dacă întâlnește cititori care îi dau viață însușindu-și-l; b) această însușire a textului, care se poate efectua în mod individual sau comunitar și care poate lua formă în diferite domenii (literar, artistic, teologic, ascetic și mistic), contribuie la mai buna înțelegere a textului însuși.
Fără a fi total necunoscută în antichitate, această abordare s-a dezvoltat între 1960 și 1970 în studiile literare, atunci când critica s-a interesat de relațiile dintre texte și cititorii lor. Exegeza biblică nu putea decât să tragă foloase din această cercetare, cu atât mai mult cu cât hermeneutica filozofică afirma, la rândul ei, distanța necesară între operă și autorul ei, ca și între operă și cititorii ei. În această perspectivă, s-a început să se introducă în procesul interpretării istoria efectului provocat de o carte sau de un pasaj al Scripturii («Wirkungsgeschichte»). Se fac eforturi de a aprecia evoluția interpretării de-a lungul timpului în funcție de preocupările cititorilor și de a evalua importanța rolului tradiției pentru clarificarea sensului textelor biblice.
Confruntarea textului cu cititorii săi suscită o anumită dinamică, fiindcă textul exercită o înrâurire și provoacă reacții. El face să răsune o chemare, care este auzită de cititori în mod individual sau în grupuri. De altfel, cititorul nu este niciodată un subiect izolat. El aparține unui spațiu social și se situează într-o tradiție. El se apropie de text cu întrebările lui, operează o selecție, propune o interpretare și, în final, poate crea o altă operă sau poate lua inițiative care se inspiră direct din felul în care el citește Scriptura.
Exemplele unor asemenea abordări sunt deja numeroase. Istoria felului în care a fost citită Cântarea Cântărilor oferă o mărturie excelentă în această privință; ea arată cum a fost primită această carte în epoca Părinților Bisericii, în mediul monastic latin în Evul Mediu sau la un mistic ca sfântul Ioan al Crucii; ea permite astfel o mai bună descoperire a tuturor dimensiunilor de sens ale acestei scrieri. În același fel, în Noul Testament, este posibilă și utilă clarificarea sensului unei pericope (de exemplu, cea a tânărului bogat din Mt 19, 16-36) arătându-i rodnicia de-a lungul istoriei Bisericii.
Însă istoria atestă și existența unor curente de interpretare tendențioase și false, cu efecte nefaste, îndemnând, de exemplu, la antisemitism sau la alte discriminări rasiale sau chiar la iluzii milenariste. Se vede de aici că această abordare nu poate fi o disciplină autonomă. Este necesar un discernământ. Trebuie evitată privilegierea unuia sau altuia din momentele istoriei efectelor unui text făcându-se din el unica regulă de interpretare.
D. ABORDĂRI PRIN ȘTIINȚELE UMANE
Pentru a se comunica, Cuvântul lui Dumnezeu a prins rădăcini în viața unor grupuri umane (cf. Sir 24,12) și și-a croit un drum prin condiționările psihologice ale diferitelor persoane care au compus scrierile biblice. Prin urmare, științele umane – în special sociologia, antropologia și psihologia – pot contribui la o mai bună înțelegere a anumitor aspecte ale textelor. Totuși, trebuie remarcat că există mai multe școli, cu diferențe notabile privind însăși natura acestor științe. Acestea fiind spuse, un mare număr de exegeți au tras recent foloase din acest gen de cercetări.
1, Abordarea sociologică
Textele religioase sunt legate printr-un raport de relație reciprocă de societățile în care iau naștere. Această constatare este, evident, valabilă pentru textele biblice. În consecință, studiul critic al Bibliei necesită o cunoaștere cât mai exactă posibil a comportamentelor sociale care caracterizau diferitele medii în care s-au format tradițiile biblice. Acest gen de informație socio-istorică trebuie să fie completat de o explicație sociologică corectă, care interpretează științific, în fiecare caz, influența condițiilor sociale de existență.
În istoria exegezei, punctul de vedere sociologic și-a găsit loc de multă vreme. Atenția pe care «Formgeschichte» a acordat-o mediului de origine al textelor («Sitz im Leben») constituie o mărturie: se recunoaște că tradițiile biblice sunt marcate de mediile socio-culturale care le-au transmis. În primele trei decenii ale secolului XX, Școala de la Chicago a studiat situația socio-istorică a creștinătății primitive, dând astfel criticii istorice un impuls apreciabil în această direcție. În cursul ultimilor douăzeci de ani (1970-1990), abordarea sociologică a textelor biblice a devenit parte integrantă a exegezei.
Sunt numeroase problemele care se pun în acest domeniu pentru exegeza Vechiului Testament. Trebuie să ne întrebăm, de exemplu, care sunt diferitele forme de organizare socială și religioasă pe care le-a cunoscut Israel de-a lungul istoriei sale. Oare pentru perioada anterioară formării unui Stat, modelul etnologic al unei societăți acefale segmentare furnizează o bază de plecare satisfăcătoare? Cum s-a trecut de la o ligă de triburi, fără mare coeziune, la un Stat organizat ca monarhie și, de aici, la o comunitate bazată numai pe legături religioase și genealogice? Ce transformări economice, militare și de alt tip au fost provocate în structura societății de către mișcarea de centralizare politică și religioasă care a dus la monarhie? Studiul normelor de comportament în Orientul Antic și în Israel nu contribuie oare la înțelegerea Decalogului în mod mai eficace decât tentativele pur literare de reconstituire a unui text primitiv?
Pentru exegeza Noului Testament, întrebările sunt evident diferite. Să cităm câteva: pentru explicarea genului de viață adoptat înainte de Paști de Isus și ucenicii lui, ce valoare se poate acorda teoriei unei mișcări de carismatici itineranți, trăind fără domiciliu, fără familie, fără bunuri? Între atitudinea de detașare radicală, adoptată de Isus, și cea a mișcării creștine de după Paști, în mediile cele mai diferite ale creștinătății primare, s-a menținut oare o relație de continuitate, bazată pe chemarea lui Isus de a-l urma? Ce știm despre structura socială a comunităților pauline, ținându-se seama, în fiecare caz, de cultura urbană corespunzătoare?
În general, abordarea sociologică dă o deschidere mai mare muncii exegetice și comportă numeroase aspecte pozitive. Cunoașterea datelor sociologice care contribuie la înțelegerea funcționării economice, culturale și religioase a lumii biblice este indispensabilă criticii istorice. Sarcina care îi revine exegezei de a înțelege bine mărturia de credință a Bisericii apostolice nu poate fi dusă la bun sfârșit în mod riguros fără o cercetare științifică ce studiază raporturile strânse ale textelor Noului Testament cu «trăirea» socială a Bisericii primare. Utilizarea modelelor furnizate de știința sociologică asigură cercetărilor istoricilor asupra epocilor biblice o remarcabilă capacitate de reînnoire, însă este necesar, desigur, ca modelele să fie modificate în funcție de realitatea studiată.
Este cazul să semnalăm câteva riscuri la care se expune exegeza prin abordarea sociologică. Într-adevăr, dacă activitatea sociologiei constă în studierea societăților vii, trebuie să ne așteptăm la dificultăți atunci când metodele ei sunt aplicate la medii istorice care aparțin unui trecut îndepărtat. Textele biblice și extrabiblice nu furnizează în mod obligatoriu o documentație suficientă pentru a da o vedere de ansamblu a societății epocii. De altfel, metoda sociologică tinde să acorde aspectelor economice și instituționale ale existenței umane mai multă atenție decât dimensiunilor ei personale și religioase.
2. Abordarea prin antropologia culturală
Abordarea textelor biblice care utilizează cercetările de antropologie culturală este în strânsă relație cu abordarea sociologică. Distincția între aceste două abordări se situează în același timp la nivelul sensibilității, la cel al metodei și la cel al aspectelor realității care rețin atenția. În timp ce abordarea sociologică – după cum am spus – studiază mai ales aspectele economice și instituționale, abordarea antropologică se interesează de un vast ansamblu de alte aspecte care se reflectă în limbaj, artă, religie, dar și în îmbrăcăminte, podoabe, sărbători, dansuri, mituri, legende și tot ceea ce privește etnografia.
În general, antropologia culturală caută să definească caracteristicile diferitelor tipuri de oameni în mediul lor social – cum ar fi, de exemplu, omul mediteraneean, – cu tot ce implică aceasta ca studiu al mediului rural sau urban și ca atenție față de valorile recunoscute de societate (onoare și dezonoare, secret, fidelitate, tradiție, gen de educație și de școli), față de felul în care se exercită controlul social, față de ideile despre familie, casă, rudenie, situația femeii, față de binomurile instituționale (patron/client, proprietar/locatar, binefăcător/beneficiar, om liber/sclav), fără a uita concepția despre sacru și profan, tabu-urile, ritualul de trecere de la o situație la alta, magie, originea resurselor, a puterii, a informației etc.
Pe baza acestor elemente diferite, se constituie tipologii și «modele», comune mai multor culturi.
Acest gen de studii poate fi, evident, util pentru interpretarea textelor biblice și este efectiv utilizat pentru studiul concepțiilor despre rudenie în Vechiul Testament, poziția femeii în societatea israelită, influența riturilor agrare etc. În textele care relatează învățătura lui Isus, de exemplu parabolele, multe detalii pot fi clarificate datorită acestei abordări. La fel, în cazul concepțiilor fundamentale, cum ar fi cea a împărăției lui Dumnezeu, sau în cazul modului de a percepe timpul în istoria mântuirii, ca și în cazul proceselor de aglutinare a comunităților primitive. Această abordare permite o mai bună distincție între elementele permanente ale mesajului biblic, care își au fundamentul în natura umană, și determinările contingente, datorate culturilor particulare. Totuși, la fel ca și alte abordări specifice, această abordare nu este în măsură, prin ea însăși, să dea seama de contribuțiile specifice ale Revelației. Trebuie să fim conștienți de aceasta atunci când apreciem dimensiunile rezultatelor sale.
3. Abordări psihologice și psihanalitice
Psihologia și teologia nu au încetat niciodată să fie în dialog una cu cealaltă. Extinderea modernă a cercetărilor psihologice la studiul structurilor dinamice ale inconștientului a suscitat noi încercări de interpretare a textelor antice, și deci și a Bibliei. Lucrări întregi au fost consacrate interpretării psihanalitice a textelor biblice. Au urmat discuții aprinse: în ce măsură și în ce condiții cercetările psihologice și psihanalitice pot contribui la o înțelegere mai profundă a Sfintei Scripturi?
Studiile de psihologie și de psihanaliză aduc exegezei biblice o îmbogățire, căci, datorită lor, textele Bibliei pot fi înțelese mai bine ca experiențe de viață și reguli de comportament. Religia, se știe, este întotdeauna într-o situație de dezbatere cu inconștientul. Ea participă, într-o foarte mare măsură, la corecta orientare a pulsiunilor umane. Etapele pe care critica istorică le parcurge metodic au nevoie să fie completate de un studiu al diferitelor nivele ale realității exprimate în texte. Psihologia și psihanaliza se străduiesc să avanseze în această direcție. Ele deschid calea unei înțelegeri pluridimensionale a Scripturii, și ajută la decodarea limbajului uman al Revelației.
Psihologia și, în alt mod, psihanaliza au adus îndeosebi o nouă înțelegere a simbolului. Limbajul simbolic permite exprimarea unor zone ale experienței religioase care nu sunt accesibile raționamentului pur conceptual, dar au o valoare pentru problema adevărului. De aceea, un studiu interdisciplinar desfășurat în comun de către exegeți și psihologi sau psihanaliști prezintă avantaje sigure, întemeiate obiectiv și confirmate în pastorală.
Pot fi citate numeroase exemple care arată necesitatea unui efort comun al exegeților și psihologilor: pentru clarificarea sensului riturilor din cult, al jertfelor, al interdicțiilor, pentru explicarea limbajului în imagini al Bibliei, a dimensiunii metaforice a relatărilor minunilor, a resorturilor dramatice ale viziunilor și audițiilor apocaliptice. Nu este vorba numai de descrierea limbajului simbolic al Bibliei, ci de sesizarea funcției lui de revelare și de interpelare: realitatea «numinoasă» a lui Dumnezeu intră astfel în contact cu omul.
Dialogul între exegeză și psihologie sau psihanaliză, în vederea unei mai bune înțelegeri a Bibliei, trebuie evident să fie critic și să respecte frontierele fiecărei discipline. În orice caz, o psihologie sau o psihanaliză care ar fi atee, s-ar pune în incapacitatea de a da seama de datele credinței. Utile pentru precizarea întinderii responsabilității umane, psihologia și psihanaliza nu trebuie să elimine realitatea păcatului și a mântuirii. De altfel, trebuie evitată confuzia între religiozitatea spontană și revelația biblică sau atentarea la caracterul istoric al mesajului Bibliei, care îi asigură o valoare de eveniment unic.
Să remarcăm, în plus, că nu se poate vorbi de «exegeza psihanalitică» ca și cum nu ar exista decât una singură. Există, în realitate, provenind din diferite domenii ale psihologiei și din diferite școli, o multitudine de cunoștințe capabile să aducă lumini utile interpretării umane și teologice a Bibliei. Absolutizarea unei poziții sau a alteia a uneia dintre școli nu favorizează rodnicia efortului comun, ci mai degrabă îi dăunează.
Științele umane nu se reduc la sociologie, la antropologia culturală și la psihologie. Și alte discipline pot fi utile interpretării Bibliei. În toate aceste domenii, trebuie respectate competențele și recunoscut faptul că se întâmplă rar ca una și aceeași persoană să fie în același timp calificată în exegeză și într-una din științele umane.
E. ABORDĂRI CONTEXTUALE
Interpretarea unui text este întotdeauna dependentă de mentalitatea și de preocupările cititorilor Iui. Aceștia din urmă acordă o atenție privilegiată anumitor aspecte și, chiar fără să se gândească, neglijează altele. Este deci inevitabil ca exegeții să adopte în munca lor puncte de vedere noi, corespunzătoare unor curente de gândire contemporane care până acum nu au obținut loc suficient. Trebuie să o facă cu discernământ critic. Actualmente, mișcările de eliberare și feminismul rețin atenția în mod deosebit.
1. Abordarea liberaționistă
Teologia eliberării este un fenomen complex, care nu trebuie simplificat pe nedrept. Ca mișcare teologică se consolidează la începutul anilor 1970. Punctul său de plecare, pe lângă împrejurările economice, sociale și politice ale țărilor din America latină, se află în două mari evenimente bisericești: Conciliul Vatican II, cu voința sa declarată de aggiornamento și de orientare a muncii pastorale a Bisericii spre nevoile lumii actuale, și cea de a II-a Conferință generală a episcopatului Americii latine de la Medellin, din 1968, care a aplicat învățăturile Conciliului la nevoile Americii latine. Mișcarea s-a răspândit și în alte părți ale lumii (Africa, Asia, populația de culoare din Statele Unite).
Este greu să discernem dacă există «o» teologie a eliberării și să-i definim metoda. E greu și să se determine adecvat modul ei de a citi Biblia pentru a-i indica apoi contribuțiile și limitele. Se poate spune că ea nu adoptă o metodă specială. Ci, plecând de la puncte de vedere socio-culturale și politice proprii, practică o lectură biblică orientată în funcție de nevoile poporului, care caută în Biblie hrană pentru credința și viața lui.
În locul mulțumirii cu o interpretare obiectivantă, care se concentrează asupra a ceea ce spune textul situat în contextul său de origine, se caută o lectură care se naște din situația trăită de popor. Dacă acesta trăiește în împrejurări de oprimare, trebuie să se recurgă la Biblie pentru a căuta în ea hrana capabilă să-l susțină în luptele și speranțele lui. Realitatea prezentă nu trebuie ignorată, ci dimpotrivă, înfruntată, pentru a o clarifica în lumina Cuvântului. Din această lumină va proveni practica creștină autentică, tinzând la transformarea societății cu ajutorul dreptății și iubirii. În credință, Scriptura se transformă în factor de dinamism al eliberării integrale.
Principiile sunt următoarele:
Dumnezeu este prezent în istoria poporului său ca să-l mântuiască. El este Dumnezeul săracilor, care nu poate tolera oprimarea și nici nedreptatea.
De aceea, exegeza nu poate fi neutră, ci trebuie ca, urmându-l pe Dumnezeu, să ia partea săracilor și să se angajeze în lupta pentru eliberarea celor oprimați.
Participarea la această luptă permite tocmai scoaterea la iveală a unor sensuri care nu se descoperă decât atunci când textele biblice sunt citite într-un context de solidaritate efectivă cu cei oprimați.
Deoarece eliberarea celor oprimați este un proces colectiv, comunitatea săracilor este cel mai bun destinatar pentru primirea Bibliei ca un cuvânt de eliberare. În plus, textele biblice fiind scrise pentru comunități, comunităților le este încredințată în primul rând lectura Bibliei. Cuvântul lui Dumnezeu este pe deplin actual, datorită mai ales capacității «evenimentelor fondatoare» (ieșirea din Egipt, pătimirea și învierea lui Isus) de a trezi noi realizări în cursul istoriei.
