Scrisoarea Enciclică
EVANGELIUM VITAE
a Suveranului Pontif Ioan Paul al II lea
către Episcopi, preoți și diaconi, către călugări și călugărițe,
către credincioșii laici, și către toți oamenii de bună voință
despre valoarea și inviolabilitatea vieții umane
1. EVANGHELIA VIEȚII se află în centrul mesajului lui Isus. Primită de Biserică în fiecare zi cu iubire, ea trebuie proclamată cu fidelitate curajoasă ca Veste Bună oamenilor din fiecare epocă și cultură.
În zorii mântuirii, nașterea unui copil este proclamată ca știre îmbucurătoare: «Iată, vă vestesc bucurie mare, care va fi pentru tot poporul: astăzi vi s-a născut în cetatea lui David, un Mântuitor, care este Cristos Domnul» (Lc 2, 10-11). Această «bucurie mare» este stârnită, desigur, de nașterea Mântuitorului; dar Crăciunul dezvăluie și sensul deplin al nașterii oricărui om și bucuria mesianică apare astfel ca fundament și împlinire a bucuriei pentru orice copil care se naște (cf. In 16, 21).
Înfățișând nucleul central al misiunii sale răscumpărătoare, Isus spune: «Eu am venit ca ei să aibă viață și s-o aibă din belșug» (In 10, 10). Într-adevăr, El se referă la viața «nouă» și «veșnică», ce constă în comuniunea cu Tatăl, la care fiecare om este chemat în mod gratuit în Fiul prin lucrarea Duhului Sfințitor. Dar tocmai în această «viață» dobândesc semnificație deplină toate aspectele și momentele vieții omului.
Valoarea incomparabilă a persoanei umane
2. Omul este chemat la o plinătate de viață care depășește cu mult dimensiunile existenței sale pământești, deoarece constă în participarea la însăși viața lui Dumnezeu.
Înălțimea acestei vocații supranaturale dezvăluie măreția și prețul vieții umane, chiar și în faza ei temporală. Într-adevăr, viața în timp este condiție de bază, moment inițial și parte integrantă a întregului proces unitar al existenței umane. Un proces care, în mod neașteptat și nemeritat, este luminat de făgăduința și reînnoit de darul vieții dumnezeiești, care își va atinge împlinirea totală în veșnicie (cf. 1 In 3, 1-2). În același timp, tocmai această chemare supranaturală subliniază relativitatea vieții pământești a omului. Într-adevăr, ea nu este realitate «ultimă», ci «penultimă»; este în orice caz o realitate sacră care ne este încredințată ca să o păstrăm cu simț de responsabilitate și să o ducem la perfecțiune în iubire și în dăruirea de noi înșine față de Dumnezeu și față de frații noștri.
Biserica știe că această Evanghelie a vieții care i-a fost încredințată de Domnul său[1], are un ecou profund și convingător în inima oricărei persoane, fie ea credincioasă sau chiar necredincioasă, deoarece depășindu-i în mod infinit așteptările, le corespunde totuși în mod surprinzător. În ciuda dificultăților și incertitudinilor, orice om deschis în mod sincer către adevăr și către bine, prin lumina rațiunii și nu fără influența tainică a harului, poate ajunge să recunoască în legea naturală care îi e scrisă în inimă (cf. Rom 2, 14-15), valoarea sacră a vieții umane încă de la începutul și până la sfârșitul ei, și să afirme dreptul oricărei ființe umane de a-și vedea respectat în mod suprem acest bun primordial. Pe recunoașterea unui astfel de drept se întemeiază conviețuirea dintre oameni și însăși comunitatea politică.
În mod deosebit trebuie să apere și să promoveze acest drept cei care cred în Cristos, conștienți de adevărul minunat amintit de Conciliul Vatican II: «Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu s-a unit într!un anume sens cu fiecare om»[2]. În acest eveniment de mântuire se revelează într-adevăr omenirii nu numai iubirea nemărginită a lui Dumnezeu care «atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut» (In 3, 16), ci și valoarea incomparabilă a fiecărei persoane umane.
Biserica, cercetând asiduu misterul răscumpărării, îmbrățișează această valoare cu uimire mereu nouă[3] și se simte chemată să vestească oamenilor din toate timpurile această «Evanghelie», izvor de speranță neînvinsă și de bucurie adevărată pentru fiecare epocă a istoriei. Evanghelia iubirii lui Dumnezeu față de om, Evanghelia demnității persoanei și Evanghelia vieții sunt o unică și indivizibilă Evanghelie.
De aceea omul, omul viu, constituie calea primă și fundamentală a Bisericii[4].
Noile amenințări la adresa vieții umane
3. Fiecare om, tocmai datorită misterului Cuvântului lui Dumnezeu făcut trup (cf. In 1, 14), este încredințat solicitudinii materne a Bisericii. De aceea, orice amenințare adusă demnității și vieții omului nu poate să nu răsune în inima Bisericii, nu poate să nu aibă răsunet în nucleul credinței ei în întruparea răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu, nu poate să nu o implice în misiunea ei de a vesti Evanghelia vieții în lumea întreagă la toată făptura (cf. Mc 16, 15).
Astăzi, această vestire devine deosebit de urgentă pentru că se înmulțesc și se ascut în mod impresionant amenințările aduse vieții persoanelor și popoarelor, mai ales când această viață este slabă și lipsită de apărare. La vechile răni dureroase ale mizeriei, foamei, bolilor endemice, violenței și războaielor se adaugă altele, inedite ca modalitate și neliniștitoare ca dimensiuni.
Deja Conciliul Vatican II, într-o pagină de dramatică actualitate, a deplâns cu putere numeroase delicte și atentate împotriva vieții umane. La distanță de 30 de ani, însușindu-mi cuvintele adunării conciliare, le deplâng încă o dată, și cu aceeași tărie, în numele Bisericii întregi, având certitudinea că interpretez sentimentul autentic al oricărei conștiințe drepte: «Tot ce se opune vieții înseși, cum ar fi omorul de orice fel, genocidul, avortul, eutanasia, și chiar sinuciderea voluntară; tot ce violează integritatea persoanei umane, ca mutilările, tortura fizică sau psihică, încercările de a constrânge însuși sufletul; tot ce insultă demnitatea umană, cum ar fi condițiile neomenești de viață, detenția arbitrară, deportarea, sclavia, prostituția, traficul de femei și tineri; de asemenea condițiile înjositoare de muncă în care muncitorii sunt socotiți simple unelte de profit și nu persoane libere și responsabile; toate acestea și altele de acest fel sunt o rușine. Ele otrăvesc civilizația umană și îi pângăresc mai mult pe cei ce le comit decât pe aceia care le îndură; mai mult, ele constituie o gravă jignire adusă onoarei Creatorului».[5]
4. Din păcate acest tablou plin de amenințări, departe de a se restrânge, mai degrabă se extinde: o dată cu noile perspective deschise de progresul științific și tehnologic, se nasc noi forme de atentate la demnitatea ființei umane, în timp ce se conturează și se consolidează o nouă situație culturală care dă delictelor împotriva vieții o înfățișare inedită și dacă se poate și mai nelegiuită, trezind în consecință și mai multă îngrijorare: straturi largi ale opiniei publice justifică anumite delicte împotriva vieții în numele drepturilor libertății individuale și pornind de la aceasta, pretind ca aceste delicte nu numai să nu fie pedepsite, ci chiar să fie autorizate din partea statului spre a fi practicate cu libertate absolută, ba chiar cu intervenția gratuită a structurilor sanitare.
Toate acestea provoacă o schimbare profundă în modul de a privi viața și relațiile dintre oameni. Faptul că legislațiile multor țări, chiar îndepărtându-se de principiile de bază ale propriilor Constituții, au consimțit să nu pedepsească astfel de practici împotriva vieții, sau chiar să le recunoască deplina legitimitate, este un simptom îngrijorător și în același timp o cauză însemnată a unei grave prăbușiri morale: anumite opțiuni care erau considerate mai înainte în mod unanim ca delicte și respinse de simțul moral comun, devin treptat respectabile din punct de vedere social. Medicina însăși, care prin vocația sa e orânduită în vederea apărării și îngrijirii vieții omenești, în anumite sectoare ale sale se pretează tot mai mult să realizeze aceste acte împotriva persoanei și în acest fel își deformează chipul, se contrazice pe sine însăși și înjosește demnitatea celor care o exercită. Într-un astfel de context cultural și legal, chiar și gravele probleme demografice, sociale sau familiale, care apasă asupra a numeroase popoare ale lumii și pretind o atenție responsabilă și activă din partea comunităților naționale și internaționale, se află expuse unor soluții false și iluzorii, în contradicție cu adevărul și binele persoanelor și al națiunilor.