Teologia eliberării cuprinde elemente de valoare neîndoielnică: simțul profund al prezenței lui Dumnezeu care mântuiește; insistența asupra dimensiunii comunitare a credinței; urgența unei practici eliberatoare înrădăcinate în dreptate și iubire; o recitire a Bibliei care caută să facă din Cuvântul lui Dumnezeu lumina și hrana Poporului lui Dumnezeu în mijlocul luptelor și speranțelor sale. Astfel este subliniată deplina actualitate a textului inspirat.
Însă o lectură atât de angajată a Bibliei comportă riscuri. Deoarece este legată de o mișcare în plină evoluție, remarcile care urmează nu pot fi decât provizorii.
Această lectură se concentrează asupra unor texte narative și profetice care aruncă o lumină asupra unor situații de oprimare și care inspiră o practică ce tinde spre o schimbare socială; pe alocuri, ea a putut fi parțială, nedând tot atâta atenție altor texte ale Bibliei. Este adevărat că exegeza nu poate fi neutră, dar trebuie să evite și a fi unilaterală. De altfel, angajarea socială și politică nu este sarcina directă a exegetului.
Vrând să insereze mesajul biblic în contextul socio-politic, unii teologi și exegeți au fost determinați să recurgă la instrumente de analiză a realității sociale. În această perspectivă, unele curente ale teologiei eliberării au făcut o analiză inspirată din doctrine materialiste și au citit Biblia tot în acest cadru, ceea ce a dus în mod inevitabil la rezultate ce pot fi puse sub semnul întrebării, în special privitor la principiul marxist al luptei de clasă.
Sub presiunea unor enorme probleme sociale, accentul a fost pus în primul rând pe o eshatologie pământească, uneori în detrimentul dimensiunii eshatologice transcendente a Scripturii.
Schimbările sociale și politice determină această abordare să-și pună noi întrebări și să caute noi orientări. Pentru dezvoltarea ei ulterioară și rodnicia ei în Biserică, un factor decisiv va fi clarificarea postulatelor ei hermeneutice, a metodelor ei și a coerenței ei cu credința și Tradiția întregii Biserici.
2. Abordarea feministă
Hermeneutica biblică feministă a luat naștere spre sfârșitul secolului al XIX-lea în Statele Unite, în contextul socio-cultural al luptei pentru drepturile femeii, o dată cu comitetul de revizuire a Bibliei. Acesta a produs «The Woman’s Bible» în două volume (New York 1885, 1898). Acest curent s-a manifestat cu o nouă vigoare și a avut o dezvoltare enormă începând cu anii 1970, în legătură cu mișcarea de eliberare a femeii, mai ales în America de Nord. La drept vorbind, trebuie deosebite mai multe hermeneutici biblice feministe, deoarece abordările utilizate sunt foarte diferite. Unitatea lor provine din tema lor comună, femeia, și din scopul urmărit: eliberarea femeii și cucerirea de drepturi egale cu cele ale bărbatului. E cazul să menționăm aici trei forme principale ale hermeneuticii biblice feministe: forma radicală, forma neo-ortodoxă și forma critică.
Forma radicală refuză complet autoritatea Bibliei, spunând că ea a fost produsă de bărbați în vederea asigurării dominației bărbatului asupra femeii (androcentrism).
Forma neo-ortodoxă acceptă Biblia ca profetică și susceptibilă de a fi folositoare, în măsura în care ia partea celor slabi și deci și a femeii; această orientare este adoptată ca un «canon în canon», pentru a pune în lumină tot ceea ce este în favoarea eliberării femeii și a drepturilor sale.
Forma critică utilizează o metodologie subtilă și caută să redescopere poziția și rolul femeii creștine în mișcarea lui Isus și în Bisericile pauline. La acea epocă, s-ar fi adoptat egalitarismul. Însă această situație ar fi fost mascată, în mare parte, în scrierile Noului Testament și mai ales mai târziu, în timp ce patriarhalismul și androcentrismul ar fi prevalat progresiv.
Hermeneutica feministă nu a elaborat o metodă nouă. Ea se folosește de metodele curente de exegeză, în special de metoda istorico-critică. Însă adaugă două criterii de investigație.
Primul este criteriul feminist, împrumutat din mișcarea de eliberare a femeii, pe linia mișcării mai generale a teologiei eliberării. El utilizează o hermeneutică a bănuielii: istoria fiind scrisă cu regularitate de către învingători, pentru a ajunge la adevăr nu trebuie să ne încredem în texte, ci să căutăm în ele indicii care să dezvăluie altceva.
Al doilea criteriu este sociologic; el se bazează pe studiul societăților din vremurile biblice, al stratificării lor sociale și al poziției pe care o ocupa femeia în cadrul lor.
În privința scrierilor neotestamentare, obiectul studiului, în definitiv, nu este concepția despre femeie exprimată în Noul Testament, ci reconstituirea istorică a celor două situații diferite ale femeii în secolul I, cea care era obișnuită în societatea iudaică și greco-romană și cea inovatoare, instituită în mișcarea lui Isus și în Bisericile pauline, unde s-ar fi format «o comunitate de ucenici ai lui Isus, toți egali». Unul din punctele de sprijin invocate pentru întemeierea acestei viziuni asupra lucrurilor este textul din Gal 3,28. Obiectivul este redescoperirea pentru prezent a istoriei uitate a rolului femeii în Biserica de la începuturi.
Sunt numeroase contribuțiile pozitive care provin din exegeza feministă. În acest fel femeile au luat parte mai activ la cercetarea exegetică. Ele au reușit, adesea mai bine decât bărbații, să perceapă prezența, semnificația și rolul femeii în Biblie, în istoria originilor creștine și în Biserică. Orizontul cultural modern, datorită atenției sale mai mari față de demnitatea femeii și față de rolul acesteia în societate și în Biserică, face să fie adresate textului biblic întrebări noi, ocazii de noi descoperiri. Sensibilitatea feminină duce la dezvăluirea și corectarea anumitor interpretări curente, care erau tendențioase și vizau justificarea dominației bărbatului asupra femeii.
În ceea ce privește Vechiul Testament, mai multe studii s-au străduit să ajungă la o înțelegere mai bună a imaginii lui Dumnezeu. Dumnezeul Bibliei nu este proiecția unei mentalități patriarhale. El este Tată, însă este și un Dumnezeu cu afecțiune și iubire maternă.
În măsura în care exegeza feministă se întemeiază pe idei preconcepute, se expune riscului de a interpreta textele biblice în mod tendențios și deci contestabil. Pentru a-și dovedi tezele, ea trebuie adesea, în lipsă de ceva mai bun, să recurgă la argumente ex silentio. Acestea, se știe, sunt în general îndoielnice; ele nu pot fi niciodată suficiente pentru stabilirea solidă a unei concluzii. Pe de altă parte, tentativa de a reconstitui, pornind de la indicii fugare descoperite în texte, o situație istorică pe care chiar aceste texte se presupune că vor să o ascundă, nu corespunde unei munci de exegeză propriu-zisă, pentru că duce la respingerea conținutului textelor inspirate pentru a le prefera o construcție ipotetică diferită.
Exegeza feministă ridică adesea problema puterii în Biserică, ceea ce constituie, după cum se știe, obiect de discuție și chiar de confruntare. În acest domeniu, exegeza feministă nu va putea fi utilă Bisericii decât în măsura în care nu va cădea în capcanele pe care le denunță și nu va pierde din vedere învățătura evanghelică despre putere ca slujire, învățătură adresată de Isus tuturor ucenicilor săi, bărbați și femei[2].
F. LECTURA FUNDAMENTALISTĂ
Lectura fundamentalistă pleacă de la principiul că Biblia, fiind Cuvânt al lui Dumnezeul inspirat și ferit de eroare trebuie să fie citită și interpretată literalmente în toate detaliile ei. Însă prin «interpretare literală» ea înțelege o interpretare primară, literalistă, adică excluzând orice efort de înțelegere a Bibliei care să țină cont de creșterea istorică și de dezvoltarea ei. Ea se opune deci utilizării metodei istorico-critice, ca și oricărei alte metode științifice pentru Interpretarea Scripturii. Lectura fundamentalistă și-a avut originea, în epoca Reformei, într-o preocupare pentru fidelitate față de sensul literal al Scripturii. După secolul Luminilor, ea s-a prezentat, în protestantism, ca o apărare împotriva exegezei liberale. Termenul «fundamentalist» se leagă direct de Congresul biblic american care s-a ținut la Niagara, în Statul New York, în 1895. Exegeții protestanți conservatori au definit aici «cinci puncte ale fundamentalismului»: ineranța verbală a Scripturii, divinitatea lui Cristos, nașterea sa din fecioară, doctrina ispășirii prin substituire și învierea trupurilor la a doua venire a lui Cristos. În timp ce lectura fundamentalistă a Bibliei se răspândea în alte părți ale lumii, dădea naștere la alte specii de lectură, și ele „literaliste”, în Europa, Asia, Africa și America de Sud. Acest gen de lectură găsește din ce în ce mai mulți aderenți, în cursul ultimei părți a secolului XX, în grupări religioase și secte, ca și printre catolici.
Cu toate că fundamentalismul are dreptate să insiste asupra inspirației divine a Bibliei, asupra ineranței Cuvântului lui Dumnezeu și asupra celorlalte adevăruri biblice cuprinse în cele cinci puncte fundamentale, modul său de a prezenta aceste adevăruri se înrădăcinează într-o ideologie care nu este biblică, orice ar spune reprezentanții săi. Căci ea pretinde o adeziune fără rezerve față de atitudini doctrinare rigide și impune ca unică sursă de învățătură în privința vieții creștine și a mântuirii, o lectură a Bibliei care refuză orice punere de întrebări și orice cercetare critică.
Problema de bază a acestei lecturi fundamentaliste este că, refuzând să țină seama de caracterul istoric al revelației biblice, ea devine incapabilă de a accepta pe deplin adevărul întrupării însuși. Fundamentalismul evită relația strânsă între divin și uman în relațiile cu Dumnezeu. El refuză să admită că Cuvântul lui Dumnezeu inspirat a fost exprimat în limbaj uman și că a fost redactat, sub inspirație divină, de către autori umani ale căror capacități și resurse erau limitate. Din acest motiv, el tinde să trateze textul biblic ca și cum ar fi fost dictat cuvânt cu cuvânt de către Duhul Sfânt și nu reușește să recunoască faptul că Cuvântul lui Dumnezeu a fost formulat într-un limbaj și o frazeologie condiționate de o epocă sau alta. El nu acordă nici o atenție formelor literare și modurilor omenești de a gândi prezente în textele biblice, dintre care multe sunt rodul unei elaborări care s-a extins pe perioade lungi de timp și sunt marcate de situații istorice foarte diferite.
De asemenea, fundamentalismul insistă în mod exagerat asupra ineranței detaliilor în textele biblice, în special în materie de fapte istorice sau de pretinse adevăruri științifice. Adesea istoricizează ceea ce nu avea pretenția istoricității, deoarece consideră drept istoric tot ceea ce este relatat sau povestit cu ajutorul verbelor la timpul trecut, fără a da atenția necesară posibilității unui sens simbolic sau figurativ.
Fundamentalismul are adesea tendința să ignore sau să nege problemele pe care textul biblic le comportă în formularea lui ebraică, aramaică sau greacă. Adesea el este strâns legat de o anumită traducere, antică sau modernă. De asemenea, omite să ia în considerare «recitirile» anumitor pasaje chiar în cadrul Bibliei.
În ceea ce privește Evangheliile, fundamentalismul nu ține seama de creșterea tradiției evanghelice, ci confundă cu naivitate stadiul final al acestei tradiții (ceea ce au scris evangheliștii) cu stadiul inițial (faptele și cuvintele lui Isus din istorie). El neglijează de asemenea un dat important: modul în care primele comunități creștine au înțeles impactul produs de Isus din Nazaret și mesajul său. Or, aceasta este o mărturie pentru originea apostolică a credinței creștine și expresia ei directă. Fundamentalismul denaturează astfel chemarea lansată de Evanghelia însăși.
Fundamentalismul are, de asemenea, o tendință spre o mare îngustime de vederi, deoarece consideră conformă realității, pentru că se află exprimată în Biblie, o cosmologie antică perimată; acest lucru împiedică dialogul cu o concepție mai largă asupra relațiilor între cultură și credință. El se bazează pe o lectură necritică a anumitor texte ale Bibliei pentru a confirma idei politice și atitudini sociale marcate de prejudecăți, rasiste de exemplu, pur și simplu contrare Evangheliei creștine.
În sfârșit, în atașamentul său față de principiul «sola Scriptura», fundamentalismul separă interpretarea Bibliei de Tradiția călăuzită de Duhul Sfânt, care se dezvoltă în mod autentic în legătură cu Scriptura în sânul comunității de credință. Îi lipsește înțelegerea faptului că Noul Testament a luat formă în cadrul Bisericii creștine și că este Sfânta Scriptură a acestei Biserici, a cărei existență a precedat compunerea acestor texte. Din cauza acestui fapt, fundamentalismul este adesea anti-eclezial; el consideră neglijabile crezurile, dogmele și practicile liturgice care au devenit părți ale tradiției bisericești, ca și funcția de învățătoare a Bisericii înseși. El se prezintă ca o formă de interpretare privată, care nu recunoaște că Biserica este întemeiată pe Biblie și își dobândește viața și inspirația din Scripturi.
Abordarea fundamentalistă este periculoasă, fiindcă este atrăgătoare pentru persoanele care caută răspunsuri biblice la problemele lor de viață. Ea îi poate înșela oferindu-le interpretări pioase dar iluzorii, în loc să le spună că Biblia nu conține neapărat un răspuns imediat la fiecare din aceste probleme. Fundamentalismul îndeamnă, fără să o spună, la o formă de sinucidere a gândirii. El pune în viață o falsă certitudine, deoarece confundă în mod inconștient limitările umane ale mesajului biblic cu substanța divină a acestui mesaj.
II. PROBLEME DE HERMENEUTICA
A. HERMENEUTICI FILOSOFICE
Demersul exegezei este chemat să fie regândit ținând seama de hermeneutica filozofică contemporană, care a scos în evidență implicația subiectivității în cunoaștere, în special în cunoașterea istorică. Reflecția hermeneutică a luat un avânt nou o dată cu publicarea lucrărilor lui Friedrich Schleiermacher, Wilhelm Dilthey și, mai ales, Martin Heidegger. Urmându-i pe acești filozofi, dar și depărtându-se de ei, diverși autori au aprofundat teoria hermeneutică contemporană și aplicațiile ei la Scriptură. Dintre ei, îi vom menționa în special pe Rudolf Bultmann, Hans Georg Gadamer și Paul Ricoeur, Nu se poate rezuma aici gândirea lor. Va fi suficientă indicarea câtorva idei centrale ale filozofiei lor, care au o incidență asupra interpretării textelor biblice[3].
1. Perspective moderne
Constatând distanța culturală între lumea secolului întâi și cea a secolului douăzeci, și preocupat să obțină ca realitatea despre care tratează Scriptura să vorbească omului contemporan, Bultmann a insistat pe precomprehensiunea necesară oricărei comprehensiuni și a elaborat teoria interpretării existențiale a scrierilor Noului Testament. Sprijinindu-se pe gândirea lui Heidegger, el afirmă că exegeza unui text biblic nu este posibilă fără elemente presupuse care dirijează comprehensiunea. Precomprehensiunea («Vor-verständnis») este întemeiată pe o relație vitală («Lebensverhältnis») a interpretului cu lucrul despre care vorbește textul. Pentru evitarea subiectivismului, este necesar totuși ca precomprehensiunea să se lase aprofundată și îmbogățită, sau chiar modificată și corectată, de către cele despre care vorbește textul.
Punându-și problema conceptualității juste care să definească modul de a pune întrebările plecând de la care textele Scripturii pot fi înțelese de omul de astăzi, Bultmann pretinde că găsește răspunsul în analitica existențială a lui Heidegger. Existențialurile heideggeriene ar avea dimensiuni universale și ar oferi structurile și conceptele cele mai potrivite pentru înțelegerea existenței umane revelate în mesajul Noului Testament.
Gadamer subliniază de asemenea distanța istorică între text și interpretul lui. El reia și dezvoltă teoria cercului hermeneutic. Anticipările și preconcepțiile care ne marchează comprehensiunea provin din tradiția care ne poartă. Aceasta constă dintr-un ansamblu de date istorice și culturale care constituie contextul nostru vital, orizontul nostru de comprehensiune. Interpretul trebuie să intre în dialog cu realitatea despre care este vorba în text. Comprehensiunea se realizează în fuziunea orizonturilor diferite al textului și al cititorului lui («Horizontverschmelzung»). Ea nu este posibilă decât dacă există o apartenență («Zugehörig-keit»), adică o afinitate fundamentală între interpret și obiectul său. Hermeneutica este un proces dialectic: comprehensiunea unui text este întotdeauna o mai largă înțelegere de sine.
Din gândirea hermeneutică a lui Ricoeur vom reține în primul rând scoaterea în relief a funcției de distanțare ca prealabil necesară unei juste însușiri a textului. O primă distanță există între text și autorul lui, fiindcă, o dată produs, textul dobândește o anumită autonomie față de autor; el începe o cale a sensului. O altă distanță există între text și cititorii lui succesivi; aceștia trebuie să respecte lumea textului în alteritatea ei. Metodele de analiză literară și istorică sunt deci necesare interpretării. Totuși, sensul unui text nu poate fi dat pe deplin decât dacă este actualizat în trăirea cititorilor care și-l însușesc. Plecând de la situația lor, aceștia sunt deci chemați să desprindă semnificații noi pe linia sensului fundamental indicat de text. Cunoașterea biblică nu trebuie să se limiteze la limbaj; ea caută să ajungă la realitatea despre care vorbește textul. Limbajul religios al Bibliei este un limbaj simbolic care „dă de gândit”, un limbaj ale cărui bogății de sens se descoperă neîncetat, un limbaj ale cărui bogății de sens se descoperă neîncetat, un limbaj care vizează o realitatea transcendentă și care, în același timp, trezește persoana umană la dimensiunea profundă a ființei sale.
2. Utilitatea pentru exegeză
Ce s-ar putea spune despre aceste teorii contemporane asupra interpretării textelor? Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu pentru toate epocile care se succed. În consecință, nu s-ar putea renunța la o teorie hermeneutică ce să permită încorporarea metodelor de critică literară și istorică într-un model de interpretare mai larg. Este vorba de a trece peste distanța între timpul autorilor și al primilor destinatari ai textelor biblice și epoca noastră contemporană, în așa fel încât să se actualizeze corect mesajul textelor pentru hrănirea vieții de credință a creștinilor. Orice exegeză a textelor este chemată să fie completată de o «hermeneutică», în sensul recent al termenului.
Necesitatea unei hermeneutici, adică a unei interpretări în prezentul lumii noastre, își găsește temeiul chiar în Biblie și în istoria interpretării ei. Ansamblul scrierilor Vechiului și Noului Testament se prezintă ca produsul unui lung proces de reinterpretare a evenimentelor fondatoare, în legătură cu viața comunităților de credincioși. În tradiția bisericească, primii interpreți ai Scripturii, Părinții Bisericii, considerau că exegeza lor asupra textelor nu era completă decât atunci când le desprindeau sensul pentru creștinii timpului lor în situația lor. Nu există fidelitate față de intenționalitatea textelor biblice, decât în măsura în care se încearcă regăsirea, în centrul formulării lor, a realității de credință pe care o exprimă și legarea acesteia de experiența de credință a lumii noastre.
Hermeneutica contemporană este o reacție sănătoasă la pozitivismul istoric și la tentația de a aplica la studiul Bibliei criteriile de obiectivitate utilizate în științele naturii. Pe de o parte, evenimentele relatate în Biblie sunt evenimente interpretate. Pe de altă parte, orice exegeză a narațiunilor acestor evenimente implică în mod necesar subiectivitatea exegetului. Cunoașterea justă a textului biblic nu este accesibilă decât celui care are o afinitate trăită cu cele despre care vorbește textul. Întrebarea care se pune oricărui interpret este următoarea: ce teorie hermeneutică face posibilă sesizarea justă a realității profunde despre care vorbește Scriptura și exprimarea ei semnificativă pentru omul de astăzi?
De fapt, trebuie recunoscut că anumite teorii hermeneutice sunt inadecvate pentru interpretarea Scripturii. De exemplu, interpretarea existențială a lui Bultmann duce la încătușarea mesajului creștin în lanțurile unei anumite filozofii. În plus, în virtutea presupunerilor care comandă această hermeneutică, mesajul religios al Bibliei este golit în mare parte de realitatea sa obiectivă (în urma unei excesive «demitologizări») și tinde să se subordoneze unui mesaj antropologic. Filosofia devine normă de interpretare mai curând decât instrument al comprehensiunii a ceea ce este obiectul central al oricărei interpretări: persoana lui Isus Cristos și evenimentele mântuirii împlinite în istoria noastră. O autentică interpretare a scripturii este, deci, în primul rând primirea unui sens dat în evenimente și, în mod suprem, în persoana lui Isus Cristos.
Acest sens este exprimat în texte. Pentru evitarea subiectivismului, o bună actualizare trebuie deci întemeiată pe studiul textului și presupunerile de lectură trebuie în mod constant supuse verificării prin text.
Hermeneutica biblică, dacă este de resortul hermeneuticii generale a oricărui text literar și istoric, este în același timp un caz unic al acestei hermeneutici. Caracteristicile sale specifice provin din obiectul său. Evenimentele mântuirii și împlinirea lor în persoana lui Isus Cristos dau sens întregii istorii umane. Interpretările istorice noi nu vor putea fi decât dezvăluirea sau desfășurarea acestor bogății de sens. Narațiunea biblică a acestor evenimente nu poate fi pe deplin înțeleasă numai prin rațiune. Interpretarea le este comandată de presupuneri particulare, cum ar fi credința trăită în comunitatea bisericească și lumina Duhului. O dată cu creșterea vieții în Duhul sporește, la cititor, înțelegerea realităților despre care vorbește textul biblic.
B. SENSUL SCRIPTURII INSPIRATE
Contribuția modernă a hermeneuticilor filozofice și dezvoltările recente ale studiului științific al literaturilor permit exegezei biblice să aprofundeze înțelegerea misiunii sale, a cărei complexitate a devenit mai evidentă. Exegeza antică, care evident nu putea să ia în considerare exigențele științifice moderne, atribuia oricărui text al Scripturii mai multe nivele de sens. Distincția cea mai curentă se făcea între sensul literal și sensul spiritual. Exegeza medievală distingea în sensul spiritual trei aspecte diferite, care se raportează respectiv la adevărul revelat, la conduita de respectat și la împlinirea finală. De aici, celebrul distih al lui Augustin de Danemarca (secolul al XIII-lea): «Litiera gesta docet, quid credas allegoria, moralis quid agas, quid speres anagogia». Ca reacție împotriva acestei multiplicități a sensului, exegeza istorico-critică a adoptat, mai mult sau mai puțin deschis, teza unicității sensului, potrivit căreia un text nu poate avea simultan mai multe semnificații, întregul efort al exegezei istorico-critice este cel de a defini sensul precis al unui text biblic sau altul în împrejurările producerii sale.
Însă această teză se lovește acum de concluziile științelor limbajului și ale hermeneuticilor filozofice, care afirmă polisemia textelor scrise.
Problema nu este simplă și nu se pune în același fel pentru toate genurile de texte: narațiuni istorice, parabole, oracole, legi, proverbe, rugăciuni, imnuri etc. Totuși, se pot da câteva principii generale, ținând totodată seama de diversitatea opiniilor.
1. Sensul literal
Este nu numai legitim, ci și indispensabil a căuta definirea sensului precis al textelor așa cum au fost produse de autorii lor, sens care este numit «literal». Deja sfântul Toma de Aquino îi afirma importanța fundamentală (S. Th., I, q. 1, a. 10, ad 1).
Sensul literal nu trebuie confundat cu sensul «literalist» de care se atașează fundamentaliștii. Nu este suficientă traducerea unui text cuvânt cu cuvânt pentru obținerea sensului lui literal. Trebuie înțeles potrivit convențiilor literare ale timpului. Când un text este metaforic, sensul său literal nu este cel care rezultă imediat mot a mot (de ex.: «Să vă fie mijlocul încins», Lc 12,35) ci cel care corespunde folosirii metaforice a termenilor («Să aveți o atitudine de disponibilitate»). Când este vorba de o narațiune, sensul literal nu comportă neapărat afirmația că faptele relatate s-au produs efectiv, fiindcă o narațiune poate să nu aparțină genului istoric, ci să fie o operă a imaginației.
Sensul literal al Scripturii este cel care a fost exprimat direct de autorii umani inspirați. Fiind rodul inspirației, acest sens este voit și el de Dumnezeu, autorul principal. Îl putem discerne datorită unei analize precise a textului, situat în contextul lui literar și istoric.
Sarcina principală a exegezei este de a duce la bun sfârșit această analiză, utilizând toate posibilitățile cercetărilor literare și istorice, în vederea definirii sensului literal al textelor biblice cu cea mai mare exactitate posibilă (cf. Divino afflante Spiritu, EB, 550). În acest scop, studiul genurilor literare antice este deosebit de necesar (ibid., 560).
Sensul literal al unui text este oare unic? În general, da; dar acesta nu este un principiu absolut, și anume din două motive. Pe de o parte, un autor uman poate dori să se refere în același timp la mai multe nivele ale realității. Cazul este curent în poezie. Inspirația biblică nu disprețuiește această posibilitate a psihologiei și a limbajului uman; cea de-a IV-a Evanghelie ne dă numeroase exemple în acest sens. Pe de altă parte, chiar atunci când o expresie umană pare să nu aibă decât o singură semnificație, inspirația divină poate călăuzi exprimarea astfel încât să producă o ambivalență. Acesta este cazul cuvintelor lui Caiafa din Ioan 11,50. Ele exprimă în același timp un calcul politic imoral și o revelație divină. Aceste două aspecte aparțin amândouă sensului literal, fiindcă amândouă sunt puse în evidență de context. Cu toate că este un caz extrem, el rămâne semnificativ; el trebuie să pună în gardă împotriva unei concepții prea înguste asupra sensului literal al textelor inspirate.
În mod deosebit trebuie să fim atenți la aspectul dinamic al multor texte. Sensul psalmilor regali, de exemplu, nu trebuie să fie limitat strict la împrejurările istorice ale producerii lor. Vorbind despre rege, psalmistul evoca în același timp o instituție reală și o viziune ideală a regalității, conformă planului lui Dumnezeu, în așa fel încât textul său depășea instituția regală așa cum se manifestase în istorie. Exegeza istorico-critică a avut prea des tendința să fixeze sensul textului, legându-l exclusiv de împrejurări istorice precise. Ea trebuie mai degrabă să precizeze direcția de gândire exprimată de text, direcție care, în loc să invite exegetul să fixeze sensul, îi sugerează dimpotrivă să-i perceapă prelungirile mai mult sau mai puțin previzibile.
Un curent al hermeneuticii moderne a subliniat diferența de statut care afectează cuvântul omenesc atunci când este pus în scris. Un text scris are capacitatea de a fi plasat în împrejurări noi, care îl luminează în moduri diferite, adăugând la sensul său determinări noi. Această capacitate a textului scris este în special efectivă în cazul textelor biblice, recunoscute drept Cuvânt al lui Dumnezeu. Într-adevăr, ceea ce a determinat comunitatea de credincioși să le păstreze este convingerea că ele vor continua să fie purtătoare de lumină și de viață pentru generațiile viitoare. Sensul literal este, încă de la început, deschis unor dezvoltări ulterioare, care se produc datorită unor «recitiri» în contexte noi.
Nu rezultă de aici că s-ar putea atribui unui text biblic orice fel de sens, interpretându-l în mod subiectiv. Dimpotrivă, trebuie respinsă ca neautentică orice interpretare care ar fi eterogenă sensului exprimat de către autorii umani în textul lor scris. A admite sensuri heterogene ar echivala cu tăierea mesajului biblic de rădăcina lui, care este Cuvântul lui Dumnezeu comunicat în mod istoric, și deschiderea căii unui subiectivism necontrolabil.
2. Sensul spiritual
Totuși, este cazul să nu se ia «heterogen» într-un sens strâmt, contrar oricărei posibilități de împlinire superioară. Evenimentul pascal, moartea și învierea lui Isus, a instaurat un context istoric în mod radical nou, care luminează într-un mod nou textele antice și le face să sufere o transformare de sens. În mod deosebit, anumite texte care, în împrejurările antice, trebuiau considerate hiperbole (de ex. oracolul în care Dumnezeu, vorbind despre un fiu al lui David, făgăduia să întărească «pe veci» tronul său: 2Sam 7,12-13; 1Cron 17,11-14), aceste texte de acum trebuie luate ad litteram pentru că «Cristos înviat din morți nu mai moare» (Rom 6,9). Exegeții care au o noțiune strimtă, «istoricistă», a sensului literal vor aprecia că aici este vorba de eterogenitate. Cei care sunt deschiși față de aspectul dinamic al textelor vor recunoaște o continuitate profundă în același timp cu o trecere la un nivel diferit: Cristos domnește în veci, dar nu pe tronul pământesc al lui David (cf. și Ps 2,7-8; 110,1.4).
În cazurile de acest gen se vorbește despre «sens spiritual». Ca regulă generală, se poate defini sensul spiritual, înțeles potrivit credinței creștine, ca sensul exprimat de textele biblice atunci când sunt citite sub influența Duhului Sfânt în contextul misterului pascal al lui Cristos și al vieții noi care rezultă din el. Acest context există efectiv. Noul Testament recunoaște aici împlinirea Scripturilor. Este deci normală recitirea Scripturilor în lumina acestui nou context, care este cel al vieții în Duhul.
Din definiția dată, se pot scoate mai multe precizări utile privind relațiile între sensul spiritual și sensul literal:
Contrar unei opinii curente, nu există neapărat o distincție între aceste două sensuri. Atunci când un text biblic se raportează direct la misterul pascal al lui Cristos sau la viața nouă care rezultă din el, sensul său literal este un sens spiritual. Acesta este cazul obișnuit în Noul Testament. Rezultă că exegeza creștină vorbește mai des de sens spiritual în legătură cu Vechiul Testament. Dar deja în Vechiul Testament, textele au în multe cazuri ca sens literal un sens religios și spiritual. Credința creștină recunoaște în ele o relație anticipată cu viața nouă adusă de Cristos.
Atunci când există distincție, sensul spiritual nu poate niciodată să fie lipsit de raporturi cu sensul literal. Acesta din urmă rămâne baza indispensabilă. Altfel nu s-ar putea vorbi de «împlinire» a Scripturii. Într-adevăr, ca să existe împlinire, este esențial un raport de continuitate și de conformitate. Dar e nevoie și de o trecere la un nivel superior al realității.
Sensul spiritual nu trebuie confundat cu interpretările subiective dictate de imaginație sau de speculația intelectuală. El rezultă din punerea textului în relație cu date reale care nu-i sunt străine, evenimentul pascal și rodnicia sa inepuizabilă, care constituie culmea intervenției divine în istoria lui Israel, în folosul întregii omeniri.
Lectura spirituală, făcută în comunitate sau individual, nu descoperă un sens spiritual autentic decât dacă se menține în aceste perspective. Există atunci o punere în relație a trei nivele ale realității: textul biblic, misterul pascal și prezentele împrejurări de viață în Duhul.
Convinsă că misterul lui Cristos dă cheia interpretării tuturor Scripturilor, exegeza antică s-a străduit să găsească un sens spiritual și în cele mai mici detalii ale textelor biblice – de exemplu în fiecare din prescrierile legilor rituale -, folosindu-se de metode rabinice sau inspirându-se din alegorismul elenistic. Exegeza modernă nu poate acorda o adevărată valoare de interpretare acestui gen de tentative, oricare ar fi putut fi, în trecut, utilitatea lor pastorală (cf. Divino afflante Spiritu, EB 553).
Unul din aspectele posibile ale sensului spiritual este aspectul tipologic, despre care se spune în mod obișnuit că aparține nu Scripturii înseși, ci realităților exprimate de Scriptură: Adam prefigurare a lui Cristos (cf. Rom 5,14), potopul prefigurare a botezului (1Pt 3,20-21) etc. În fapt, raportul de tipologie este în mod obișnuit bazat pe modul în care Scriptura descrie realitatea antică (cf. glasul lui Abel: Gen 4,10; Evr 11,4; 12,24) și nu numai pe această realitate. În consecință, este vorba atunci într-adevăr de un sens al Scripturii.
3. Sensul plenar
Relativ recentă, denumirea de «sens plenar» suscita discuții. Se definește sensul plenar ca un sens mai profund al textului, voit de Dumnezeu, dar nu exprimat clar de către autorul uman. Existența i se descoperă într-un text biblic atunci când acesta este studiat în lumina altor texte biblice care îl utilizează sau în relația lui cu dezvoltarea internă a revelației.
Este vorba, deci, fie de semnificația pe care un autor biblic o atribuie unui text biblic care îi este anterior, atunci când îl reia într-un context care îi conferă un sens literal nou, fie de semnificația pe care o tradiție doctrinară autentică sau o definiție conciliară o dă unui text al Bibliei. De exemplu, contextul din Matei 1,23 dă un sens plenar oracolului din Isaia 7,14 despre almah care va zămisli, utilizând traducerea Septuagintei (παρθένος) «Fecioara va zămisli». Învățătura patristică și conciliară privind Treimea exprimă sensul plenar al învățăturii Noului Testament despre Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul. Definiția păcatului originar dată de către Conciliul Tridentin furnizează sensul plenar al învățăturii lui Paul în Romani 5,12-21 pe tema consecințelor păcatului lui Adam pentru omenire. Dar atunci când lipsește un control de acest gen – printr-un text biblic explicit sau printr-o tradiție doctrinară autentică – recurgerea la un pretins sens plenar ar putea duce la interpretări subiective lipsite de orice validitate.
În definitiv, s-ar putea considera «sensul plenar» ca un alt mod de a desemna sensul spiritual al unui text biblic, în cazul în care sensul spiritual se deosebește de sensul literal. Temeiul său este faptul că Duhul Sfânt, autorul principal al Bibliei, îl poate călăuzi pe autorul uman în alegerea expresiilor sale astfel încât acestea să exprime un adevăr a cărui profunzime el nu o percepe cu totul. Aceasta este revelată mai complet în decursul timpului, datorită, pe de o parte, realizărilor divine ulterioare care vădesc mai bine însemnătatea textelor și datorită, pe de altă parte, inserării textelor în canonul Scripturilor.