Rezultatul la care se ajunge este dramatic: dacă este mai grav și mai îngrijorător ca oricând fenomenul eliminării atâtor vieți omenești născânde sau aflate spre apus, nu mai puțin grav și îngrijorător este faptul că însăși conștiința, întunecată parcă de condiționări atât de profunde, percepe tot mai greu distincția dintre bine și rău, în ceea ce privește valoarea fundamentală a vieții omenești.
În comuniune cu toți Episcopii din lume
5. Problemei amenințărilor îndreptate împotriva vieții umane în vremea noastră i-a fost dedicat Consistoriul extraordinar al Cardinalilor desfășurat la Roma între 4 și 7 aprilie 1991. După o discuție amplă și aprofundată a problemei și a interpelărilor pe care ea le adresează întregii familii umane și în mod deosebit comunității creștine, Cardinalii, prin vot unanim, mi-au cerut să reafirm cu autoritatea Urmașului lui Petru valoarea vieții umane și inviolabilitatea ei cu referire la împrejurările actuale și la atentatele care o amenință astăzi.
Acceptând această cerere, am scris la Rusalii 1991 o scrisoare personală fiecărui Confrate pentru ca, în spiritul colegialității episcopale, să-mi ofere colaborarea sa în vederea alcătuirii unui document specific[6]. Sunt profund recunoscător tuturor Episcopilor care au răspuns, furnizându-mi informații prețioase, sugestii și propuneri. Ei au dovedit și în acest fel participarea lor unanimă și sinceră la misiunea doctrinară și pastorală a Bisericii cu privire la Evanghelia vieții.
În aceeași scrisoare, la câteva zile de la celebrarea centenarului Enciclicei Rerum novarum, atrăgeam tuturor atenția asupra acestei analogii unice: «După cum acum un secol clasa muncitoare era asuprită în drepturile ei fundamentale, iar Biserica i-a luat apărarea cu mare curaj, proclamând drepturile sacrosancte ale persoanei muncitorului, tot astfel și acum, când o altă categorie de persoane este asuprită în dreptul fundamental la viață, Biserica simte că trebuie, cu același curaj, să se facă glasul celor fără glas. Strigătul ei este întotdeauna strigătul evanghelic în apărarea săracilor lumii, a celor amenințați, disprețuiți și asupriți în drepturile lor umane».[7]
Astăzi este călcat în picioare dreptul fundamental la viață al unei mari mulțimi de ființe umane slabe și neajutorate, așa cum sunt, în special, copiii pe cale de a se naște. Dacă la sfârșitul secolului trecut Bisericii nu-i era îngăduit să tacă în fața nedreptăților care existau atunci, cu atât mai puțin poate să tacă astăzi, când la nedreptățile sociale ale trecutului, din păcate nedepășite încă, în multe părți ale lumii se adaugă nedreptăți și asupriri și mai grave, măcar că sunt luate drept elemente de progres în vederea organizării unei noi ordini mondiale.
Actuala Enciclică, rod al colaborării Episcopatului din toate țările lumii, vrea să fie deci o reafirmare precisă și fermă a valorii vieții umane și a inviolabilității ei și totodată un apel pasionat adresat tuturor și fiecăruia, în numele lui Dumnezeu: respectă, apără, iubește și slujește viața, fiecare viață umană! Doar pe această cale vei găsi dreptate, dezvoltare, libertate adevărată, pace și fericire!
Să ajungă aceste cuvinte la toți fiii și fiicele Bisericii! Să ajungă la toate persoanele de bună voință, doritoare ale binelui fiecărui om și al sorții întregii societăți!
6. În profundă comuniune cu fiecare frate și soră în credință și însuflețit de prietenie sinceră față de toți, doresc să meditez încă o dată și să vestesc Evanghelia vieții, splendoare a adevărului care luminează conștiințele, lumină limpede care vindecă privirea întunecată, izvor nesecat de statornicie și curaj pentru a înfrunta provocările mereu noi pe care le întâlnim pe drumul nostru.
Și în vreme ce reflectez la bogata experiență trăită în timpul Anului Familiei, ca pentru a completa în mod ideal Scrisoarea adresată de mine «fiecărei familii concrete din toate regiunile pământului»[8], privesc cu încredere reînnoită la toate comunitățile familiale și doresc să renască sau să se întărească la toate nivelele angajarea tuturor în susținerea familiei, pentru ca și astăzi deși se află în mijlocul a numeroase dificultăți și amenințări grele ea să se păstreze mereu, potrivit planului lui Dumnezeu, ca «sanctuar al vieții»[9].
Tuturor membrilor Bisericii, popor al vieții și pentru viață, adresez îndemnul cel mai stăruitor pentru ca împreună să putem da acestei lumi a noastre noi semne de speranță, lucrând ca să sporească dreptatea și solidaritatea și să se afirme o nouă cultură a vieții umane, pentru edificarea unei civilizații autentice a adevărului și a iubirii.
GLASUL SÂNGELUI FRATELUI TĂU
STRIGĂ CĂTRE MINE DIN PĂMÂNT
ACTUALELE AMENINȚĂRI LA ADRESA VIEȚII UMANE
«S-a ridicat Cain asupra lui Abel, fratele său, și l-a ucis» (Gen 4, 8): la rădăcina violenței împotriva vieții
7. «Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață […] Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune și l-a făcut după chipul ființei sale. Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume și cei ce sunt de partea lui vor
Evanghelia vieții, proclamată la început prin crearea omului după chipul lui Dumnezeu pentru un destin de viață deplină și desăvârșită (cf. Gen 2, 7; Înț 9, 2-3), este contrazisă de experiența sfâșietoare a morții care intră în lume și aruncă umbra nonsensului asupra întregii existențe a omului.
Moartea intră în lume din cauza invidiei diavolului (cf. Gen 3, 1. 4-5) și a păcatului protopărinților (cf. Gen 2, 17; 3, 17-19). Intră în mod violent, prin uciderea lui Abel de către fratele său, Cain: «Și pe când erau ei în câmp, s-a ridicat Cain asupra lui Abel, fratele său, și l-a ucis» (Gen 4, 8).
Această primă ucidere este prezentată cu elocvență unică într!o pagină paradigmatică a cărții Genezei: o pagină retranscrisă în fiecare zi, fără răgaz și cu repetiții descurajatoare, în cartea istoriei popoarelor.
Să recitim împreună această pagină a Bibliei care, în ciuda arhaismului și a simplității ei extreme, se prezintă deosebit de bogată în învățături.
«Abel era păstor de oi, iar Cain era lucrător al pământului. După o vreme, Cain a înfățișat Domnului prinos din roadele pământului, iar Abel a înfățișat și el din întâii-născuți ai oilor și din grăsimea lor. Domnul și-a îndreptat privirea către Abel și prinosul lui, dar de la Cain și de la prinosul lui și-a întors fața.
Cain s-a mâniat foarte și fața i s-a posomorât. Și a grăit Domnul către Cain: „De ce te-ai mâniat și de ce ți-ai posomorât fața? Dacă faci bine, nu vei fi oare primit? Iar dacă nu faci bine, păcatul tău e tupilat la ușă și te paște, dar tu să-l stăpânești”.
Cain i-a spus lui Abel, fratele său: „Hai să ieșim în câmp!» Și pe când erau ei în câmp, s-a ridicat Cain asupra lui Abel, fratele său, și l-a ucis.
Atunci a grăit Domnul către Cain: „Unde este Abel, fratele tău?” El a zis: „Nu știu. Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?” Domnul a spus: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ. Iar acum blestemat vei fi pe pământul care și-a deschis gura să primească sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei lucra pământul, nu-ți va mai da roadele lui; fugar și rătăcitor vei fi pe pământ.
Și a zis Cain Domnului: „Vina mea e prea mare ca s-o pot purta! Iată, m-ai alungat astăzi de pe pământ și trebuie să mă ascund de la fața ta; voi fi fugar și rătăcitor pe pământ și cine mă va găsi mă va ucide.