Astfel se constituie un nou context, care face să apară potențialități de sens pe care contextul primitiv le lăsa în umbră.
III. DIMENSIUNI CARACTERISTICE ALE INTERPRETĂRII CATOLICE
Exegeza catolică nu încearcă să se distingă printr-o metodă științifică aparte. Ea recunoaște că unul din aspectele textelor biblice este de a fi opera unor autori umani, care s-au folosit de propriile lor capacități de exprimare și de mijloacele pe care le puneau la dispoziție epoca și mediul lor. În consecință, ea utilizează fără idei preconcepute toate metodele și abordările științifice care permit sesizarea mai bună a sensului textelor în contextul lor lingvistic, literar, sociocultural, religios și istoric, clarificându-le și prin studiul surselor lor și ținând cont de personalitatea fiecărui autor (cf. Divino afflante Spiritu, EB 557). Ea contribuie activ la dezvoltarea metodelor și la progresul cercetării.
Ceea ce o caracterizează este că se situează conștient în tradiția vie a Bisericii, a cărei primă grijă este fidelitatea față de revelația atestată de Biblie. Hermeneuticile moderne au pus în lumină, după cum am amintit, imposibilitatea de a interpreta un text fără a pleca de la o «precomprehensiune» de un gen sau altul. Exegeza catolică abordează scrierile biblice cu o precomprehensiune care unește strâns cultura modernă științifică și tradiția religioasă ce provine din Israel și din comunitatea creștină primară. Interpretarea sa se află astfel în continuitate cu dinamismul de interpretare care se manifestă chiar în interiorul Bibliei și care se prelungește apoi în viața Bisericii. Ea corespunde exigenței de afinitate vitală între interpret și obiectul lui, afinitate care constituie una din condițiile pentru ca demersul exegetic să fie posibil.
Totuși, orice precomprehensiune comportă pericole. În cazul exegezei catolice, există riscul de a atribui textelor biblice un sens pe care ele nu-l exprimă, ci care este rodul unei dezvoltări ulterioare a tradiției. Exegetul trebuie să se ferească de acest pericol.
A. INTERPRETAREA ÎN TRADIȚIA BIBLICĂ
Textele Bibliei sunt expresia unor tradiții religioase care existau înaintea lor. Modul în care ele se leagă de aceste tradiții diferă de la caz la caz, creativitatea autorilor manifestându-se în grade diferite. În scurgerea timpului, multiple tradiții s-au întâlnit treptat pentru a forma o mare tradiție comună. Biblia este o manifestare privilegiată a acestui proces, la a cărui realizare ea a contribuit și pe care continuă să-l reglementeze.
«Interpretarea în Tradiția biblică» comportă o mare varietate de aspecte. Prin această expresie se poate înțelege modul în care Biblia interpretează experiențele umane fundamentale sau evenimentele specifice ale istoriei lui Israel sau, de asemenea, modul în care textele biblice utilizează surse, scrise sau orale – dintre care unele pot proveni din alte religii sau culturi – reinterpretându-le. Însă, subiectul nostru fiind interpretarea Bibliei, nu vrem să tratăm aici despre aceste vaste probleme, ci numai să propunem câteva observații privind interpretarea textelor biblice în cadrul Bibliei înseși.
1. Recitiri
Ceea ce contribuie la unitatea internă a Bibliei, unică în genul ei, este faptul că scrierile biblice posterioare se sprijină adesea pe scrierile anterioare. Acestea fac aluzie la ele, propun «recitiri» ale lor care dezvoltă noi aspecte de sens, uneori foarte diferite de sensul primar, sau se referă la ele și explicit, fie pentru a le aprofunda semnificația, fie pentru a le afirma împlinirea.
În acest fel moștenirea unui pământ, făgăduit de Dumnezeu lui Abraham pentru urmașii lui (Gen 15,7.18), devine intrarea în sanctuarul lui Dumnezeu (Ex 15,17), o participare la odihna lui Dumnezeu (Ps 132,7-8) rezervată adevăraților credincioși (Ps 95,8-11; Evr 3,7-4,11) și, în sfârșit, intrarea în sanctuarul ceresc (Evr 6,12.18-20), «moștenirea veșnică» (Evr 9,15).
Oracolul profetului Natan, care îi făgăduiește lui David o «casă», adică o succesiune dinastică, «întărită pe veci» (2Sam 7,12-16) este reamintit în numeroase rânduri (2Sam 23,5; 1Reg 2,4; 3,6; 1Cron 17,11-14), în special în vremuri de suferință (Ps 89,20-38), nu fără variații semnificative, și este prelungit de alte oracole (Ps 2, 7-8; 110,1-4; Am 9,11; îs 7,13-14; Ier 23, 5-6 etc), dintre care unele vestesc întoarcerea domniei lui David însuși (Os 3,5; Ier 30, 9; Ez 34, 24; 37, 24-25; cf. Mc 11, 10). Domnia făgăduită devine universală (Ps 2,8; Dan 2,35.44; 7,14; cf. Mt 28,18). Ea realizează pe deplin vocația omului (Gen 1,28; Ps 8,6-9; Înț 9,2-3;10,2).
Oracolul lui Ieremia, privind cei 70 de ani de pedeapsă meritată de Ierusalim și Iuda (Ier 25,11-12; 29,10) este amintit în 2Cronici 25,20-23, care îi constată înfăptuirea, însă totuși este remeditat, mult mai târziu, de către autorul cărții lui Daniel, în convingerea că acest cuvânt al lui Dumnezeu tăinuiește încă un sens ascuns, care trebuie să-și arunce lumina asupra situației prezente (Dan 9,24-27).
Afirmarea fundamentală a dreptății retributive a lui Dumnezeu, care îi răsplătește pe cei buni și îi pedepsește pe cei răi (Ps 1,1-6; 112,1-10; Lev 26,3-33 etc.) se lovește de experiența imediată, care adesea nu îi corespunde. Scriptura lasă atunci să se exprime cu vigoare protestul și contestarea (Ps 44; lob 10,1-7; 13,3-28; 23-24) și aprofundează progresiv misterul (Ps 37; lob 38-42; îs 53; înț 3-5).
2. Raporturi între Vechiul Testament și Noul Testament
Raporturile intertextuale dobândesc o densitate extremă în scrierile Noului Testament, străbătut pretutindeni de aluzii la Vechiul Testament și de citări explicite. Autorii Noului Testament recunosc Vechiului Testament valoarea de revelație divină. Ei proclamă că această revelație și-a aflat împlinirea în viața, învățătura și mai ales moartea și învierea lui Isus, izvor de iertare și de viață veșnică. «Cristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, și a fost îngropat și a înviat a treia zi, potrivit Scripturilor, și s-a arătat…» (1Cor 15,3-5): acesta este nucleul central al predicării apostolice (1Cor 15,11).
Ca întotdeauna, între Scripturi și evenimentele care le împlinesc, relațiile nu sunt de simplă corespondență materială, ci de iluminare reciprocă și de progres dialectic: se constată în același timp că Scripturile revelează sensul evenimentelor și că evenimentele revelează sensul Scripturilor, adică ele obligă la renunțarea la anumite aspecte de interpretare acceptate, pentru adoptarea unei interpretări noi.
Încă din timpul slujirii sale publice, Isus luase o poziție personală originală, diferită de interpretarea acceptată în epocă, care era cea a «cărturarilor și fariseilor» (Mt. 5,20). Sunt numeroase dovezile în această privință: antitezele din Cuvântarea de pe munte (Mt 5,21-48), libertatea suverană a lui Isus în respectarea sabatului (Mc 2,27-28 și par.), modul lui de a relativiza preceptele de puritate rituală (Mc 7,1-23 și par.), dimpotrivă, exigența lui radicală în alte domenii (Mt 10, 2-12 și par.; 10, 17-20 și par.) și mai ales atitudinea lui primitoare față de «vameși și păcătoși» (Mc 2,15-17 și par.). Nu era vorba din partea lui de un capriciu de contestatar, ci, dimpotrivă, de fidelitate mai profundă față de voința lui Dumnezeu exprimată în Scriptură (cf. Mt 5,17; 9,13; Mc 7,8-13 și par.; 10, 5-9 și par.).
Moartea și învierea lui Isus au dus la extrem evoluția începută, provocând, în anumite puncte, o ruptură completă, în același timp cu o deschidere neașteptată. Moartea lui Mesia, «regele iudeilor» (Mc 15,26 și par.), a provocat o transformare a interpretării pământești a psalmilor regali și a oracolelor mesianice. Învierea lui și preamărirea lui cerească, ca Fiu al lui Dumnezeu, au dat acestor texte o plinătate a sensului de neconceput mai înainte. Expresii care păreau hiperbolice trebuie luate de acum înainte ad litteram. Ele apar ca pregătite de Dumnezeu pentru a exprima slava lui Cristos Isus, căci Isus este cu adevărat «Domnul» (Ps 110,1) în sensul cel mai tare al termenului (Fapte 2,36; Fii 2,10-11; Evr. 1,10-12); El este Fiul lui Dumnezeu (Ps 2,7; Mc 14,62; Rom 1,3-4), Dumnezeu cu Dumnezeu (Ps 45,7; Evr 1,8; In 1,1; 20,28); «împărăția sa nu va avea sfârșit» (Lc 1,32-33; cf. 1Cron 17,11-14; Ps 45,7; Evr. 1,8) și este în același timp «preot în veac» (Ps. 110,4; Evr. 5,6-10; 7,23-24).
Autorii Noului Testament au recitit Vechiul Testament în lumina acestor evenimente ale Paștelui. Duhul Sfânt trimis de Cristos glorificat (cf. In 15,26; 16,7) i-a făcut să le descopere sensul spiritual. Astfel ei au fost făcuți să afirme mai mult ca niciodată valoarea profetică a Vechiului Testament, dar și să-i relativizeze puternic valoarea de instituție mântuitoare. Acest al doilea punct de vedere, care apărea deja în Evanghelii (cf. Mt. 11,11-13 și par.; 12,41-42 și par.; In 4,12-14; 5,37; 6,32), izbucnește cu putere în anumite scrisori pauline, precum și în Scrisoarea către evrei. Paul și autorul Scrisorii către evrei demonstrează că Torah, ca revelație, își vestește singură propriul sfârșit ca sistem legislativ (cf. Gal 2,15-5,1; Rom 3,20-21; 6,14; Evr 7,11-19; 10,8-9). Rezultă că păgânii care aderă la credința în Cristos nu mai trebuie supuși la toate preceptele legislației biblice, de acum înainte redusă, în ansamblul ei, la statutul de instituție legală a unui anumit popor, însă trebuie să se hrănească din Vechiul Testament ca Cuvânt al lui Dumnezeu, care le permite să descopere mai bine toate dimensiunile misterului pascal din care trăiesc (cf. Lc 24,25-27. 44-45; Rom 1,1-2).
În cadrul Bibliei creștine, raporturile între Noul Testament și Vechiul Testament nu sunt lipsite de complexitate. Când este vorba de utilizarea unor anumite texte, autorii Noului Testament au recurs în mod firesc la cunoștințele și la procedeele de interpretare ale epocii lor. A pretinde că trebuiau să se conformeze metodelor științifice moderne ar fi un anacronism. Exegetul trebuie mai curând să dobândească cunoașterea procedeelor antice pentru a putea să interpreteze corect folosirea lor. Este adevărat, pe de altă parte, că nu trebuie să acorde o valoare absolută unei cunoașteri umane limitate.
În sfârșit, trebuie adăugat că în cadrul Noului Testament, ca deja în cadrul Vechiului Testament, se observă juxtapunerea unor perspective diferite și uneori aflate în tensiune unele cu altele, de exemplu privind situația lui Isus (In 8,29; 16,32 și Mc 15,34) sau privind valoarea Legii mozaice (Mt 5,17-19 și Rom 6,14) sau privind necesitatea faptelor pentru a fi îndreptățit (Iac 2,24 și Rom 3,28; Ef 2,8-9). Una dintre caracteristicile Bibliei este tocmai absența spiritului de sistem și dimpotrivă, prezența unor tensiuni dinamizante. Biblia a acceptat mai multe moduri de a interpreta aceleași evenimente sau de a gândi aceleași probleme. Astfel, ea ne invită să refuzăm simplismul și îngustimea spiritului.
3. Câteva concluzii
Din cele ce s-au spus, se poate conchide că Biblia cuprinde numeroase indicații și sugestii privind arta interpretării ei. Într-adevăr, Biblia este, încă de la început, ea însăși interpretare. Textele ei au fost recunoscute de comunitățile Vechiului Legământ și ale timpului apostolic ca expresie valabilă a credinței lor. Potrivit interpretării comunităților, și în legătură cu acestea, ele au fost recunoscute ca Scripturi Sfinte (astfel, de ex., Cântarea Cântărilor a fost recunoscută ca Scriptură Sfântă deoarece se aplică relației între Dumnezeu și Israel). În decursul formării Bibliei, scrierile care o compun au fost, în multe cazuri, prelucrate și reinterpretate, pentru a răspunde la situații noi, necunoscute mai înainte.
Modul de a interpreta textele manifestat în Sfânta Scriptură sugerează următoarele observații:
Dat fiind că Sfânta Scriptură a luat ființă pe baza unui consens al comunităților de credincioși care au recunoscut în textul ei expresia credinței revelate, însăși interpretarea ei trebuie să fie, pentru credința vie a comunităților bisericești, sursă de consens în punctele esențiale.
Dat fiind că expresia credinței, așa cum se găsea în Sfânta Scriptură recunoscută de toți, a trebuit să se reînnoiască în mod continuu ca să facă față la situații noi – ceea ce explică «recitirile» multor texte biblice -, interpretarea Bibliei trebuie să aibă și aspect de creativitate și să înfrunte problemele noi, pentru a răspunde la ele plecând de la Biblie.
Dat fiind că textele Sfintei Scripturi au uneori relații de tensiune între ele, interpretarea trebuie în mod necesar să fie multiplă. Nici o interpretare particulară nu poate epuiza sensul ansamblului, care este o simfonie pe mai multe voci. Deci, interpretarea unui anumit text trebuie să evite exclusivismul.
Sfânta Scriptură este în dialog cu comunitățile de credincioși: ea a izvorât din tradițiile lor de credință. Textele ei s-au dezvoltat în raport cu aceste tradiții și au contribuit, reciproc, la dezvoltarea lor. Rezultă că interpretarea Scripturii se face în sânul Bisericii în pluralitatea și unitatea ei și în tradiția ei de credință.
Tradițiile de credință alcătuiau mediul vital în care s-a inserat activitatea literară a autorilor Sfintei Scripturi. Această inserare cuprindea și participarea la viața liturgică și la activitatea exterioară a comunităților, la lumea lor spirituală, la cultura lor și la peripețiile existenței lor istorice. Interpretarea Sfintei Scripturi cere așadar, în mod asemănător, participarea exegeților la întreaga viață și la întreaga credință a comunității de credincioși a timpului lor.
Dialogul cu Sfânta Scriptură în ansamblul ei, și deci cu înțelegerea credinței proprii unor epoci anterioare, este însoțit în mod necesar de un dialog cu generația precedentă. Aceasta atrage stabilirea unui raport de continuitate, dar și constatarea unor diferențe. Rezultă că interpretarea Scripturii comportă o muncă de verificare și de triere; ea rămâne în continuitate cu tradițiile exegetice anterioare, din care păstrează și își asumă numeroase elemente, dar, în alte privințe, se detașează de ele, ca să poată progresa.
B. INTERPRETAREA ÎN TRADIȚIA BISERICII
Biserica, poporul lui Dumnezeu, are conștiința că este ajutată de Duhul Sfânt în înțelegerea și interpretarea Scripturilor. Primii ucenici ai lui Isus știau că nu sunt în măsură să înțeleagă imediat în toate aspectele sale plinătatea pe care o primiseră. În viața lor de comunitate desfășurată cu perseverență, făceau experiența unei aprofundări și a unei explicitări progresive a revelației primite. Recunoșteau în aceasta influența și acțiunea «Duhului adevărului», pe care li-l făgăduise Cristos ca să-i călăuzească spre plinătatea adevărului (In 16,12-13). Tot astfel, Biserica își urmează drumul, susținută de făgăduința lui Cristos: «Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, El vă va învăța toate și vă va aduce aminte toate câte vi le-am spus Eu» (In 14,26).
1. Formarea Canonului
Călăuzită de Duhul Sfânt și în lumina Tradiției vii pe care a primit-o, Biserica a discernut scrierile care trebuie privite ca Scripturi Sfinte în sensul că, «fiind alcătuite sub inspirația Duhului Sfânt, îl au ca autor pe Dumnezeu și au fost încredințate ca atare Bisericii» (Dei Verbum, 11) și conțin «adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în textele sacre» (ibid.).