Și i-a spus Domnul: „Nicidecum! Ci dacă îl va ucide cineva pe Cain, Cain să fie răzbunat de șapte ori”. Domnul l-a însemnat pe Cain ca nu cumva să-l ucidă cine l-ar găsi. Și s-a dus Cain de la fața lui Dumnezeu și a locuit în ținutul Nod, la răsărit de Eden» (Gen 4, 2-16).
8. Cain este «mâniat foarte» și are fața posomorâtă pentru că «Domnul și-a îndreptat privirea către Abel și prinosul lui» (Gen 4, 4). Textul biblic nu arată motivul pentru care Dumnezeu preferă jertfa lui Abel celei a lui Cain; indică însă cu claritate faptul că, deși preferă darul lui Abel, nu-și întrerupe dialogul cu Cain. Îl dojenește amintindu!i libertatea sa în fața răului: omul nu este câtuși de puțin predestinat la rău. Desigur, asemenea lui Adam, el este ispitit de puterea rea a păcatului care, ca o fiară sălbatică, pândește la ușa inimii lui, așteptând să se arunce asupra prăzii. Dar Cain rămâne liber în fața păcatului. Poate și trebuie să-l domine: «Păcatul tău e tupilat la ușă și te paște, dar tu să-l stăpânești» (Gen 4, 7).
Gelozia și mânia au întâietate față de mustrarea Domnului, și astfel Cain se aruncă asupra propriului său frate și îl ucide. După cum citim în Catehismul Bisericii Catolice, «Scriptura, în relatarea uciderii lui Abel de către fratele său, Cain, dezvăluie, încă de la începuturile istoriei umane, prezența în om a mâniei și a lăcomiei, consecințe ale păcatului originar. Omul a devenit dușmanul semenului său»[10].
Fratele își ucide fratele. Ca și în cazul primului fratricid, în orice omucidere este violată rudenia «spirituală» care îi unește laolaltă pe toți oamenii într-o singură mare familie[11], fiind cu toții părtași la același bine fundamental: demnitatea personală egală. Nu de puține ori este violată și rudenia «de carne și de sânge», de exemplu când amenințările la adresa vieții se dezvoltă în relația dintre părinți și copii, cum se întâmplă în cazul avortului, sau când, într-un context familial sau de rudenie mai larg, este favorizată sau produsă eutanasia.
La rădăcina oricărei violențe împotriva aproapelui se află cedarea în fața «logicii» celui rău, adică a celui care «de la început a fost ucigaș de oameni» (In 8, 44), așa cum ne amintește apostolul Ioan: «Aceasta este vestirea pe care ați auzit-o de la început: să ne iubim unii pe alții. Nu asemenea lui Cain, care era de la cel viclean și l-a ucis pe fratele său» (1 In 3, 11-12). Astfel, uciderea fratelui, încă din zorii istoriei, este mărturia tristă a felului în care răul progresează cu o rapiditate impresionantă: revoltei omului împotriva lui Dumnezeu în paradisul pământesc i se alătură lupta pe viață și pe moarte a omului împotriva omului.
După crimă, Dumnezeu intervine ca să-l răzbune pe cel ucis. În fața lui Dumnezeu, care îl întreabă despre soarta lui Abel, Cain, în loc să se arate stingherit și să-și ceară iertare, evită răspunsul cu aroganță: «Nu știu. Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?» (Gen 4, 9). «Nu știu»: prin minciună Cain încearcă să acopere crima. Așa s-a întâmplat adesea și așa se întâmplă când cele mai diverse ideologii folosesc la justificarea și la mascarea celor mai atroce crime împotriva persoanei. «Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?»: Cain nu vrea să se gândească la fratele lui și refuză să trăiască responsabilitatea pe care fiecare om o are față de celălalt. Ne gândim spontan la tendințele de astăzi de deresponsabilizare a omului față de semenul său, ale cărei simptome sunt, printre altele, scăderea solidarității față de membrii cei mai slabi ai societății cum ar fi bătrânii, bolnavii, imigranții, copiii și indiferența care se înregistrează adesea în relațiile dintre popoare chiar când sunt în joc valori fundamentale ca subzistența, libertatea și pacea.
9. Însă Dumnezeu nu poate lăsa crima nepedepsită: din pământul pe care a fost vărsat, sângele celui ucis cere ca El să facă dreptate (cf. Gen 37, 26; Is 26, 21; Ez 24, 7-8). Din acest text Biserica a preluat denumirea de «păcate strigătoare la cer» și a inclus între acestea, înainte de toate, omuciderea voluntară[12]. Pentru evrei, ca și pentru multe popoare ale antichității, sângele este sediul vieții; mai mult, «sângele este viața» (Dt 12, 23), iar viața, în special cea umană, îi aparține numai lui Dumnezeu: de aceea, cel care atentează la viața omului, atentează într-un fel la însuși Dumnezeu.
Cain este blestemat de Dumnezeu și chiar de pământ, care îi va refuza roadele (cf. Gen 4, 11-12). Este și pedepsit: va locui pe câmp și în deșert. Violența asasină schimbă profund mediul de viață al omului. Pământul din «grădina Edenului» (Gen 2, 15), loc al belșugului, al relațiilor interpersonale senine și al prieteniei cu Dumnezeu, este schimbat cu «ținutul Nod» (Gen 4, 16), loc al «mizeriei», al singurătății și al depărtării de Dumnezeu. Cain va fi «fugar și rătăcitor pe pământ» (Gen 4, 14): nesiguranța și instabilitatea îl vor însoți mereu.
Dumnezeu, totuși, îndurător chiar și atunci când pedepsește, «l-a însemnat pe Cain ca nu cumva să-l ucidă cine l-ar găsi» (Gen 4, 15): îi dă, deci, un semn distinctiv care are scopul de a nu-l condamna la respingere din partea celorlalți oameni, ci de a-l proteja și apăra de toți cei care vor vrea să-l ucidă, chiar și pentru a răzbuna moartea lui Abel. Nici măcar ucigașul nu-și pierde demnitatea personală și Dumnezeu însuși se face garantul ei. Și tocmai aici se manifestă misterul paradoxal al dreptății îndurătoare a lui Dumnezeu, după cum scrie sfântul Ambroziu: «Fiindcă fusese săvârșit un fratricid, adică cea mai mare dintre crime, atunci când a intrat păcatul, îndată a trebuit să fie lărgită legea îndurării dumnezeiești; căci, dacă osânda l-ar fi lovit îndată pe vinovat, atunci când oamenii pedepsesc, nu s-ar arăta deloc îngăduitori și nici blânzi, ci îndată i-ar da pe vinovați la osândă. […] Dumnezeu l-a alungat pe Cain dinaintea feței sale și, după ce acesta fusese lepădat de părinții lui, l-a îndepărtat ca în surghiunul unei locuințe separate, căci trecuse de la blândețea omenească la sălbăticia fiarelor. Totuși Dumnezeu n-a voit să-l pedepsească prin ucidere pe ucigaș, fiindcă dorește pocăința celui păcătos mai mult decât moartea lui»[13].
«Ce ai făcut?» (Gen 4, 10): eclipsa valorii vieții
10. Domnul i-a spus lui Cain: «Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ» (Gen 4, 10). Glasul sângelui vărsat de oameni nu încetează să strige, din generație în generație, luând tonuri și accente diferite și mereu noi.
Întrebarea Domnului: «Ce ai făcut?», de care Cain nu se poate ascunde, este adresată și omului contemporan, pentru ca el să conștientizeze amploarea și gravitatea atentatelor la viață de care istoria omenirii continuă să fie marcată; să meargă în căutarea multiplelor cauze care le generează și le alimentează; să reflecteze cu extremă seriozitate asupra consecințelor care derivă din înseși aceste atentate pentru existența persoanelor și a popoarelor.
Unele amenințări provin chiar din natură, dar sunt agravate de delăsarea vinovată și de neglijența oamenilor, care nu rareori ar putea aduce remedii; altele însă sunt rodul situațiilor de violență, de ură, de contradicții de interese, care-i determină pe oameni să-i atace pe alți oameni cu crime, războaie, măceluri, genociduri.
Și cum să nu ne gândim la violența împotriva vieții a milioane de ființe umane, în special copii, constrânși la mizerie, la subnutriție și la foame, din cauza unei nedrepte distribuiri a bogățiilor între popoare și clase sociale? Sau la violența pe care o implică, încă înainte de războaie, scandalosul comerț cu arme, care favorizează spirala a numeroase conflicte armate ce însângerează lumea? Sau la sămânța de moarte care se introduce în lume prin nesocotitul dezechilibru ecologic, prin criminala răspândire a drogurilor sau prin favorizarea unor modele de exercitare a sexualității care, pe lângă faptul că sunt inacceptabile din punct de vedere moral, produc și riscuri grave pentru viață? Este imposibil să înregistrăm complet vasta gamă a amenințărilor la adresa vieții umane, atât de multe sunt formele, vădite sau ascunse, prezente în vremea noastră!
11. Dar atenția noastră trebuie să se concentreze, în mod deosebit, asupra unui alt gen de atentate, privind viața pe cale să se nască și viața pe sfârșite, atentate care prezintă caracteristici noi față de trecut și ridică probleme de gravitate deosebită prin faptul că tind să piardă, în conștiința colectivă, caracterul de «crimă» și să-și asume în mod paradoxal pe cel de «drept», într-o asemenea măsură încât se pretinde pentru ele o adevărată și reală recunoaștere legală din partea Statului și, în consecință, executarea lor prin intervenția gratuită a personalului sanitar. Asemenea atentate lovesc viața umană în situații de maximă precaritate, când este lipsită de orice capacitate de apărare. Și mai grav este faptul că ele, în mare parte, sunt săvârșite chiar în cadrul și cu concursul familiei, care în mod constitutiv este, dimpotrivă, chemată să fie «sanctuar al vieții».
Cum s-a putut ajunge la o asemenea situație? Trebuie să luăm în considerare numeroși factori. Fundalul este constituit de o profundă criză a culturii, care dă naștere la scepticism în privința fundamentelor înseși ale științei și eticii și care face mereu mai dificilă perceperea cu claritate a sensului omului, a drepturilor și a îndatoririlor lui. La aceasta se adaugă cele mai diferite dificultăți existențiale și relaționale, agravate de realitatea unei societăți complexe, în care persoanele, cuplurile, familiile rămân adesea singure cu problemele lor. Nu lipsesc situațiile de sărăcie deosebită, strâmtorări sau exasperări, în care efortul de a supraviețui, durerea la limitele suportabilității, violențele îndurate, în special cele care le implică pe femei, fac ca opțiunile în favoarea apărării și promovării vieții să fie exigente uneori până la eroism.
Toate acestea explică, cel puțin în parte, faptul că valoarea vieții poate suferi astăzi un fel de «eclipsă», deși conștiința nu încetează să o prezinte ca valoare sacră și intangibilă, după cum demonstrează însuși faptul că se tinde ca anumite crime împotriva vieții pe cale de a se naște sau la sfârșitul ei să fie acoperite prin expresii de tip sanitar ce distrag privirea de la faptul că este în joc dreptul la existență al unei persoane umane concrete.
12. În realitate, dacă multe aspecte grave ale problematicii sociale actuale pot să explice într-un fel climatul răspânditei nesiguranțe morale și uneori să atenueze la persoanele individuale responsabilitatea subiectivă, nu este mai puțin adevărat că suntem în fața unei realități mai vaste, care poate fi considerată ca o adevărată structură a păcatului, caracterizată de impunerea unei culturi anti-solidaristice, care se prezintă în multe cazuri ca adevărată «cultură a morții». Ea este promovată activ de puternice curente culturale, economice și politice, purtătoare ale unei concepții eficientistice a societății.
Privind lucrurile dintr-un asemenea punct de vedere, putem, într-un anumit sens, să vorbim de un război al celor puternici împotriva celor slabi: viața care ar avea nevoie de mai multă primire, iubire și îngrijire este considerată inutilă sau este considerată ca o povară insuportabilă și deci, este refuzată în multe feluri. Cel care, prin boala sa, prin handicapul său sau, mult mai simplu, prin însăși prezența sa pune în discuție bunăstarea sau obișnuințele de viață ale celor mai avantajați, tinde să fie văzut ca un dușman de care trebuie să te aperi sau să-l elimini. Se dezlănțuie astfel un soi de «conspirație împotriva vieții». Ea nu implică numai persoanele în raporturile lor individuale, familiale sau de grup, ci merge mult mai departe, până la a ataca și a tulbura, la nivel mondial, relațiile între popoare și State.
13. Pentru a facilita răspândirea avortului, s-au investit și continuă să se investească sume uriașe destinate punerii la punct a unor preparate farmaceutice care fac posibilă uciderea fătului în sânul matern, fără a mai fi necesară recurgerea la intervenția medicului. Însăși cercetarea științifică, în această privință, pare preocupată exclusiv să obțină produse tot mai simple și eficace împotriva vieții și, în același timp, capabile să sustragă avortul oricărei forme de control și de responsabilitate socială.
Se afirmă frecvent că contracepția, făcută sigură și accesibilă tuturor, este remediul cel mai eficace împotriva avortului. Este acuzată apoi Biserica Catolică de a favoriza avortul deoarece continuă cu încăpățânare să învețe iliceitatea morală a contracepției.
Privind mai cu atenție, obiecția se dovedește înșelătoare. Într!adevăr, se poate întâmpla ca mulți să recurgă la anticoncepționale și cu intenția de a evita apoi ispita avortului. Dar nonvalorile inerente «mentalității contraceptive» cu totul diferită de exercitarea responsabilă a paternității și a maternității, înfăptuită în respectul adevărului deplin al actului conjugal sunt de o asemenea natură încât fac mai puternică tocmai această ispită, în fața eventualei conceperi a unei vieți nedorite. De fapt cultura avortului s-a dezvoltat în mod deosebit tocmai în medii care refuză învățătura Bisericii în privința contracepției. Desigur, contracepția și avortul, din punct de vedere moral, sunt rele specific diferite: unul contrazice adevărul integral al actului sexual ca expresie proprie a iubirii conjugale, celălalt distruge viața unei ființe umane; primul se opune virtuții castității matrimoniale, cel de-al doilea se opune virtuții dreptății și violează direct porunca divină «să nu ucizi».
Dar deși au naturi diferite și gravitate morală diferită, ele sunt foarte adesea în relație strânsă, ca roade ale aceleiași plante. Este adevărat că nu lipsesc cazurile în care se ajunge la contracepție și chiar la avort sub presiunea a multiple dificultăți ale existenței, care însă nu pot niciodată dispensa de efortul de a respecta în întregime Legea lui Dumnezeu. Dar în foarte multe alte cazuri, asemenea practici își au rădăcinile într-o mentalitate hedonistică și deresponsabilizatoare în privința sexualității și presupun o concepere egoistă a libertății care vede în procreare un obstacol în fața dezvoltării propriei personalități. Viața care ar putea izvorî din întâlnirea sexuală devine astfel dușmanul de evitat cu orice preț, iar avortul singurul răspuns posibil care aduce rezolvare în cazul unui eșec al contracepției.
Din păcate, strânsa legătură care, la nivel de mentalitate, se află între practica anticoncepțională și cea a avortului se manifestă din ce în ce mai mult și e dovedită în mod alarmant și de punerea la punct a unor preparate chimice, a unor dispozitive intrauterine și a unor vaccinuri care, distribuite cu aceeași facilitate ca și contraceptivele, acționează de fapt ca avortive în primele faze de dezvoltare ale vieții noii ființe umane.
14. Și diferitele tehnici de reproducere artificială, care ar părea puse în slujba vieții și care sunt practicate de multe ori cu această intenție, în realitate deschid calea unor noi atentate împotriva vieții. Dincolo de faptul că ele sunt din punct de vedere moral inacceptabile, din moment ce disociază procrearea de contextul integral uman al actului conjugal[14], aceste tehnici înregistrează procentaje înalte de insucces: acest lucru privește nu numai fecundația, ci și dezvoltarea ulterioară a embrionului, expus riscului morții într-un timp în general foarte scurt. Pe lângă aceasta, uneori sunt produși embrioni în număr mai mare decât este necesar pentru implantarea în uterul femeii și acești așa-numiți «embrioni supranumerari» sunt apoi suprimați sau utilizați pentru cercetări care, sub pretextul progresului științific sau medical, în realitate reduc viața umană la un simplu «material biologic» de care se poate dispune în mod liber.