Discernerea unui «canon» al Sfintelor Scripturi a fost rezultatul unui lung proces. Comunitățile Vechiului Legământ (începând cu grupurile aparte, cum ar fi cercurile profetice sau mediul sacerdotal, până la întregul popor) au recunoscut într-un anumit număr de texte Cuvântul lui Dumnezeu care le trezea credința și le călăuzea în viață; ele au primit aceste texte ca pe un patrimoniu de păstrat și de transmis. Astfel, aceste texte au încetat să mai fie numai expresia inspirației unor anumiți autori; ele au devenit proprietatea comună a poporului lui Dumnezeu. Noul Testament își dovedește venerația pentru aceste texte sacre, pe care le primește ca o moștenire de preț transmisă de poporul iudeu. El le privește ca «Scripturi Sfinte» (Rom 1,2), «inspirate» de Duhul lui Dumnezeu (2Tim 3,16; cf. 2Pt 1,20-21), care «nu pot fi desființate» (In 10,35).
Cu aceste texte care alcătuiesc «Vechiul Testament» (cf. 2Cor 3,14), Biserica a unit strâns scrierile în care a recunoscut, pe de o parte, mărturia autentică provenită de la apostoli (cf. Lc 1,2; 1In 1,1-3) și garantată de Duhul Sfânt (cf. 1Pt 1,12), «despre toate cele ce a început Isus a face și a învăța» (Fapte 1,1) și, pe de altă parte, instrucțiunile date de apostolii înșiși și de alți ucenici pentru constituirea comunității de credincioși. Această dublă serie de scrieri a primit apoi numele de «Noul Testament».
În acest proces au jucat un rol numeroși factori: certitudinea că Isus – și apostolii împreună cu El – recunoscuseră Vechiul Testament ca Scriptură inspirată și că misterul său pascal constituia împlinirea acestuia; convingerea că scrierile Noului Testament provin în mod autentic din predica apostolică (ceea ce nu implică faptul de a fi fost toate compuse de apostolii înșiși); constatarea conformității lor cu regula credinței și folosirea lor în liturgia creștină; în sfârșit, experiența acordului lor cu viața eclezială a comunităților și experiența capacității lor de a hrăni această viață.
Discernând canonul Scripturilor, Biserica își discernea și își definea și propria identitate, în așa fel încât Scripturile sunt de acum o oglindă în care Biserica poate să-și descopere în mod constant identitatea și să-și verifice, veac după veac, modul în care răspunde fără încetare la Evanghelie și modul în care se dispune să-i fie mijloc de transmitere (cf. Dei Verbum, 7). Acest lucru conferă scrierilor canonice o valoare salvifică și teologică total diferită de cea a altor texte vechi. Dacă acestea din urmă pot aduce multă lumină asupra originilor credinței, nu pot niciodată să se substituie autorității scrierilor considerate canonice și deci fundamentale pentru înțelegerea credinței creștine.
2. Exegeza patristică
Încă din primele timpuri, s-a înțeles că același Duh Sfânt care i-a îndemnat pe autorii Noului Testament să pună în scris mesajul mântuirii (Dei Verbum, 7; 18) îi oferă și Bisericii o asistență continuă pentru interpretarea scrierilor ei inspirate (cf. Irineu, Adv. Haer. 3.24.1; cf. 3.1.1; 4.33.8; Origene, De princ., 2.7.2.; Tertulian, Depraescr., 22).
Părinții Bisericii, care au avut un rol deosebit în procesul formării canonului, au un rol fondator și în cazul tradiției vii, care fără încetare însoțește și călăuzește lectura și interpretarea pe care Biserica o dă Scripturilor (cf. Providentissimus, EB 110-111; Divino Afflante Spiritu, 28-30, EB 554; Dei Verbum, 23; PCB, Instr. de Evang. histor., 1). În curentul marii Tradiții, contribuția deosebită a exegezei patristice constă în aceasta: ea a extras din ansamblul Scripturii orientările de bază care au dat formă tradiției doctrinare a Bisericii și a furnizat o bogată învățătură teologică pentru instruirea și hrănirea spirituală a credincioșilor.
La Părinții Bisericii, citirea Scripturii și interpretarea ei ocupă un loc considerabil. Dau mărturie în acest sens în primul rând lucrările direct legate de înțelegerea Scripturilor, și anume omiliile și comentariile, dar și lucrările de controversă și de teologie, în care apelul la Scriptură folosește ca argument principal.
Locul obișnuit al lecturii biblice este biserica, în cursul liturgiei. De aceea, interpretarea propusă este întotdeauna de natură teologică, pastorală și teologală, în serviciul comunităților și a credincioșilor luați individual.
Părinții privesc Biblia înainte de toate ca fiind Cartea lui Dumnezeu, lucrare unică a unui autor unic. Cu toate acestea ei nu reduc autorii umani la a nu fi decât instrumente pasive și știu să atribuie un scop singular unei cărți sau alteia, luate individual. Însă tipul lor de abordare nu acordă decât o slabă atenție dezvoltării istorice a revelației. Numeroși Părinți ai Bisericii prezintă Logos-ul, Cuvântul lui Dumnezeu, ca autor al Vechiului Testament și afirmă astfel că întreaga Scriptură are o dimensiune cristologică.
În afară de anumiți exegeți din Școala de la Antiohia (Teodor de Mopsuestia în mod cu totul deosebit), Părinții se simt autorizați să ia o frază în afara contextului ei și să recunoască în ea un adevăr revelat de Dumnezeu. În apologetica față de iudei sau în controversa dogmatică cu alți teologi, ei nu ezită să se sprijine pe interpretări de acest gen.
Preocupați înainte de toate de grija de a trăi Biblia în comuniune cu frații lor, Părinții se mulțumesc adesea să utilizeze textul biblic curent în mediul lor. Interesându-se metodic de Biblia ebraică, Origen este animat mai ales de grija de a argumenta în fața iudeilor plecând de la texte acceptate de aceștia din urmă. Exaltând hebraica veritas, sfântul Ieronim face figură de marginal.
Părinții practică, în mod mai mult sau mai puțin frecvent, metoda alegorică, pentru a risipi scandalul pe care l-ar putea resimți unii creștini și adversarii păgâni ai creștinismului în fața anumitor pasaje ale Bibliei. Însă literalitatea și istoricitatea textelor sunt foarte rar evacuate. Recurgerea Părinților la alegorie depășește în general fenomenul unei adaptări la metoda alegorică a autorilor păgâni.
Recurgerea la alegorie derivă și din convingerea că Biblia, carte a lui Dumnezeu, a fost dată de către El poporului său, Biserica. În principiu, nimic nu trebuie lăsat deoparte ca fiind desuet sau în mod definitiv învechit. Dumnezeu adresează un mesaj mereu actual poporului său creștin. În explicările Bibliei, Părinții amestecă și întretaie interpretările tipologice și alegorice într-un mod aproape inextricabil, mereu cu scop pastoral și pedagogic. Tot ceea ce s-a scris a fost pentru instruirea noastră (cf. 1 Cor 10,11).
Convinși că este vorba de cartea lui Dumnezeu, deci inepuizabilă, Părinții cred că pot interpreta un anumit pasaj potrivit unei anumite scheme alegorice, dar apreciază că fiecare este liber să propună altceva, cu condiția să respecte analogia credinței.
Interpretarea alegorică a Scripturilor ce caracterizează exegeza patristică riscă să-l dezorienteze pe omul modern, însă experiența Bisericii pe care o exprimă această exegeză oferă o contribuție mereu utilă (cf. Divino afflante Spiritu, 31-32; Dei Verbum, 23). Părinții ne învață să citim teologic Biblia în sânul unei Tradiții vii cu un autentic spirit creștin.
3. Rolul diferiților membri ai Bisericii în interpretare
Deoarece sunt date Bisericii, Scripturile sunt tezaurul comun al corpului complet al credincioșilor: «Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură constituie tezaurul unic al cuvântului lui Dumnezeu încredințat Bisericii; aderând la el, întregul popor sfânt, unit cu Păstorii săi, stăruie de-a pururi în învățătura Apostolilor…» (Dei Verbum, 10; cf. și 21). Este adevărat că familiaritatea cu textul Scripturii a fost, printre credincioși, mai remarcabilă în anumite epoci ale istoriei Bisericii decât în altele. Însă Scripturile au ocupat o poziție de prim plan în toate momentele importante de reînnoire în viața Bisericii, începând cu mișcarea monastică din primele secole și până la epoca recentă a Conciliului Vatican II.
Acest Conciliu învață că toți cei botezați, atunci când iau parte, în credința lui Cristos, la celebrarea Euharistiei, recunosc prezența lui Cristos și în cuvântul lui, căci «El este cel care vorbește în timp ce se citește în biserică Sfânta Scriptură» (Sacrosanctum Concilium). La această ascultare a cuvântului ei aduc «simțământul supranatural de credință al întregului popor (al lui Dumnezeu) (…) Prin acest simțământ al credinței, insuflat și susținut de Duhul adevărului, Poporul lui Dumnezeu, sub îndrumarea Magisteriului sacru, căruia i se supune cu fidelitate, primește nu cuvântul oamenilor, ci adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu (cf. 1 Tes 2,13), aderă neclintit la „credința transmisă sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda 3), o pătrunde mai adânc prin judecată dreaptă și o aplică mai pe deplin în viață» (Lumen gentium, 12).
Deci toți membrii Bisericii au un rol în interpretarea Scripturilor. În exercitarea slujirii lor pastorale, episcopii, ca succesori ai apostolilor, sunt cei dintâi martori și chezași ai tradiției vii în care Scripturile sunt interpretate în fiecare epocă. «Călăuziți de lumina Duhului adevărului, trebuie să păstreze Cuvântul lui Dumnezeu cu fidelitate, să-l explice și să-l răspândească prin propovăduire» (Lumen Gentium, 9; cf. Lumen gentium, 25). În calitate de colaboratori ai episcopilor, au ca primă îndatorire proclamarea Cuvântului (Presbyterorum Ordinis, 4). Ei sunt înzestrați cu o carismă specifică pentru interpretarea Scripturii atunci când, transmițând nu ideile lor personale, ci Cuvântul lui Dumnezeu, aplică adevărul veșnic al Evangheliei la împrejurările concrete ale vieții (ibid.). Le revine preoților și diaconilor, mai ales atunci când administrează sacramentele, să pună în lumină unitatea pe care Cuvântul și Sacramentul o alcătuiesc în slujirea Bisericii.
Având misiunea de a prezida comunitatea euharistică și de a fi educatori ai credinței, slujitorii Cuvântului au ca sarcină principală nu numai de a da o învățătură, ci și de a-i ajuta pe credincioși să înțeleagă și să discearnă ceea ce le spune inimii lor Cuvântul lui Dumnezeu atunci când ascultă și meditează Scripturile. În acest fel, ansamblul Bisericii locale, după modelul lui Israel, poporul lui Dumnezeu (Ex 19,5-6), devine o comunitate care știe că Dumnezeu îi vorbește (cf. In 6,45) și care se grăbește să-l asculte cu credință, iubire și docilitate față de Cuvânt (Dt 6,4-6). Asemenea comunități, care ascultă cu adevărat, devin în mediul lor, cu condiția să rămână mereu unite în credință și iubire cu ansamblul Bisericii, puternice focare de evanghelizare și de dialog, ca și agenți ai transformării sociale (Evangelii nuntiandi, 57-58; CDF, Instrucțiune privind libertatea creștină și eliberarea, 69-70).
Duhul este dăruit, bineînțeles, și creștinilor luați individual, în așa fel încât inimile lor să poată «arde în ei» (cf. Lc 24,32), atunci când se roagă și studiază în rugăciune Scripturile în contextul vieții lor personale. De aceea, Conciliul Vatican II a cerut cu insistență ca accesul la Scripturi să fie facilitat în toate felurile posibile (Dei Verbum, 22; 25). Acest gen de lectură, trebuie remarcat, nu este niciodată complet privat, deoarece credinciosul citește și interpretează Scriptura mereu în credința Bisericii și aduce apoi comunității rodul lecturii sale, pentru îmbogățirea credinței comune.
Întreaga tradiție biblică și, într-un mod mai remarcabil, învățătura lui Isus în Evanghelii îi arată ca auditori privilegiați ai Cuvântului lui Dumnezeu pe cei pe care lumea îi consideră ca oameni de condiție umilă. Isus a recunoscut că lucruri ascunse învățaților și înțelepților au fost descoperite celor simpli (Mt 11,25; Lc 10,21) și că împărăția lui Dumnezeu aparține celor care se aseamănă cu copiii (Mc 10,14 și par.).
Pe aceeași linie, Isus a proclamat: «Fericiți voi, cei săraci, căci a voastră este împărăția lui Dumnezeu» (Lc 6,20; cf. Mt 5,3). Printre semnele timpurilor mesianice se află proclamarea veștii celei bune săracilor (Lc 4,18; 7,22; Mt 11,5; cf. CDF, Instrucțiune privind libertatea creștină și eliberarea, 47-48). Cei care, în neputința lor și în lipsa resurselor umane, sunt îndemnați să-și așeze singura speranță în Dumnezeu și dreptatea lui, au o capacitate de a asculta și a interpreta Cuvântul lui Dumnezeu care trebuie să fie luată în seamă de ansamblul Bisericii și cere de asemenea un răspuns la nivel social.
Recunoscând diversitatea darurilor și a funcțiilor pe care Duhul le pune în slujba comunității, în special darul de a învăța pe alții (1Cor 12,28-30; Rom 12,6-7; Ef 4,11-16), Biserica își acordă stima celor care manifestă o capacitate deosebită de a contribui la zidirea Trupului lui Cristos prin competența lor în interpretarea Scripturii (Divino afflante Spiritu, 46-48, EB 564-565; Dei Verbum, 23; PCB, Instrucțiune privind istoricitatea Evangheliilor, Introd.). Deși munca lor n-a obținut întotdeauna încurajările de acum, exegeții care își pun știința în slujba Bisericii se află situați într-o bogată tradiție care se extinde de la primele secole, cu Origene și Ieronim, până în vremurile mai recente, cu P. Lagrange și alții, și se prelungește până în zilele noastre. În special căutarea sensului literal al Scripturii, pe care astăzi se insistă atât de mult, cere eforturile conjugate ale celor care au competență în materie de limbi vechi, de istorie și de cultură, de critică de text și de analiză a formelor literare, și care știu să utilizeze metodele criticii științifice. Pe lângă această atenție la text în contextul său istoric originar, Biserica contează pe exegeții însuflețiți de același Duh care a inspirat Scripturile, pentru a face ca «un număr cât mai mare de slujitori ai cuvântului divin să poată împărtăși cu rod Poporului lui Dumnezeu hrana Scripturii» (Divino afflante Spiritu, 24; 53-55; EB 551, 567; Dei Verbum, 23; Paul al Vl-lea, Sedula Cura [1971]). Un motiv de satisfacție este adus în timpurile noastre de numărul crescând de femei exeget, care aduc de multe ori, în interpretarea Scripturii, noi puncte de vedere pătrunzătoare și pun din nou în lumină aspecte care căzuseră în uitare.
Dacă Scripturile, așa cum s-a amintit mai sus, sunt bunul Bisericii întregi și fac parte din «tezaurul credinței», pe care toți, păstori și credincioși, «îl păstrează, îl mărturisesc și îl pun în faptă într-un efort comun», rămâne adevărat totuși că «misiunea de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu, scris sau transmis, a fost încredințată numai Magisteriului viu al Bisericii, a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos» (Dei Verbum, 10). Astfel deci, în ultimă instanță, Magisteriul este cel care are sarcina de a garanta autenticitatea interpretării și de a indica, dacă e cazul, că o anumită interpretare este incompatibilă cu evanghelia autentică. El se achită de această sarcină în cadrul koinoniei Trupului, exprimând oficial credința Bisericii pentru a sluji Biserica; în acest scop el consultă teologi, exegeți și alți experți, a căror legitimă libertate o recunoaște și cu care rămâne legat printr-o relație reciprocă în scopul comun de «a păstra poporul lui Dumnezeu în adevărul care eliberează» (CDF, Instrucțiune privind vocația eclezială a teologului, 21).
C. MISIUNEA EXEGETULUI
Misiunea exegeților catolici cuprinde mai multe aspecte. Este o misiune în cadrul Bisericii, deoarece constă în studierea și explicarea Sfintei Scripturi astfel încât să i se pună toate bogățiile la dispoziția păstorilor și a credincioșilor. Dar, în același timp, este o misiune științifică, ce îl pune pe exeget în relație cu colegii lui necatolici și cu multe sectoare ale cercetării științifice. Pe de altă parte, această misiune cuprinde atât munca de cercetare cât și cea de transmitere a învățăturii. Ambele duc în mod normal la publicare.
1. Orientări principale
Realizându-și misiunea, exegeții catolici trebuie să privească serios caracterul istoric al revelației biblice. Căci cele două Testamente exprimă în cuvinte omenești, care sunt marcate de timpul lor, revelația istorică pe care a înfăptuit-o Dumnezeu, prin diferite mijloace, despre El însuși și despre planul său de mântuire. Prin urmare, exegeții trebuie să se folosească de metoda istorico-critică. Totuși, ei nu-i pot atribui exclusivitatea. Toate metodele pertinente de interpretare a textelor au dreptul să-și aducă contribuția la exegeza Bibliei.
În munca lor de interpretare, exegeții catolici nu trebuie să uite niciodată că ceea ce interpretează ei este Cuvântul lui Dumnezeu. Misiunea lor comună nu se termină atunci când au deosebit izvoarele, au definit formele sau au explicat procedeele literare.
Scopul muncii lor nu este atins decât atunci când au clarificat sensul textului biblic în calitate de cuvânt actual al lui Dumnezeu. În acest scop trebuie să ia în considerare diferitele perspective hermeneutice care ajută la perceperea actualității mesajului biblic și îi permit să răspundă la nevoile cititorilor moderni ai Scripturilor.
Exegeții trebuie să explice și dimensiunea cristologică, canonică și eclezială a scrierilor biblice.
Dimensiunea cristologică a textelor biblice nu este întotdeauna evidentă; ea trebuie pusă în lumină ori de câte ori este posibil. Cu toate că Cristos a statornicit Noul Legământ în sângele său, cărțile Primului Legământ nu și-au pierdut valoarea. Asumate în proclamarea Evangheliei, ele își dobândesc și își manifestă deplina semnificație în «taina lui Cristos» (Ef 3, 4), ale cărei multiple aspecte le luminează, fiind în același timp luminate de El. Într-adevăr, aceste cărți pregăteau poporul lui Dumnezeu pentru venirea lui (cf. Dei Verbum, 14-16).
Deși fiecare carte a Bibliei a fost scrisă cu un scop distinct și își are semnificația specifică, se arată purtătoare a unui sens ulterior atunci când devine o parte a ansamblului canonic. Misiunea exegeților include, așadar, explicitarea afirmației sfântului Augustin: «Novum Testamentum in Vetere latet, et in Novo Vetus patet» (cf. Quaest. in Hept, 2, 73, CSEL 28, III, 3, pag. 141).
Exegeții trebuie să explice și relația care există între Biblie și Biserică. Biblia a luat ființă în comunități de credincioși. Ea exprimă credința lui Israel, apoi cea a comunităților creștine primare. Unită cu Tradiția vie care a precedat-o, care o însoțește și care se hrănește din ea (cf. Dei Verbum, 21), Biblia este mijlocul privilegiat de care se folosește Dumnezeu pentru a călăuzi, chiar și acum, zidirea și creșterea Bisericii ca Popor al lui Dumnezeu. Inseparabilă de dimensiunea eclezială este deschiderea ecumenică.
Datorită faptului că Biblia exprimă o ofertă de mântuire înfățișată de Dumnezeu tuturor oamenilor, misiunea exegeților comportă o dimensiune universală, care cere atenție față de celelalte religii și față de așteptările lumii actuale.
2. Cercetare
Misiunea exegetică este prea vastă pentru a putea fi dusă la bun sfârșit în întregime de către un singur individ. Se impune o diviziune a muncii, în special pentru cercetare, care cere specialiști în diferite domenii. Posibilele inconveniente ale specializării vor fi evitate prin eforturi interdisciplinare.
Este foarte important pentru binele întregii Biserici și pentru răspândirea ei în lumea modernă, ca un număr suficient de persoane bine formate să fie consacrate cercetării în diferitele sectoare ale științei exegetice. Preocupați de nevoile imediate ale slujirii, episcopii și superiorii de mănăstiri sunt adesea tentați să nu ia destul de în serios responsabilitatea care le revine de a avea grijă de această necesitate fundamentală. Însă o carență în acest punct expune Biserica la inconveniente grave, căci în acest caz păstorii și credincioșii riscă să cadă la discreția unei științe exegetice străine Bisericii și lipsită de raporturi cu viața de credință. Declarând că «studiul Sfintei Scripturi» trebuie să fie «sufletul teologiei» (Dei Verbum, 24), Conciliul Vatican II a arătat toată importanța cercetării exegetice. Totodată, amintește în mod implicit exegeților catolici că cercetările lor au un raport esențial cu teologia, fapt de care trebuie să se arate conștienți.
3. Învățământ
Declarația Conciliului face înțeles de asemenea și rolul fundamental care revine predării exegezei în facultățile de teologie, seminarii și scolasticate. Se înțelege de la sine că nivelul studiilor nu va fi uniform în diferitele cazuri. Este de dorit ca exegeza să fie predată de bărbați și de femei. Mai tehnică în facultăți, această predare va avea o orientare mai direct pastorală în seminarii. Însă niciodată nu-i va putea lipsi o dimensiune intelectuală serioasă. A proceda altfel ar însemna lipsă de respect față de Cuvântul lui Dumnezeu.
Profesorii de exegeză trebuie să le transmită studenților un respect profund pentru Sfânta Scriptură, arătându-le că merită un studiu atent și obiectiv, care să permită o apreciere mai bună a valorii ei literare, istorice, sociale și teologice. Ei nu se pot mulțumi să transmită o serie de cunoștințe care să fie înregistrate pasiv, ci trebuie să ofere o inițiere în metodele exegetice, explicându-le principalele operații pentru a-i face pe studenți capabili de judecată personală. Dat fiind timpul limitat de care se dispune, se pot utiliza alternativ două moduri de predare: pe de o parte cu ajutorul expunerilor sintetice, care introduc în studiul cărților biblice întregi și nu lasă deoparte nici un sector important nici al Vechiului și nici al Noului Testament; pe de altă parte, cu ajutorul analizelor aprofundate ale câtorva texte bine alese, care să fie în același timp o inițiere în practica exegezei. Și într-un caz și în celălalt, trebuie evitată cu grijă unilateralitatea, adică limitarea la un comentariu spiritual lipsit de temei istorico-critic sau la un comentariu istorico-critic lipsit de conținut doctrinar și spiritual (cf. Divino afflante Spiritu, EB 551-552; PCB, De Sacra Scriptura recte docenda, EB 598). Predarea trebuie să arate în același timp înrădăcinarea istorică a scrierilor biblice, aspectul lor de cuvânt personal al Tatălui ceresc care se adresează cu iubire copiilor săi (cf. Dei Verbum, 21) și rolul lor indispensabil în slujirea pastorală (cf. 2 Tim 3,16).
4. Publicații
Ca rod al cercetării și complement al învățământului, publicațiile au o funcție de mare importanță pentru progresul și răspândirea exegezei. În zilele noastre, publicarea nu se mai realizează numai prin texte tipărite, ci și prin alte mijloace, mai rapide și mai puternice (radio, televiziune, tehnici electronice), a căror folosire se cuvine a fi învățată.
Publicațiile de înalt nivel științific sunt instrumentul principal al dialogului, al discuției și al cooperării între cercetători. Datorită lor, exegeza catolică se poate menține în relație reciprocă cu celelalte medii ale cercetării exegetice, precum și cu lumea savantă în general.
Pe termen scurt, celelalte publicații sunt cele care aduc cele mai mari servicii adaptându-se la diferite categorii de cititori, de la publicul cultivat până la copiii de catehism, trecând prin grupuri biblice, mișcări apostolice și congregații religioase. Exegeții dotați pentru popularizare fac o muncă extrem de utilă și rodnică, indispensabilă pentru a asigura studiilor exegetice răspândirea pe care trebuie să o aibă. În acest sector, necesitatea actualizării mesajului biblic se face simțită în mod mai insistent. Acest lucru cere ca exegeții să ia în considerare exigențele legitime ale persoanelor instruite și cultivate din timpul nostru și să distingă clar, în folosul lor, ce trebuie privit ca detaliu secundar condiționat de epocă, ce trebuie interpretat ca limbaj mitic și ce trebuie apreciat ca sens propriu, istoric și inspirat. Scrierile biblice n-au fost compuse în limbaj modem, nici în stilul secolului al XX-lea. Formele de exprimare și genurile literare pe care le utilizează în textul lor ebraic, aramaic sau grec trebuie să fie făcute inteligibile pentru oamenii de astăzi, care, altfel, vor fi tentați fie să se dezintereseze de Biblie, fie să o interpreteze în mod simplist: literalist sau fantezist.
În întreaga diversitate a misiunilor sale, exegetul catolic nu are alt scop decât slujirea Cuvântului lui Dumnezeu. Ambiția sa nu este de a substitui textelor biblice rezultatele muncii sale, fie că este vorba de reconstituirea documentelor vechi utilizate de autorii inspirați, fie de o prezentare modernă a ultimelor concluzii ale științei exegetice. Ambiția sa este, dimpotrivă, să pună într-o lumină mai mare textele biblice înseși, ajutând la mai buna lor apreciere și înțelegere cu mereu mai multă exactitate istorică și profunzime spirituală.
D. RELAȚIILE CU CELELALTE DISCIPLINE TEOLOGICE
Fiind ea însăși o disciplină teologică, «fides quaerens intellectum», exegeza întreține cu celelalte discipline ale teologiei relații strânse și complexe. Într-adevăr, pe de o parte, teologia sistematică are influență asupra precomprehensiunii cu care exegeții abordează textele biblice. Dar, pe de altă parte, exegeza furnizează celorlalte discipline teologice date care sunt fundamentale pentru acestea. Așadar, se stabilesc relații de dialog între exegeză și celelalte discipline teologice, în respectul reciproc al specificității lor.
1. Teologia și precomprehensiunea textelor biblice
Atunci când abordează scrierile biblice, exegeții au în mod necesar o precomprehensiune. În cazul exegezei catolice, este vorba de o precomprehensiune bazată pe certitudinile credinței: Biblia este un text inspirat de Dumnezeu și încredințat Bisericii pentru trezirea credinței și călăuzirea vieții creștine. Aceste certitudini de credință nu ajung la exegeți în stare brută, ci după ce au fost elaborate în comunitatea bisericească prin reflecția teologică. Deci exegeții sunt orientați în cercetarea lor de reflecția dogmaticienilor privind inspirația Scripturii și funcția acesteia în viața Bisericii.
Și, reciproc, munca exegeților asupra textelor inspirate le aduce o experiență de care dogmaticienii trebuie să țină seama pentru mai buna elucidare a teologiei inspirației scripturare și a interpretării ecleziale a Bibliei. Exegeza suscită, în mod deosebit, o conștiință mai vie și mai precisă a caracterului istoric al inspirației biblice. Ea arată că procesul inspirației este istoric nu numai pentru că s-a desfășurat în decursul istoriei lui Israel și a Bisericii primare, ci și pentru că s-a înfăptuit prin intermediul unor persoane umane marcate fiecare de epoca ei și care, sub călăuzirea Duhului, au jucat un rol activ în viața poporului lui Dumnezeu.
De altfel, afirmarea teologică a raportului strâns între Scriptura inspirată și Tradiția Bisericii s-a confirmat și precizat datorită dezvoltării studiilor exegetice, care i-a determinat pe exegeți să acorde o atenție crescândă influenței exercitate asupra textelor de mediul vital în care s-au format («Sitz im Leben»).
2. Exegeza și teologia dogmatică
Fără a fi singurul locus theologicus, Sfânta Scriptură constituie baza privilegiată a studiilor teologice. Pentru interpretarea Scripturii cu exactitate științifică și precizie, teologii au nevoie de munca exegeților. Din partea lor, exegeții trebuie să-și orienteze cercetările în așa fel încât «studiul Sfintei Scripturi» să poată fi efectiv «sufletul teologiei» (Dei Verbum, 24). În acest scop, trebuie să acorde o atenție deosebită conținutului religios al scrierilor biblice.
Exegeții îi pot ajuta pe dogmaticieni să evite două extreme: pe de o parte, dualismul, care separă complet un adevăr doctrinar de expresia sa lingvistică, considerată ca neavând importanță; pe de altă parte, fundamentalismul, care, confundând umanul cu divinul, consideră ca adevăr revelat chiar aspectele contingente ale expresiilor omenești.
Pentru evitarea acestor două extreme, trebuie făcută o distincție fără separare, și deci acceptată o tensiune persistentă. Cuvântul lui Dumnezeu a fost exprimat în lucrarea unor autori umani. Gândurile și cuvintele sunt în același timp ale lui Dumnezeu și ale omului, în așa fel încât totul în Biblie vine în același timp de la Dumnezeu și de la autorul inspirat. Totuși nu înseamnă că Dumnezeu ar fi dat o valoare absolută condiționărilor istorice ale mesajului său. Acesta din urmă este susceptibil de a fi interpretat și actualizat, adică de a fi detașat, cel puțin parțial, de condiționarea sa istorică trecută, pentru a fi transplantat în condiționarea istorică prezentă. Exegetul stabilește bazele acestei operații, pe care dogmaticianul o continuă, luând în considerare celelalte loci theologici care contribuie la dezvoltarea dogmei.
3. Exegeza și teologia morală
Se pot face observații analoage privind raporturile între exegeză și teologia morală. De narațiunile privind istoria mântuirii, Biblia leagă strâns multiple instrucțiuni asupra conduitei de urmat: porunci, interziceri, prescripții juridice, îndemnuri și invective profetice, sfaturi ale înțelepților. Una din misiunile exegezei constă în precizarea valorii acestui material abundent și în pregătirea în acest fel a muncii moraliștilor.
Această misiune nu este simplă, fiindcă, adesea, textele biblice nu se îngrijesc să facă distincție între preceptele morale universale, prescripțiile de puritate rituală și rânduieli juridice specifice. Totul este pus laolaltă. Pe de altă parte, Biblia reflectă o evoluție morală considerabilă, care-și află împlinirea în Noul Testament. Deci nu este suficient ca o anumită poziție în materie de morală să fie atestată în Vechiul Testament (de ex. practica sclaviei sau a divorțului, sau cea a exterminărilor în caz de război), pentru ca această poziție să continue să fie valabilă. Trebuie făcut un discernământ, care să ia în calcul progresul necesar al conștiinței morale. Scrierile Vechiului Testament conțin elemente «imperfecte și depășite» (Dei Verbum, 15), pe care pedagogia divină nu le putea elimina dintr-o dată. Chiar Noul Testament nu este ușor de interpretat în domeniul moralei, fiindcă el se exprimă adesea în imagini sau într-un mod paradoxal, sau chiar provocator, iar raportul creștinilor cu Legea iudaică face obiectul unor aprige controverse.
Moraliștii sunt deci îndreptățiți să pună exegeților numeroase întrebări importante, care le vor stimula cercetările. În mai multe cazuri, răspunsul va putea fi că nici un text biblic nu tratează în mod explicit problema examinată. Dar chiar și atunci, mărturia Bibliei, înțeleasă în dinamismul său viguros de ansamblu, nu poate să nu ajute la definirea unei orientări rodnice. În privința punctelor celor mai importante, morala Decalogului rămâne fundamentală. Vechiul Testament conține deja principiile și valorile care dirijează o viață pe deplin conformă demnității persoanei umane, create «după chipul lui Dumnezeu» (Gen 1, 27). Noul Testament pune aceste principii și aceste valori într-o lumină mai mare, datorită revelației iubirii lui Dumnezeu în Cristos.
4. Puncte de vedere diferite și interacțiunea necesară
În documentul său din 1988 privind interpretarea dogmelor, Comisia teologică internațională a reamintit că, în vremurile moderne, a izbucnit un conflict între exegeză și teologia dogmatică; ea notează apoi contribuțiile pozitive ale exegezei moderne în folosul teologiei sistematice (Interpretarea dogmelor, 1988, C. 1,2). Pentru mai multă precizie, este util de adăugat că conflictul a fost provocat de exegeza liberală. Între exegeza catolică și teologia dogmatică nu a existat un conflict generalizat, ci numai momente de tensiune puternică. Este adevărat, totuși, că tensiunea poate degenera în conflict, dacă, de o parte și de alta, se accentuează nejustificat legitimele diferențe de puncte de vedere, până la a le transforma în opoziții ireductibile.
Într-adevăr, punctele de vedere sunt diferite și trebuie să fie. Prima sarcină a exegetului este să discearnă cu precizie sensul textelor biblice în contextul lor propriu, adică mai întâi în contextul lor literar și istoric specific și apoi în contextul canonului Scripturilor. Îndeplinind această sarcină, exegetul pune în lumină sensul teologic al textelor, atunci când acestea au o dimensiune de această natură. Astfel este făcută posibilă o relație de continuitate între exegeză și reflecția teologică ulterioară. Însă punctul de vedere nu este același, fiindcă misiunea exegetului este în mod fundamental istorică și descriptivă și se limitează la interpretarea Bibliei.
Dogmaticianul face o muncă mai speculativă și mai sistematică. Din acest motiv, el nu se interesează cu adevărat decât de anumite texte și anumite aspecte ale Bibliei și, de altfel, ia în considerare multe alte date care nu sunt biblice, – scrieri patristice, definiții conciliare, alte documente ale magisteriului, liturgia – precum și sistemele filozofice și situația culturală, socială și politică contemporană. Misiunea sa nu este pur și simplu de a interpreta Biblia, ci de a tinde la o înțelegere a credinței creștine pe deplin gândită în toate dimensiunile ei și în special în raportul ei decisiv cu existența creștină.
Din cauza orientării sale speculative și sistematice, teologia a cedat adesea tentației de a considera Biblia ca un rezervor de dicta probantia destinate să confirme teze doctrinare. În zilele noastre, dogmaticienii au dobândit o conștiință mai vie a importanței contextului literar și istoric pentru interpretarea corectă a textelor vechi și recurg mai mult la colaborarea exegeților.