Diagnosticele prenatale, care nu prezintă dificultăți morale dacă sunt făcute pentru determinarea unor eventuale îngrijiri necesare copilului încă nenăscut, devin prea adesea o ocazie de a propune și a produce avortul. Acesta este avortul eugenetic, a cărui legitimare în opinia publică se naște dintr-o mentalitate pe nedrept considerată coerentă cu exigențele «terapeuticii» care primește viața numai în anumite condiții și care refuză limitele, handicapul, infirmitatea.
Urmând această logică, s-a ajuns să se refuze îngrijirile obișnuite cele mai elementare și chiar hrănirea copiilor născuți cu handicapuri sau maladii grave. Mai mult, actualul scenariu se face și mai deconcertant din cauza propunerilor, avansate pe alocuri, de legitimare, pe aceeași linie a dreptului la avort, chiar a infanticidului, întorcându-ne astfel la un stadiu de barbarie despre care se spera că a fost depășit pentru totdeauna.
15. Amenințări nu mai puțin grave îi pândesc și pe bolnavii incurabili și pe muribunzi, într-un context social și cultural care, făcând mai dificilă înfruntarea și suportarea suferinței, ascute ispita de a rezolva problema suferinței eliminând-o la rădăcină prin anticiparea morții în momentul considerat cel mai oportun.
La o asemenea alegere contribuie adesea elemente de diferite naturi, care converg spre această groaznică ieșire. La subiectul bolnav poate fi decisiv sentimentul de neliniște, de exasperare, chiar de disperare, provocat de o experiență a durerii intensă și prelungită. Acest lucru pune la grea încercare echilibrele uneori deja instabile ale vieții personale și familiale, fiindcă, pe de o parte, bolnavul, în ciuda ajutoarelor din ce în ce mai eficace ale asistenței medicale și sociale, riscă să se simtă zdrobit de propria fragilitate; pe de altă parte, în cei care sunt efectiv legați de el, poate lucra un sentiment firesc de milă, chiar dacă este greșit înțeleasă. Toate aceste lucruri sunt agravate de o atmosferă culturală care nu recunoaște în suferință nici o semnificație sau valoare, ci dimpotrivă, o consideră răul prin excelență, de eliminat cu orice preț; aceasta se întâmplă în special atunci când nu există o viziune religioasă care să ajute la descifrarea pozitivă a misterului durerii.
Dar, în ansamblul orizontului cultural nu lipsește nici acțiunea unei anumite atitudini prometeice a omului care, în acest fel, se amăgește că poate pune stăpânire pe viață și pe moarte pentru că decide asupra lor, în vreme ce în realitate este învins și zdrobit de o moarte în mod iremediabil închisă oricărei perspective de sens și oricărei speranțe. Întâlnim o expresie tragică a tuturor acestor lucruri în răspândirea eutanasiei, mascată și insidioasă sau executată deschis și chiar legalizată. În afară de pretinsa milă față de durerea pacientului, se aduc ca o justificare a ei și rațiuni utilitaristice, cum ar fi uneori evitarea de cheltuieli neproductive prea apăsătoare pentru societate. Se propune astfel suprimarea noilor născuți cu malformații, a handicapaților grav, a inapților, a bătrânilor, mai ales dacă nu sunt autosuficienți, și a bolnavilor terminali. Nu ne este permis să tăcem nici în fața altor forme mai ascunse, dar nu mai puțin grave și reale, de eutanasie. Acestea, de exemplu, ar putea fi întâlnite atunci când, pentru creșterea disponibilității organelor pentru transplant, s-ar proceda la extracția acestor organe fără respectarea criteriilor obiective și adecvate de verificare a morții donatorului.
16. Un alt fenomen actual, de care se leagă frecvent amenințări și atentări la viață, este cel demografic. Acesta se prezintă în mod diferit în diversele părți ale lumii: în țările bogate și dezvoltate se înregistrează o îngrijorătoare scădere sau prăbușire a nașterilor; țările sărace, însă, prezintă în general o rată ridicată de creștere a populației, greu de suportat în contextul unei mai slabe dezvoltări economice și sociale, sau de-a dreptul de gravă subdezvoltare. În fața suprapopulării țărilor sărace lipsesc, la nivel internațional, intervențiile globale politici familiale și sociale serioase, programe de creștere culturală și de justă producere și distribuire a resurselor , în timp ce se continuă punerea în practică a politicilor antinataliste.
Contracepția, sterilizarea și avortul trebuie cu siguranță numărate printre cauzele care contribuie la determinarea situațiilor de puternică scădere a natalității. Poate apărea ușor tentația de a recurge la aceleași metode și atentate împotriva vieții și în situațiile de «explozie demografică».
Faraonul din vechime, resimțind ca un coșmar prezența și înmulțirea fiilor lui Israel, i-a supus la toate formele de asuprire și a poruncit să fie uciși toți noii-născuți de parte bărbătească ai femeilor evreice (cf. Ex 1, 7-22). În același mod se comportă astăzi nu puțini dintre cei puternici ai pământului.
Și ei resimt ca un coșmar dezvoltarea demografică în curs și se tem că popoarele cele mai prolifice și cele mai sărace reprezintă o amenințare pentru bunăstarea și liniștea țărilor lor. În consecință, mai degrabă decât să vrea să înfrunte și să rezolve aceste probleme grave în respect față de demnitatea persoanelor și a familiilor și față de inviolabilul drept la viață al oricărui om, preferă să promoveze și să impună prin orice mijloace o masivă planificare a nașterilor. Înseși ajutoarele economice pe care ar fi dispuși să le dea sunt în mod nedrept condiționate de acceptarea unei politici antinataliste.
17. Omenirea de astăzi ne oferă un spectacol cu adevărat alarmant, dacă ne gândim nu numai la diferitele medii în care se dezvoltă atentatele la adresa vieții, ci și la proporția lor numerică deosebită, precum și la sprijinul puternic și de multiple forme care li se acordă de către amplul consens social, de către frecventa recunoaștere legală, de către implicarea din partea personalului sanitar.
După cum spuneam cu putere la Denver, cu ocazia celei de-a VIII-a Zile Mondiale a Tineretului, «cu timpul, amenințările împotriva vieții nu scad. Acestea, dimpotrivă, dobândesc dimensiuni enorme. Nu este vorba numai de amenințări provenite din exterior, de forțele naturii sau de „Cain” care îl asasinează pe „Abel”; nu, este vorba de amenințări programate în mod științific și sistematic. Secolul douăzeci va fi considerat o epocă a atacurilor masive împotriva vieții, a unui șir interminabil de războaie și a unui masacru permanent al vieților umane nevinovate. Falșii profeți și falșii învățători au cunoscut cel mai mare succes posibil»[15]. Dincolo de intenții, care pot fi diferite și chiar pot îmbrăca forme convingătoare, fie și în numele solidarității, ne aflăm în realitate în fața unei obiective «conspirații împotriva vieții» în care vedem implicate și Instituții internaționale, angajate în încurajarea și programarea unor adevărate campanii pentru răspândirea contracepției, a sterilizării și a avortului. În sfârșit, nu se poate nega că mijloacele de comunicare în masă sunt adesea complice la această conspirație, acreditând în opinia publică acea cultură care prezintă recurgerea la contracepție, la sterilizare, la avort și chiar la eutanasie ca semn al progresului și al cuceririi libertății, în timp ce descrie ca inamice ale libertății și progresului pozițiile aflate în mod necondiționat în favoarea vieții.
«Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?» (Gen 4, 9): o idee perversă despre libertate
18. Priveliștea descrisă trebuie cunoscută nu numai în fenomenele de moarte care o caracterizează, ci și în cauzele multiple care o determină. Întrebarea Domnului «Ce ai făcut?» (Gen 4, 10) pare să fie aproape un îndemn adresat lui Cain să meargă dincolo de materialitatea gestului său ucigaș, ca să-i sesizeze întreaga gravitate în motivațiile care sunt la originea ei și în consecințele care derivă din ea.
Alegerile împotriva vieții se nasc, uneori, din situații dificile sau de-a dreptul dramatice, de suferință profundă, de singurătate, de totală lipsă a perspectivelor economice, de depresie și de neliniște pentru viitor. Asemenea împrejurări pot atenua chiar considerabil responsabilitatea subiectivă și, în consecință, vinovăția celor care săvârșesc aceste alegeri, în sine criminale. Totuși, astăzi problema depășește recunoașterea, oricât de necesară, a acestor situații personale. Ea se pune și pe plan cultural, social și politic, unde își prezintă aspectul cel mai subversiv și perturbator în tendința, tot mai răspândită, de a interpreta aceste crime împotriva vieții ca expresii legitime ale libertății individuale, ce trebuie recunoscute și protejate ca adevărate drepturi.