Fiind Cuvânt al lui Dumnezeu pus în scris, Biblia are o bogăție de semnificații care nu poate fi complet captată și nici închisă în nici o teologie sistematică. Una din funcțiile principale ale Bibliei este cea de a lansa provocări serioase sistemelor teologice și de a aminti continuu existența unor importante aspecte ale revelației divine și ale realității umane care uneori au fost uitate sau neglijate în eforturile de reflecție sistematică. Reînnoirea metodologiei exegetice poate contribui la această conștientizare.
Reciproc, exegeza trebuie să se lase luminată de cercetarea teologică. Aceasta din urmă trebuie să o stimuleze să pună textelor întrebări importante și să le descopere mai bine toate dimensiunile și toată rodnicia. Studiul științific al Bibliei nu se poate izola de cercetarea teologică, nici de experiența spirituală și de discernământul Bisericii. Exegeza își dă cele mai bune roade atunci când este făcută în contextul credinței vii a comunității creștine, care este orientată spre mântuirea lumii întregi.
IV. INTERPRETAREA BIBLIEI ÎN VIAȚA BISERICII
Deși este misiunea specifică exegeților, totuși interpretarea Bibliei nu le aparține ca monopol, fiindcă ea comportă, în Biserică, aspecte care merg dincolo de analiza științifică a textelor. Într-adevăr, Biserica nu consideră Biblia numai ca un ansamblu de documente istorice privitoare la originile sale; ea o primește ca pe Cuvântul lui Dumnezeu care i se adresează ei și lumii întregi, în prezent. Această convingere de credință are drept consecință practica actualizării și a inculturării mesajului biblic, precum și diferitele moduri de utilizare a textelor inspirate, în liturgie, «Lectio divina», slujirea pastorală și mișcarea ecumenică.
A. ACTUALIZAREA
Deja în cadrul Bibliei înseși – după cum am remarcat în capitolul precedent -, se poate constata practica actualizării: texte mai vechi au fost recitite în lumina unor împrejurări noi și aplicate la situația actuală a Poporului lui Dumnezeu. Bazată pe aceleași convingeri, actualizarea continuă în mod necesar să fie practicată în comunitățile de credincioși.
1. Principii
Principiile care întemeiază practica actualizării sunt următoarele:
Actualizarea este posibilă, fiindcă plinătatea sensului textului biblic îi dă valoare pentru toate epocile și toate culturile (cf. Is 40,8; 66,18-21; Mt 28,19-20). Mesajul biblic poate în același timp să relativizeze și să facă rodnice sistemele de valori și normele de comportament ale fiecărei generații.
Actualizarea este necesară, fiindcă, deși mesajul lor are o valoare permanentă, textele Bibliei au fost redactate în funcție de împrejurări trecute și într-un limbaj condiționat de diferite epoci. Pentru a arăta influența pe care o au pentru oamenii de astăzi, este necesară aplicarea mesajului lor la împrejurările prezente și explicarea lor într-un limbaj adaptat la epoca actuală. Aceasta presupune un efort hermeneutic care tinde să discearnă, prin intermediul condiționării istorice, punctele esențiale ale mesajului.
Actualizarea trebuie să țină seama constant de relațiile complexe care există, în Biblia creștină, între Noul și Vechiul Testament, datorită faptului că Noul Testament se prezintă în același timp ca împlinire și depășire a celui Vechi. Actualizarea se face în conformitate cu unitatea dinamică astfel constituită.
Actualizarea se realizează datorită dinamismului tradiției vii a comunității de credință. Aceasta se situează explicit în prelungirea comunităților unde a luat naștere, a fost păstrată și transmisă Scriptura. În actualizare, tradiția îndeplinește un dublu rol: ea asigură, pe de o parte, o protecție împotriva interpretărilor aberante, și pe de altă parte, transmiterea dinamismului original.
Deci, actualizarea nu înseamnă manipularea textelor. Nu este vorba de a proiecta asupra scrierilor biblice opinii sau ideologii noi, ci de a căuta cu sinceritate lumina pe care ele o conțin pentru timpul prezent. Textul Bibliei are autoritate în toate timpurile asupra Bisericii creștine și, deși au trecut secole de la momentul compunerii ei, își păstrează rolul de călăuză privilegiată pe care nimeni nu-l poate manipula. Magisteriul Bisericii «nu este deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujește, învățând numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască și cu asistența Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfințenie și îl expune cu fidelitate» (Dei Verbum, 10).
2. Metode
Plecând de la aceste principii, se pot utiliza diferite metode de actualizare.
Actualizarea, practicată deja în cadrul Bibliei, a fost continuată apoi în Tradiția iudaică cu ajutorul procedeelor care pot fi remarcate în Targumim și Midrashim: căutarea pasajelor paralele (gezerah shawah), modificarea în lectura textului (‘al tiqrey), adoptarea unui al doilea sens (tartey mishma’) etc.
În ceea ce-i privește, Părinții Bisericii s-au folosit de tipologie și alegorie pentru a actualiza textele biblice într-un mod adaptat situației creștinilor din timpul lor.
În vremurile noastre, actualizarea trebuie să țină seama de evoluția mentalităților și de progresul metodelor de interpretare.
Actualizarea presupune o exegeză corectă a textului, care să-i determine sensul literal. Dacă persoana care actualizează nu are ea însăși o formație exegetică, trebuie să recurgă la un bun ghid de lectură, care să permită o bună orientare a interpretării.
Pentru a duce la bun sfârșit actualizarea, interpretarea Scripturii prin Scriptură este metoda cea mai sigură și cea mai rodnică, în special în cazul textelor Vechiului Testament care au fost recitite tot în Vechiul Testament (de ex. mana din Ex 16 în Înț 16,20-29) și/sau în Noul Testament (In 6). Actualizarea unui text biblic în existența creștină nu se poate face corect fără o punere în relație cu misterul lui Cristos și al Bisericii. N-ar fi normal, de exemplu, a le propune creștinilor, ca modele pentru o luptă de eliberare, numai episoade din Vechiul Testament (Exod, 1-2 Macabei).
Inspirată din filozofiile hermeneutice, operația hermeneutică cuprinde apoi trei etape: 1. Ascultarea Cuvântului plecând de la situația prezentă; 2. Discernerea aspectelor situației prezente pe care textul biblic le clarifică sau le pune în discuție; 3. Extragerea din plinătatea sensului textului biblic a elementelor susceptibile de a face să evolueze situația prezentă într-un mod rodnic, conform cu voința mântuitoare a lui Dumnezeu în Cristos.
Datorită actualizării, Biblia ajunge să lumineze multiple probleme actuale, de exemplu: problema slujirilor în Biserică, dimensiunea comunitară a Bisericii, opțiunea preferențială pentru săraci, teologia eliberării, condiția femeii. Actualizarea poate fi atentă și la valori din ce în ce mai mult recunoscute de către conștiința modernă, ca drepturile persoanei, protecția vieții umane, ocrotirea naturii, aspirația la pacea universală.
3. Limite
Pentru a rămâne în acord cu adevărul mântuitor exprimat în Biblie, actualizarea trebuie să respecte anumite limite și să se ferească de posibile devieri.
Deși orice lectură a Bibliei este prin forța împrejurărilor selectivă, sunt de înlăturat lecturile tendențioase, adică acelea care, în loc să fie docile față de text, nu fac decât să-l folosească în scopuri înguste (cum este cazul în actualizarea făcută de secte, cea a Martorilor lui Iehova, de exemplu).
Actualizarea își pierde orice valabilitate dacă se bazează pe principii teoretice care sunt în dezacord cu orientările fundamentale ale textului Bibliei, ca, de exemplu, raționalismul opus credinței sau materialismul ateu.
Trebuie proscrisă, evident, și orice actualizare orientată într-un sens contrar dreptății si carității evanghelice, de exemplu cele care ar vrea să întemeieze pe textele biblice segregarea rasială, antisemitismul sau sexismul, masculin sau feminin. Este necesară o atenție specială, potrivit spiritului Conciliului Vatican II (Nostra aetate, 4), pentru a evita cu totul actualizarea anumitor texte din Noul Testament într-un sens care ar putea provoca sau întări atitudini defavorabile față de evrei. Evenimentele tragice din trecut trebuie să îndemne, dimpotrivă, la reamintirea fără încetare a faptului că, potrivit Noului Testament, iudeii rămân «iubiți» de Dumnezeu, «căci darurile și chemarea lui Dumnezeu sunt fără întoarcere» (Rom 11,29).
Vor fi evitate devierile, dacă actualizarea pleacă de la o interpretare corectă a textului și se efectuează în curentul Tradiției vii, sub conducerea Magisteriului bisericesc.
În orice caz, riscurile devierii nu pot constitui o obiecție valabilă împotriva îndeplinirii unei misiuni necesare, cea de a face mesajul Bibliei să ajungă la urechile și la inima generației noastre.
B. INCULTURAREA
Efortului de actualizare, care îi permite Bibliei să rămână rodnică prin diversitatea timpurilor, îi corespunde, pentru diversitatea locurilor, efortul de inculturare, care asigură înrădăcinarea mesajului biblic în locurile cele mai diferite. De altfel, această diversitate nu este niciodată totală. Într-adevăr, orice cultură autentică este purtătoare, în felul ei, a unor valori universale întemeiate de Dumnezeu.
Temeiul teologic al inculturării este convingerea de credință că Cuvântul lui Dumnezeu transcende culturile în care a fost exprimat și are capacitatea de a se răspândi în celelalte culturi, astfel încât să ajungă la toate persoanele umane în contextul cultural în care trăiesc. Această convingere decurge din Biblia însăși, care, încă din cartea Genezei, ia o orientare universală (Gen 1,27-28), o menține apoi în binecuvântarea făgăduită tuturor popoarelor datorită lui Abraham și urmașilor lui (Gen 12,3; 18,18) și o confirmă definitiv extinzând «la toate neamurile» evanghelizarea creștină (Mt 28,18-20; Rom 4,16-17; Ef 3,6).
Prima etapă a inculturării constă în traducerea într-o altă limbă a Scripturii inspirate. La această etapă s-a trecut încă din vremea Vechiului Testament, atunci când s-a tradus textul ebraic al Bibliei în mod oral în aramaică (Neh 8,8.12) și, mai târziu, în scris, în greacă. Într-adevăr, o traducere este întotdeauna mai mult decât o simplă transcriere a textului original. Trecerea de la o limbă la alta presupune în mod inevitabil o schimbare a contextului cultural: conceptele nu sunt identice și influența simbolurilor este diferită, fiindcă pun în relație cu alte tradiții de gândire și alte moduri de viață.
Scris în greacă, Noul Testament este marcat în întregime de un dinamism de inculturare, fiindcă transpune în cultura iudeo-elenistică mesajul palestinian al lui Isus, arătând prin aceasta voința clară de a depăși limitele unui mediu cultural unic.
Deși este o etapă fundamentală, traducerea textelor biblice nu poate fi totuși suficientă pentru asigurarea unei adevărate inculturări. Aceasta trebuie să se continue printr-o interpretare care să pună mesajul biblic într-un relație mai explicită cu modurile de a simți, de a gândi, de a trăi și de a se exprima proprii culturii locale. De la interpretare se trece apoi la alte etape ale inculturării, care duc la formarea unei culturi locale creștine, extinsă la toate dimensiunile existenței (rugăciune, muncă, viață socială, obiceiuri, legislație, științe și artă, reflecție filozofică și teologică). Într-adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu este o sămânță, care-și trage din pământul în care se află elementele utile creșterii și rodniciei sale (cf. Ad gentes, 22). În consecință, creștinii trebuie să caute să discearnă «ce bogății a dăruit Dumnezeu, în mărinimia sa, neamurilor; în același timp, ei trebuie să se străduiască să lumineze aceste bogății cu lumina Evangheliei, să le elibereze și să le readucă sub stăpânirea lui Dumnezeu Mântuitorul» (Ad gentes, 11).
După cum se vede, nu este vorba de un proces cu sens unic, ci de o «fertilizare reciprocă». Pe de o parte, bogățiile conținute în diferite culturi permit Cuvântului lui Dumnezeu să producă roade noi și, pe de altă parte, lumina Cuvântului lui Dumnezeu permite efectuarea unei selectări în ceea ce aduc culturile, pentru a respinge elementele dăunătoare și a favoriza dezvoltarea elementelor valabile. Fidelitatea totală față de persoana lui Cristos, față de dinamismul misterului său pascal și față de iubirea sa pentru Biserică duce la evitarea a două soluții false: cea a «adaptării» superficiale a mesajului și cea a confuziei sincretiste (cf. Ad gentes, 22).
În Orientul și Occidentul creștin, inculturarea Bibliei s-a efectuat începând cu primele secole și a dovedit o mare rodnicie. Totuși nu poate fi considerată niciodată ca terminată. Ea trebuie reluată constant, în raport cu continua evoluție a culturilor. În țările evanghelizate mai recent, problema, se pune în termeni diferiți, într-adevăr, misionarii aduc în mod inevitabil Cuvântul lui Dumnezeu în forma în care s-a inculturat în țara lor de origine. Trebuie realizate mari eforturi de către noile Biserici locale pentru trecerea de la această formă străină de inculturare a Bibliei la o altă formă, care să corespundă culturii propriilor lor țări.
C. FOLOSIREA BIBLIEI
1. În liturgie
Încă de la începuturile Bisericii, lectura Scripturilor a făcut parte integrantă din liturgia creștină, moștenitoare în parte a liturgiei sinagogale. La fel și astăzi, creștinii intră în contact cu Scripturile mai ales prin liturgie, în mod deosebit în timpul celebrării euharistice de duminică.
În principiu, liturgia, și în special liturgia sacramentală, a cărei culme este celebrarea euharistică, realizează actualizarea cea mai perfectă a textelor biblice, pentru că ea îi plasează proclamarea în mijlocul comunității de credincioși adunați în jurul lui Cristos pentru a se apropia de Dumnezeu. Cristos este atunci «prezent în cuvântul său, căci EI este cel care vorbește în timp ce se citește în biserică Sfânta Scriptură» (Sacrosanctum Concilium, 7). Textul scris redevine astfel cuvânt viu.
Reforma liturgică hotărâtă de Conciliul Vatican II s-a străduit să prezinte catolicilor o hrană biblică mai bogată. Cele trei cicluri de lecturi pentru liturghiile duminicale acordă un loc privilegiat Evangheliilor, astfel încât să se pună bine în lumină misterul lui Cristos ca principiu al mântuirii noastre. Punând în mod regulat un text din Vechiul Testament în relație cu textul Evangheliei, acest ciclu sugerează adesea pentru interpretarea scripturară căile tipologiei. Aceasta, se știe, nu este singura lectură posibilă.
Omilia, care actualizează mai explicit Cuvântul lui Dumnezeu, face parte integrantă din liturgic Vom mai vorbi despre ea în legătură cu slujirea pastorală.
Lecționarul, născut din directivele Conciliului (Sacrosanctum Concilium, 35), ar trebui să permită o lectură a Sfintei Scripturi «mai îmbelșugată, mai variată și mai adaptată». În stadiul său actual, el nu răspunde decât în parte la această orientare. Totuși existența sa a avut fericite efecte ecumenice. În unele țări, a măsurat și lipsa de familiaritate a catolicilor cu Scriptura.
Liturghia Cuvântului este un element decisiv în celebrarea fiecăruia din sacramentele Bisericii; ea nu constă într-o simplă succesiune de lecturi, fiindcă trebuie să cuprindă și timp de tăcere și de rugăciune. Această liturgie, în special liturgia Orelor, soarbe din cartea Psalmilor pentru a face comunitatea creștină să se roage. Imnurile și rugăciunile sunt toate impregnate de limbajul biblic și de simbolistica lui. Aceasta arată cât este de necesar ca participarea la liturgie să fie pregătită și însoțită de o practică a lecturii Scripturii.
Dacă în lecturi «Dumnezeu se adresează poporului său» (Liturghierul roman, nf. 33), liturgia Cuvântului cere o grijă deosebită atât pentru proclamarea lecturilor, cât și pentru interpretarea lor. Este, deci, de dorit ca formarea viitorilor prezidenți ai adunărilor, și a celor care îi ajută, să țină seama de exigențele unei liturgii a Cuvântului lui Dumnezeu puternic reînnoită. Astfel, datorită eforturilor tuturor, Biserica va continua misiunea care i-a fost încredințată: «să primească Pâinea Vieții atât la masa cuvântului lui Dumnezeu cât și la aceea a Trupului lui Cristos și să o dea credincioșilor» (Dei Verbum, 21).
2. Lectio divina
Lectio divina este o lectură, individuală sau comunitară, a unui pasaj mai mult sau mai puțin lung al Scripturii primite ca Cuvânt al lui Dumnezeu și dezvoltându-se sub impulsul Duhului în meditație, rugăciune și contemplație.
Grija pentru o lectură regulată, chiar zilnică, a Scripturii corespunde unei vechi practici a Bisericii. Ca practică colectivă, ea este atestată în secolul al III-lea, în epoca lui Origene; acesta făcea omilia plecând de la un text al Scripturii citit continuu în timpul săptămânii. Existau atunci adunări zilnice consacrate lecturii și explicării Scripturii. Această practică, ce a fost apoi părăsită, nu întâlnea întotdeauna un mare succes la creștini (Origene, Horn. Gn X.1).