În acest mod, ajunge la o cotitură cu consecințe tragice un lung proces istoric care, după ce a descoperit ideea «drepturilor omului» ca drepturi inerente oricărei persoane și precedând orice Constituție și legislație a Statelor , cade astăzi într-o contradicție surprinzătoare: tocmai într-o epocă în care se proclamă solemn drepturile inviolabile ale persoanei și se afirmă public valoarea vieții, același drept la viață este practic negat și călcat în picioare, în special în momentele cele mai reprezentative ale existenței, care sunt nașterea și moartea.
Pe de o parte, diferitele declarații ale drepturilor omului și numeroasele inițiative care se inspiră din acestea arată afirmarea la nivel mondial a unei sensibilități morale mai atente la recunoașterea valorii și a demnității oricărei ființe umane ca atare, fără nici o deosebire de rasă, naționalitate, religie, opinie politică, clasă socială.
Pe de altă parte, acestor nobile proclamații li se opune din păcate, în fapte, o tragică negare a lor. Aceasta este și mai tulburătoare, chiar mai scandaloasă, tocmai pentru că se realizează într-o societate care face din afirmarea și apărarea drepturilor omului obiectivul său principal și mândria sa. Cum să împăcăm aceste repetate afirmații de principiu cu continua creștere și răspândita legitimare a atentatelor la adresa vieții umane? Cum să conciliem aceste declarații cu refuzul opus celui mai slab, celui mai nevoiaș, vârstnicului, celui abia zămislit? Aceste atentate merg în direcția total opusă respectului față de viață și reprezintă o amenințare frontală la adresa întregii culturi a drepturilor omului. Este o amenințare în stare, la limită, să pună în primejdie însăși semnificația conviețuirii democratice: din societăți ale «vieții în comun», orașele noastre riscă să devină societăți de excluși, de marginalizați, de înlăturați și suprimați. Dacă apoi privirea se lărgește la un orizont planetar, cum să nu ne gândim că însăși afirmarea drepturilor persoanei și ale popoarelor, care are loc în înalte adunări internaționale, se reduce la un exercițiu retoric steril, dacă nu este demascat egoismul țărilor bogate care închid accesul la dezvoltare celor sărace sau îl condiționează prin interdicții absurde de procreare, punând în contradicție dezvoltarea și omul? Nu trebuie oare puse în discuție înseși modelele economice adoptate adesea de State din cauza unor presiuni și condiționări cu caracter internațional, care generează și alimentează situații de nedreptate și violență în care viața umană a unor întregi populații este înjosită și călcată în picioare?
19. Unde se află rădăcinile unei contradicții atât de paradoxale?
Le putem găsi în evaluări globale de ordin cultural și moral, începând cu acea mentalitate care, împingând la extrem și chiar deformând conceptul de subiectivitate, îl recunoaște ca titular de drepturi doar pe cel care se prezintă cu o autonomie deplină sau cel puțin incipientă și iese din starea de totală dependență față de alții. Dar cum să conciliem o asemenea punere a problemei cu exaltarea omului ca ființă «de care nu ai dreptul să dispui»? Teoria drepturilor omului se întemeiază tocmai pe considerarea faptului că omul, spre deosebire de animale și de obiecte, nu poate fi supus dominației nimănui. Trebuie să ne referim de asemenea la acea logică ce tinde să identifice demnitatea personală cu capacitatea de comunicare verbală și explicită și, în orice caz, experimentabilă. Este clar că, cu astfel de idei preconcepute, nu e loc în lume pentru cel care, asemenea copilului pe cale de a se naște sau asemenea muribundului, este un subiect structuralmente debil, pare total subordonat bunului plac al altor persoane și dependent de ele în mod radical și știe să comunice numai prin limbajul mut al unei profunde simbioze a afectelor. Așadar, forța este cea care servește drept criteriu de alegere și de acțiune în relațiile interpersonale și în conviețuirea socială. Dar acest lucru este tocmai contrariul a ceea ce a vrut să afirme istoric Statul de drept comunitate în care «rațiunilor forței» li se substituie «forța rațiunii».
La un alt nivel, rădăcinile contradicției dintre afirmarea solemnă a drepturilor omului și tragica lor negare în practică rezidă într-o concepție despre libertate care exaltă în mod absolut individul și nu îl deschide la solidaritate, la acceptarea deplină și la slujirea celuilalt. Dacă este adevărat că uneori suprimarea vieții pe cale de a se naște sau terminală capătă și o nuanță de altruism prost înțeles și de milă umană, nu se poate nega faptul că o asemenea cultură a morții, în întregul ei, trădează o concepție despre libertate cu totul individualistă care ajunge să fie libertatea celor «mai puternici» împotriva celor slabi, destinați pieirii.
Tocmai în acest sens se poate interpreta răspunsul lui Cain la întrebarea Domnului «Unde este Abel, fratele tău?»: «Nu știu. Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?» (Gen 4, 9). Da, fiecare om este «păzitorul fratelui său», pentru că Dumnezeu îl încredințează pe om omului. Și în vederea acestei încredințări Dumnezeu îi dă fiecărui om libertatea, care posedă o dimensiune relațională esențială. Ea este un mare dar al Creatorului, fiind pusă în serviciul persoanei și al realizării ei prin dăruirea de sine și acceptarea celuilalt; când însă este absolutizată în cheie individualistă, libertatea este golită de conținutul său originar și este contrazisă în însăși vocația și demnitatea ei.
Trebuie subliniat un aspect și mai profund: libertatea se reneagă pe sine însăși, se auto-distruge și se dispune la eliminarea celuilalt atunci când nu-și mai recunoaște și nu-și mai respectă legătura constitutivă cu adevărul. De fiecare dată când libertatea, vrând să se emancipeze de orice tradiție și autoritate, se închide până și în fața evidențelor primare ale unui adevăr obiectiv și comun, fundament al vieții personale și sociale, persoana ajunge să ia ca referință unică și indiscutabilă pentru propriile alegeri nu adevărul în privința binelui și răului, ci numai opinia sa subiectivă și schimbătoare sau, pur și simplu, interesul său egoist și capriciul său.
20. În această concepție despre libertate, conviețuirea socială este profund deformată. Dacă promovarea propriului eu este înțeleasă în termeni de autonomie absolută, se ajunge inevitabil la negarea celuilalt, resimțit ca un dușman de care trebuie să te aperi. În acest mod societatea devine un ansamblu de indivizi situați unul alături de celălalt, dar fără legături reciproce: fiecare vrea să se afirme independent de celălalt, vrea să-și impună interesele. Totuși, în fața intereselor analoage ale celuilalt, trebuie să ne hotărâm să căutam o formă de compromis, dacă vrem ca în societate să-i fie garantat fiecăruia maximum de libertate cu putință. Dispare astfel orice referire la valori comune și la un adevăr absolut pentru toți: viața socială se aventurează în nisipurile mișcătoare ale unui relativism total. Atunci totul este supus convenției, totul este supus negocierii: chiar și primul dintre drepturile fundamentale, dreptul la viață.
Acest lucru se întâmplă și în mediul propriu-zis politic și statal: dreptul originar și inalienabil la viață este pus în discuție sau negat pe baza unui vot parlamentar sau a voinței unei părți fie ea și majoritară a populației. Rezultatul nefast al unui relativism este cel care comandă fără nici o opoziție: «dreptul» încetează să fie drept, pentru că nu mai este solid întemeiat pe demnitatea inviolabilă a persoanei, ci este supus voinței celui mai puternic. În acest mod, democrația, încălcându-și propriile reguli, pășește pe drumul unui totalitarism substanțial. Statul nu mai este «casa comună» în care cu toții pot trăi potrivit unor principii de egalitate substanțială, ci se transformă în Stat tiran, care pretinde că poate dispune de viața celor mai slabi și fără apărare, de la copilul încă nenăscut până la omul în vârstă, în numele unei utilități publice care nu este altceva, în realitate, decât interesul unora.
Totul pare să se întâmple în cel mai temeinic respect al legalității, cel puțin atunci când legile care permit avortul sau eutanasia sunt votate potrivit așa-numitelor reguli democratice. În realitate, suntem doar în fața unei tragice aparențe de legalitate, iar idealul democratic, care nu este cu adevărat astfel decât atunci când recunoaște și tutelează demnitatea oricărei persoane umane, este trădat în înseși bazele sale: «Cum este posibil să mai vorbim de demnitatea oricărei persoane umane, când se permite să fie ucisă cea mai slabă și cea mai nevinovată dintre ele? În numele cărei dreptăți se practică cea mai nedreaptă discriminare între persoane, declarându!le pe unele vrednice să fie apărate, în timp ce altora această demnitate le este negată?»[16] Când se împlinesc aceste condiții, sunt deja amorsate procesele care duc la descompunerea unei autentice conviețiuiri umane și la dezagregarea realității înseși a Statului.
A revendica dreptul la avort, la infanticid, la eutanasie și recunoașterea lor legală, echivalează cu a atribui libertății umane o semnificație perversă și nedreaptă: cea a unei puteri absolute asupra celorlalți și împotriva celorlalți. Dar aceasta este moartea adevăratei libertăți: «Adevăr, adevăr vă spun: tot cel ce săvârșește păcatul este rob al păcatului» (In 8, 34).
«Trebuie să mă ascund de la fața ta» (Gen 4, 14): eclipsa simțului lui Dumnezeu și al omului
21. În căutarea rădăcinilor celor mai adânci ale luptei între «cultura vieții» și «cultura morții», nu ne putem opri la ideea perversă de libertate amintită mai sus. Trebuie să ajungem în centrul dramei trăite de omul contemporan: eclipsa simțului lui Dumnezeu și al omului, tipică pentru contextul social și cultural dominat de secularism, care cu tentaculele sale pătrunzătoare ajunge uneori să pună la încercare înseși comunitățile creștine. Cei care se lasă contaminați de această atmosferă, intră cu ușurință în vârtejul unui teribil cerc vicios: pierzând simțul lui Dumnezeu, se tinde și la pierderea simțului omului, al demnității și vieții sale; la rândul ei, violarea sistematică a legii morale, în special în materia gravă a respectului față de viața umană și de demnitatea ei, produce un gen de umbrire progresivă a capacității de percepere a prezenței dătătoare de viață și mântuitoare a lui Dumnezeu.
Încă o dată putem să ne inspirăm din istorisirea uciderii lui Abel de către fratele său. După blestemul rostit de Dumnezeu, Cain se adresează astfel Domnului: «Vina mea e prea mare ca s-o pot purta! Iată, m-ai alungat astăzi de pe pământ și trebuie să mă ascund de la fața ta; voi fi fugar și rătăcitor pe pământ și oricine mă va găsi mă va ucide» (Gen 4, 13-14).
Cain consideră că păcatul său nu va putea dobândi iertare de la Domnul și că soarta sa inevitabilă va fi aceea de a «trebui să se ascundă de la fața lui». Cain reușește să mărturisească faptul că vina lui e «prea mare» deoarece știe că se află în fața lui Dumnezeu și a judecății sale drepte. În realitate, numai în fața Domnului omul își poate recunoaște păcatul și îi poate percepe toată gravitatea. Aceasta este experiența lui David care, după ce «a făcut ceea ce este rău în ochii Domnului», mustrat de profetul Natan (cf. 2 Sam 11-12), exclamă: «Fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea. Împotriva ta, doar împotriva ta am greșit și ceea ce este rău în ochii tăi am făcut» (Ps 51/50, 5-6).
22. De aceea, când dispare simțul lui Dumnezeu, și simțul omului este amenințat și pângărit, după cum afirmă lapidar Conciliul Vatican II: «Creatura fără Creator dispare… Mai mult, prin uitarea de Dumnezeu, creatura însăși devine de neînțeles»[17]. Omul nu mai reușește să se perceapă ca «în mod tainic altul» față de diferitele creaturi de pe pământ; se consideră ca una dintre numeroasele ființe vii, ca un organism care, cel mult, a ajuns la un stadiu foarte înalt de perfecțiune. Închis în orizontul îngust al realității sale fizice, se reduce într-un fel la «un lucru» și nu mai percepe caracterul «transcendent» al «existenței sale ca om». Nu mai consideră viața ca un splendid dar al lui Dumnezeu, o realitate «sacră» încredințată responsabilității lui și, prin urmare, grijii lui iubitoare, «venerației» lui. Ea devine pur și simplu «un lucru», pe care îl revendică drept proprietatea lui exclusivă, care poate fi total dominată și manipulată.
Astfel, în fața vieții care se naște și a vieții care moare, nu mai este capabil să se lase întrebat despre sensul cel mai autentic al existenței lui, asumându-și cu adevărată libertate aceste momente cruciale ale propriei «ființe». El se preocupă numai de a «face» și, recurgând la toate formele tehnologiei, se trudește să programeze, să controleze și să domine nașterea și moartea. Acestea, din experiențe originare care cer să fie «trăite», devin pur și simplu lucruri de «posedat» sau de «respins».
De altfel, o dată exclusă referința la Dumnezeu, nu surprinde faptul că sensul tuturor lucrurilor rămâne profund deformat, iar natura însăși nu mai este «mater», ci este redusă la «material» deschis tuturor manipulărilor. La aceasta pare să ducă o anumită raționalitate tehnico-științifică, dominantă în cultura contemporană, care neagă însăși ideea unui adevăr al creației care trebuie recunoscut sau a unui plan al lui Dumnezeu în privința vieții care trebuie respectat. Și acest lucru nu este mai puțin adevărat, atunci când neliniștea privitor la consecințele acestei «libertăți fără lege» îi duce pe unii la poziția inversă a unei «legi fără libertate», după cum se întâmplă, de exemplu, în ideologiile care contestă legitimitatea oricărei intervenții asupra naturii, în numele unui fel de «divinizare» a ei, care încă o dată îi ignoră dependența de planul Creatorului. În realitate, trăind «ca și cum Dumnezeu nu ar exista», omul pierde nu numai misterul lui Dumnezeu, ci și pe cel al lumii și însuși misterul ființei sale.
23. Eclipsa simțului lui Dumnezeu și al omului duce inevitabil spre un materialism practic, în care proliferează individualismul, utilitarismul și hedonismul. Și aici se adeverește ceea ce scrie Apostolul: «Și cum n-au găsit de cuviință să păstreze adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, și Dumnezeu i-a lăsat în seama minții lor fără judecată, să facă ceea ce nu se cuvine» (Rom 1, 28). Astfel, valorile lui «a fi» sunt substituite de cele ale lui «a avea».
Unicul scop care contează este obținerea propriei bunăstări materiale. Așa-zisa «calitate a vieții» este interpretată într-un mod prevalent sau exclusiv drept eficiență economică, consumism dezordonat, frumusețe și plăcere a vieții fizice, uitându-se dimensiunile mai profunde relaționale, spirituale și religioase ale existenței.
Într-un asemenea context, suferința, povară inevitabilă a existenței umane dar și factor al posibilei creșteri personale, este «cenzurată», respinsă ca inutilă, sau chiar combătută ca un rău ce trebuie evitat întotdeauna și prin orice mijloc. Când suferința nu poate fi biruită, iar perspectiva unei bunăstări chiar și îndepărtate se destramă, atunci pare că și viața și-a pierdut orice semnificație și în om încolțește ispita de a-și revendica dreptul la autosuprimare.
În același orizont cultural, trupul nu mai este perceput ca o realitate specific personală, semn și loc al relației cu ceilalți, cu Dumnezeu și cu lumea. El este redus la pura materialitate: este numai un complex de organe, funcțiuni și energii care pot fi folosite după criteriul plăcerii și al eficienței. Drept urmare, chiar și sexualitatea e depersonalizată și instrumentalizată: în loc de semn, loc și limbaj al iubirii, adică al dăruirii de sine și al primirii celuilalt în toată bogăția persoanei, ea devine din ce în ce mai mult ocazie și instrument de afirmare a propriului eu și de satisfacție egoistă a dorințelor și instinctelor. Astfel se deformează și se falsifică conținutul originar al sexualității umane, iar cele două semnificații, de unire și procreație, inerente înseși naturii actului conjugal, sunt separate în mod artificial: în acest mod unirea este trădată, iar rodnicia este supusă arbitrarului bărbatului și femeii. Procreația devine atunci «dușmanul» de evitat în exercitarea sexualității: este acceptată numai pentru că exprimă propria dorință, sau chiar propria voință de a avea un fiu «cu orice preț» și nu pentru că afirmă primirea totală a celuilalt și, așadar, deschiderea față de bogăția vieții pe care o poartă fiul.