Lectio divina ca practică mai ales individuală este atestată în mediul monastic încă din vechime. În perioada contemporană, o Instrucțiune a Comisiei biblice aprobată de Papa Pius al XII-lea a recomandat-o tuturor clericilor, atât seculari cât și regulari (De Scriptura sacra, 1050; EB 592). Insistența pe Lectio divina sub dublul său aspect, individual și comunitar, a redevenit deci actuală. Scopul urmărit este de a suscita și de a alimenta «o iubire efectivă și constantă» a Sfintei Scripturi, izvor de viață interioară și de rodnicie apostolică (EB 591 și 567), de a favoriza o mai bună înțelegere a liturgiei și de a asigura Bibliei un loc mai important în studiile teologice și în rugăciune.
Constituția conciliară Dei Verbum (nr. 25) insistă și ea asupra unei lecturi asidue a Scripturilor pentru preoți și călugări. În plus – și aceasta este o noutate -, ea îi invită și «pe toți credincioșii lui Cristos» să dobândească «printr-o lectură frecventă a Scripturilor divine „înălțimea cunoașterii lui Cristos Isus” (Fil 3,8)». Sunt propuse diferite mijloace. Alături de lectura individuală este sugerată și lectura în grup. Textul conciliar subliniază că rugăciunea trebuie să însoțească citirea Scripturii, căci ea este răspuns la Cuvântul lui Dumnezeu întâlnit în Scriptură sub inspirația Duhului. Au fost luate numeroase inițiative pentru lectura comunitară în poporul creștin și nu se poate decât încuraja această dorință de o mai bună cunoaștere a lui Dumnezeu și a planului său de mântuire în Isus Cristos prin Scripturi.
3. În slujirea pastorală
Recomandată de Dei Verbum (nr. 24), recurgerea frecventă la Biblie în slujirea pastorală ia diferite forme după genul hermeneutic de care se folosesc păstorii și pe care îl pot înțelege credincioșii. Se pot distinge trei situații principale: cateheza, predica și apostolatul biblic. Intervin numeroși factori, în raport cu nivelul general al vieții creștine.
Explicarea Cuvântului lui Dumnezeu în cateheză – Sacrosanctum Concilium, 35; îndrumar catehetic general, 1971, 16 – are ca prim izvor Sfânta Scriptură care, explicată în contextul Tradiției, furnizează punctul de plecare, fundamentul și norma învățăturii catehetice. Unul dintre scopurile catehezei ar trebui să fie acela de a introduce într-o înțelegere corectă a Bibliei și în lectura ei rodnică, care să permită descoperirea adevărului divin pe care îl conține și care suscită un răspuns, cel mai generos posibil, la mesajul pe care Dumnezeu îl adresează omenirii prin cuvântul său.
Cateheza trebuie să pornească de la contextul istoric al revelației divine, pentru a prezenta personajele și evenimentele Vechiului Testament și Noului Testament în lumina planului lui Dumnezeu.
Pentru a trece de la textul biblic la semnificația sa de mântuire pentru timpul prezent, se utilizează hermeneutici variate, care inspiră diferite genuri de comentarii. Rodnicia catehezei depinde de valoarea hermeneuticii folosite. Există pericolul de a se mulțumi cu un comentariu superficial, care rămâne la o privire cronologică asupra evenimentelor și personajelor Bibliei.
Cateheza nu poate, evident, să exploateze decât o mică parte a textelor biblice. În general, ea utilizează mai ales narațiunile, atât în Noul Testament, cât și în Vechiul Testament. Ea insistă asupra Decalogului. Trebuie să aibă grijă să folosească și oracolele profeților, învățătura sapiențială și marile cuvântări evanghelice, cum ar fi Predica de pe munte.
Prezentarea Evangheliilor trebuie să se facă în așa fel încât să provoace o întâlnire cu Cristos, care dă cheia întregii revelații biblice și transmite chemarea lui Dumnezeu, la care fiecare trebuie să răspundă. Cuvântul profeților și cel al «slujitorilor Cuvântului» (Lc. 1, 2) trebuie să apară ca adresate acum creștinilor.
Remarci analoage se aplică slujirii predicării, care trebuie să extragă din textele vechi o hrană spirituală adaptată la nevoile actuale ale comunității creștine.
Actualmente, această slujire se exercită mai ales la sfârșitul primei părți a celebrării euharistice, prin omilia care urmează proclamării Cuvântului lui Dumnezeu.
Explicația dată textelor biblice în cursul omiliei nu poate intra în multe detalii. Trebuie, deci, puse în lumină contribuțiile principale ale acestor texte, cele care luminează cel mai mult credința și stimulează cel mai mult progresul vieții creștine, comunitare sau personale. Prezentând aceste contribuții, trebuie făcută o muncă de actualizare și de inculturare, după cum s-a spus mai sus. În acest scop, sunt necesare principii hermeneutice valabile. Lipsa de pregătire în acest domeniu are drept consecință tentația de a renunța la aprofundarea lecturilor biblice și de a se limita la moralizare sau la abordarea problemelor actuale, fără a le lumina prin Cuvântul lui Dumnezeu.
În diferite țări s-au realizat publicații, cu ajutorul exegeților, pentru a-i ajuta pe responsabilii pastorali în interpretarea corectă a lecturilor biblice din liturgie și în actualizarea lor într-un mod valabil. Este de dorit să se generalizeze asemenea eforturi.
Fără îndoială că este de evitat o insistență unilaterală pe obligațiile care se impun credincioșilor. Mesajul biblic trebuie să-și păstreze caracterul principal de veste bună a mântuirii oferite de Dumnezeu. Predicarea va face o muncă mai utilă și mai conformă Bibliei dacă îi ajută în primul rând pe credincioși să «cunoască darul lui Dumnezeu» (In 4, 10), așa cum este revelat în Scriptură, și să înțeleagă în mod pozitiv exigențele care decurg de aici.
Apostolatul biblic are ca obiectiv de a face cunoscută Biblia ca Cuvânt al lui Dumnezeu și izvor de viață. În primul rând, el favorizează traducerea Bibliei în diferite limbi și răspândirea acestor traduceri. El suscită și susține numeroase inițiative: formarea unor grupuri biblice, săptămâni biblice, publicarea de cărți și reviste etc.
O importantă contribuție este adusă de asociațiile și mișcările bisericești care pun pe primul plan citirea Bibliei într-o perspectivă de credință și de angajament creștin. Numeroase «comunități de bază» își concentrează asupra Bibliei reuniunile și își propun un obiectiv triplu: cunoașterea Bibliei, zidirea comunității și slujirea poporului. Și aici, ajutorul exegeților este util pentru evitarea actualizărilor prost întemeiate. Însă este cazul să ne bucurăm văzând Biblia în mâna oamenilor umili, a săracilor, care pot aduce interpretării și actualizării ei o lumină mai pătrunzătoare, din punct de vedere spiritual și existențial, decât cea care provine de la o știință sigură de sine (cf. Mt 11, 25).
Importanța mereu crescândă a mijloacelor de comunicare în masă («massmedia»), presa, radioul, televiziunea, cere ca vestirea Cuvântului lui Dumnezeu și cunoașterea Bibliei să fie răspândite activ prin aceste mijloace. Aspectele foarte speciale ale acestora și, pe de altă parte, influența lor asupra publicului larg cer pentru utilizarea lor o pregătire specifică, ce permite evitarea unor improvizații jalnice, precum și a unor efecte spectaculare de prost gust.
Fie că este vorba de cateheză, de predicare sau de apostolat biblic, textul Bibliei trebuie să fie prezentat întotdeauna cu respectul pe care-l merită.
4. În ecumenism
Dacă ecumenismul, ca mișcare specifică și organizată, este relativ recent, ideea de unitate a poporului lui Dumnezeu, pe care această mișcare își propune să o refacă, este profund înrădăcinată în Scriptură. Un asemenea obiectiv era grija constantă a Domnului (In 10, 16; 17, 11. 20-23). El presupune unirea creștinilor în credință, speranță și iubire (Ef 4, 2-5), în respect reciproc (Fii 2, 1-5) și solidaritate (1 Cor 12,14-27; Rom 12, 4-5) dar mai ales – și în primul rând – unirea organică cu Cristos, la fel ca mlădițele cu vița (In 15, 4-5), mădularele cu capul (Ef 1, 22-23; 4, 12-16). Această unire trebuie să fie desăvârșită, după chipul celei dintre Tatăl și Fiul (In 17,11. 22). Scriptura îi definește temeiul teologic (Ef 4, 4-6; Gal 3,27-28). Cea dintâi comunitate apostolică este în acest sens un model concret și viu (Fapte 2, 44; 4, 32).
Cea mai mare parte a problemelor pe care le înfruntă dialogul ecumenic au o relație cu interpretarea textelor biblice. Unele dintre aceste probleme sunt de ordin teologic: eshatologia, structura Bisericii, primatul și colegialitatea, căsătoria și divorțul, atribuirea preoției ministeriale femeilor etc.
Altele sunt de ordin canonic și jurisdicțional; ele privesc administrația Bisericii universale și a Bisericilor locale. În sfârșit, altele sunt de ordin strict biblic: lista cărților canonice, anumite probleme de hermeneutică etc.
Cu toate că nu poate avea pretenția să rezolve singură toate aceste probleme, exegeza biblică este chemată să aducă ecumenismului o contribuție importantă. Au fost deja realizate progrese remarcabile. Datorită adoptării acelorași metode și a unor intenții hermeneutice analoage, exegeții de diferite confesiuni creștine au ajuns la o mare convergență în interpretarea Scripturilor, după cum o arată textele și notele mai multor traduceri ecumenice ale Bibliei, ca și alte publicații.
De altfel, se cuvine să recunoaștem că, asupra anumitor puncte, divergențele în interpretarea Scripturilor sunt adesea stimulante și se pot arăta complementare și îmbogățitoare. Acesta este cazul atunci când ele exprimă valorile tradițiilor specifice ale diferitelor comunități creștine și traduc astfel multiplele aspecte ale Misterului lui Cristos.
Deoarece Biblia este baza comună a regulei credinței, imperativul ecumenic comportă, pentru toți creștinii, un apel insistent la recitirea textelor inspirate, în docilitate față de Duhul Sfânt, în iubire, sinceritate și smerenie, la meditarea acestor texte și la trăirea lor, pentru a ajunge la convertirea inimii și la sfințenia vieții, care, împreună cu rugăciunea pentru unirea creștinilor, sunt sufletul oricărei mișcări ecumenice (cf. Unitatis redintegratio, 8). Pentru aceasta ar trebui făcută posibilă pentru un număr cât mai mare de creștini achiziționarea Bibliei, ar trebui încurajate traducerile ecumenice – fiindcă un text comun ajută la o lectură și o înțelegere comună -, ar trebui promovate grupurile ecumenice de rugăciune, pentru a contribui, printr-o mărturie autentică și vie, la realizarea unității în diversitate (cf. Rom 12,4-5).
CONCLUZIE
Din ceea ce s-a spus în cursul acestei lungi expuneri – care totuși este prea scurtă în privința anumitor puncte -, prima concluzie care se desprinde este că exegeza biblică îndeplinește, în Biserică și în lume, o misiune indispensabilă. A voi să ne dispensăm de ea pentru înțelegerea Bibliei, ar însemna o iluzie și ar dovedi o lipsă de respect față de Scriptura inspirată.
Pretinzând reducerea exegeților la rolul de traducători (sau ignorând că traducerea Bibliei înseamnă deja o muncă exegetică) și refuzând de a-i urma mai departe în studiile lor, fundamentaliștii nu-și dau seama că, printr-o foarte lăudabilă grijă de totală fidelitate față de Cuvântul lui Dumnezeu, ei se angajează în realitate pe căi care îi îndepărtează de sensul exact al textelor biblice, precum și de deplina acceptare a consecințelor întrupării.
Cuvântul veșnic s-a întrupat într-o anumită epocă a istoriei, într-un mediu social și cultural bine determinat. Cine dorește să-l asculte trebuie să-l caute cu umilință acolo unde s-a făcut perceptibil, acceptând ajutorul necesar al științei omenești. Pentru a vorbi oamenilor, încă din vremea Vechiului Testament, Dumnezeu a exploatat toate posibilitățile limbajului uman, dar, în același timp, a trebuit și să-și supună cuvântul tuturor condiționărilor acestui limbaj. Adevăratul respect pentru Scriptura inspirată cere să fie îndeplinite toate eforturile necesare pentru a i se putea înțelege bine sensul. Bineînțeles, nu este posibil ca fiecare creștin să facă personal cercetările de toate genurile care permit mai buna înțelegere a textelor biblice. Această misiune este încredințată exegeților, responsabili, în acest sector, de binele tuturor.
O a doua concluzie este că însăși natura textelor biblice cere ca, pentru a le interpreta, să se folosească în continuare metoda istorico-critică, cel puțin în operațiile sale principale. Într-adevăr, Biblia nu se prezintă ca o revelare directă a unor adevăruri atemporale, ci ca atestare scrisă a unei serii de intervenții prin care Dumnezeu se revelează în istoria umană. Spre deosebire de doctrinele sacre ale altor religii, mesajul biblic este solid înrădăcinat în istorie. Rezultă că scrierile biblice nu pot fi corect înțelese fără o examinare a condiționării lor istorice. Cercetările «diacronice» vor fi întotdeauna indispensabile exegezei. Oricare ar fi interesul lor, abordările «sincronice» nu sunt în măsură să le înlocuiască. Pentru a funcționa în mod rodnic, ele trebuie mai întâi să le accepte concluziile, cel puțin în linii mari.
Dar, o dată îndeplinită această condiție, abordările sincronice (retorică, narativă, semiotică și altele) sunt susceptibile de a reînnoi în parte exegeza și de a aduce o contribuție foarte utilă. Metoda istorico-critică nu poate pretinde monopolul. Ea trebuie să fie conștientă de limitele sale, ca și de pericolele care o pândesc. Dezvoltările recente ale hermeneuticilor filozofice și, pe de altă parte, observațiile pe care le-am putut face privind interpretarea în Tradiția biblică și în Tradiția Bisericii au pus în lumină mai multe aspecte ale problemei interpretării pe care metoda istorico-critică avea tendința să le ignore. Preocupată de a stabili bine sensul textelor situându-le în contextul lor istoric de origine, această metodă se arată uneori insuficient de atentă la aspectul dinamic al semnificației și la posibilitățile de dezvoltare ale sensului. Atunci când nu merge până la studiul redactării, ci se cufundă numai în problemele izvoarelor și ale stratificării textelor, ea nu-și îndeplinește complet misiunea exegetică.
Din fidelitate față de marea Tradiție, al cărei martor este însăși Biblia, exegeza catolică trebuie să evite pe cât posibil acest gen de deformație profesională și să-și mențină identitatea de disciplină teologică, al cărei scop principal este aprofundarea credinței. Aceasta nu înseamnă mai puțină angajare în cercetarea științifică cea mai riguroasă, nici deformarea metodelor din cauza preocupărilor apologetice. Fiecare sector al cercetării (critică de text, studii lingvistice, analize literare etc.) își are regulile proprii, care trebuie urmate în toată autonomia. Dar nici una din aceste specialități nu este un scop în sine. În organizarea de ansamblu a misiunii exegetice, orientarea spre scopul principal trebuie să rămână efectivă și să evite pierderile de energie. Exegeza catolică nu are dreptul să se asemene unui curs de apă care se pierde în nisipurile unei analize hipercritice. Ea trebuie să îndeplinească, în Biserică și în lume, o funcție vitală, aceea de a contribui la o transmitere mai autentică a conținutului Scripturii inspirate.
Tocmai spre acest scop i se îndreaptă deja eforturile, în legătură cu reînnoirea celorlalte discipline teologice și cu munca pastorală de actualizare și de inculturare a Cuvântului lui Dumnezeu. Examinând problematica actuală și exprimând câteva reflecții asupra acestui subiect, prezenta expunere speră să fi facilitat, din partea tuturor, o conștientizare mai clară a rolului exegeților catolici.
Roma, 15 aprilie 1993.
[1] Prin «metodă» exegetică înțelegem un ansamblu de procedee științifice puse în aplicare pentru explicarea textelor. Vorbim de «abordare» atunci când este vorba de o cercetare orientată potrivit unui anumit punct de vedere.
[2] Textul acestui ultim aliniat a fost votat cu 11 voturi favorabile din 19 votanți; 4 au votat împotrivă și 4 sau abținut. Opozanții au cerut ca rezultatul votului să fie publicat împreună cu textul. Comisia s-a angajat la aceasta.
[3] Hermeneutica Cuvântului dezvoltată de Gerhard Ebeling și Ernst Fuchs pleacă de la o altă abordare și aparține unui alt domeniu de gândire. Este vorba de o teologie hermeneutică mai mult decât de o filozofie hermeneutică. Ebeling este de acord totuși cu autori ca Bultmann și Ricoeur în a afirma că Cuvântul lui Dumnezeu nu-și găsește pe deplin sensul decât ajungând la cei cărora li se adresează.
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura ARCB
Publicarea în original: 15.03.1993
Publicarea pe acest sit: 29.02.2020
Etichete: Comisia Biblică Pontificală