În perspectiva materialistă descrisă până acum, relațiile interpersonale cunosc o sărăcire gravă. Primii care au de suferit sunt femeia, copilul, bolnavul sau suferindul, vârstnicul. Criteriul propriu demnității personale adică cel al respectului, gratuității și slujirii este înlocuit de criteriul eficienței, al funcționalității și al utilității: celălalt este apreciat nu pentru ceea ce «este», ci pentru ceea ce «are, face și dă». Este supremația celui mai puternic asupra celui mai slab.
24. În adâncul conștiinței morale se consumă eclipsa simțului lui Dumnezeu și al omului, cu toate multiplele și funestele sale consecințe asupra vieții. E în cauză, înainte de toate, conștiința fiecărei persoane, care în unicitatea și irepetabilitatea ei se află singură în fața lui Dumnezeu[18]. Însă mai este în cauză, într-un anumit sens, «conștiința morală» a societății: ea este într-un fel responsabilă nu numai pentru că tolerează sau favorizează comportamente contrare vieții, ci și pentru că alimentează «cultura morții», ajungând să creeze și să consolideze adevărate «structuri ale păcatului» împotriva vieții. Conștiința morală, fie individuală, fie socială, este supusă astăzi, și datorită influenței invadatoare a multor instrumente ale comunicării sociale, unui pericol de moarte: cel al confuziei între bine și rău în ceea ce privește însuși dreptul fundamental la viață. O mare parte din societatea actuală se dovedește din nefericire similară acelei omeniri pe care Paul o descrie în Scrisoarea către Romani. Este alcătuită din oameni «care țin adevărul închis în nedreptate» (1, 18): renegându-l pe Dumnezeu și crezând că pot construi cetatea pământească fără El, «au rătăcit în gândurile lor», astfel încât «inima lor cea nesocotită s-a întunecat» (1, 21); «zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni» (1, 22), au devenit autorii unor fapte vrednice de moarte și «nu numai că le fac, dar și îi încuviințează pe cei care le săvârșesc» (1, 32). Atunci când conștiința, acest ochi luminos al sufletului (cf. Mt 6, 22-23), numește «răul bine și binele rău» (Is 5, 20), este deja pe drumul degenerării ei celei mai neliniștitoare și al celei mai întunecate orbiri morale.
Și totuși, toate condiționările și eforturile pentru impunerea tăcerii nu reușesc să sufoce glasul Domnului care răsună în conștiința oricărui om: întotdeauna, din acest sanctuar lăuntric al conștiinței poate fi reluat un nou drum al iubirii, al primirii și al slujirii vieții umane.
«V-ați apropiat de sângele stropirii» (cf. Evr 12, 22. 24): semne de speranță și chemare la angajare
25. «Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ» (Gen 4, 10). Nu numai glasul sângelui lui Abel, primul nevinovat ucis, strigă către Dumnezeu, ci și sângele fiecărui om ucis în urma lui Abel are un glas care se ridică la Domnul. Într-o formă cu totul singulară, se înalță spre Dumnezeu «glasul sângelui lui Cristos» pentru care Abel, în nevinovăția sa, reprezintă o figură profetică, după cum ne amintește autorul Scrisorii către evrei: «V-ați apropiat de muntele Sionului și de cetatea Dumnezeului celui viu […] de Mijlocitorul noului Legământ, și de Sângele stropirii, care grăiește mai bine decît cel al lui Abel» (12, 22. 24).
Este sângele stropirii. Sângele jertfelor din Vechiul Legământ îi era simbol și prefigurare, prin care Dumnezeu își arăta voința de a-și comunica viața oamenilor, purificându-i și consfințindu-i (cf. Ex 24, 8; Lev 17, 11). Toate acestea se împlinesc și se manifestă de-acum în Cristos: sângele său este cel al stropirii care răscumpără, purifică și mântuiește; este sângele Mijlocitorului Noului Legământ «care pentru mulți se varsă întru iertarea păcatelor» (Mt 26, 28). Acest sânge ce curge din coasta străpunsă a lui Cristos pe cruce (cf. In 19, 34) este «mai grăitor» decât cel al lui Abel; într-adevăr, acesta exprimă și cere o «dreptate» mai profundă, dar el imploră mai ales milostivirea[19], devine mijlocitor la Tatăl pentru frații săi (cf. Evr 7, 25), este izvor de răscumpărare perfectă și dar de viață nouă.
Sângele lui Cristos, care revelează măreția iubirii Tatălui, arată că omul este de preț în ochii lui Dumnezeu și că valoarea vieții sale este neprețuită. Apostolul Petru ne amintește acest fapt: «[…] știind că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din traiul vostru deșert moștenit de la părinți, ci cu Sângele scump al Mielului neprihănit și nepătat, Cristos» (1 Pt 1, 18-19). Tocmai contemplând sângele prețios al lui Cristos, semn al dăruirii sale din iubire (cf. In 13, 1), credinciosul învață să recunoască și să aprecieze demnitatea aproape divină a fiecărui om; el poate să strige, într-o admirație și o recunoștință mereu noi: «Cât de mult prețuiește omul în ochii Creatorului dacă „a avut parte de un Răscumpărător atât de mare” (Exultet din Vigilia pascală), dacă „Dumnezeu l-a dat pe Fiul său” pentru ca omul „să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (cf. In 3, 16)!»[20].
Mai mult, sângele lui Cristos îi revelează omului că măreția lui, și deci vocația lui, constă în dăruirea totală de sine. Tocmai pentru că este vărsat ca dar al vieții, sângele lui Isus nu mai este un semn de moarte, de separare definitivă de frați, ci instrumentul unei comuniuni care este belșug de viață pentru toți. În sacramentul Euharistiei, cel care bea acest sânge și rămâne în Isus (cf. In 6, 56) este implicat în același dinamism al iubirii lui Isus și al dăruirii vieții sale, spre a duce la desăvârșire vocația originară a fiecărui om la iubire (cf. Gen 1, 27; 2, 18-24).
Din sângele lui Cristos, toți oamenii sorb și puterea de a se angaja în favoarea vieții. Acest sânge este motivul cel mai puternic de a spera și chiar fundamentul certitudinii absolute că, urmând planul lui Dumnezeu, viața va fi biruitoare. «Moarte nu va mai fi», strigă glasul puternic ce vine din tronul lui Dumnezeu în Ierusalimul ceresc (Ap 21, 4). Iar Sfântul Paul ne asigură că biruința actuală asupra păcatului este semnul și prefigurarea biruinței definitive asupra morții, când «se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghițită de biruință. Unde este, moarte, biruința ta? Unde este, moarte, boldul tău?„» (1 Cor 15, 54-55).
26. În realitate, semnele prevestitoare ale acestei biruințe nu lipsesc din societățile și din culturile noastre, deși ele sunt puternic marcate de «cultura morții». Așadar, dacă denunțarea amenințărilor împotriva vieții nu ar fi însoțită de o prezentare a semnelor pozitive eficiente în starea actuală a omenirii, s-ar realiza un tablou incomplet ce ar putea duce la o descurajare sterilă.
Din păcate, aceste semne pozitive ies greu la iveală și sunt greu de recunoscut, fără îndoială pentru că nu sunt suficient luate în seamă de mijloacele de comunicare socială. Dar câte inițiative de ajutorare și de susținere a celor sărmani și fără apărare au fost și continuă să fie luate, în comunitatea creștină și în societatea civilă, la nivel local, național și internațional, de către persoane, grupuri, mișcări și diferite organizații!
Există numeroși soți care știu să-și asume cu generozitate responsabilitatea de a primi copii ca pe «darul cel mai prețios al căsătoriei»[21]. Nu lipsesc familiile care, dincolo de slujirea zilnică a vieții, știu să fie disponibili pentru primirea copiilor părăsiți, a tinerilor aflați în dificultate, a persoanelor handicapate și a bătrânilor rămași singuri. Numeroase centre de ajutorare a vieții sau instituții de acest gen sunt animate de persoane și de grupuri care, cu prețul unui devotament și a unor sacrificii admirabile, aduc un suport moral și material mamelor aflate în dificultate, tentate să recurgă la avort. Se creează și se dezvoltă și grupuri de voluntari care se angajează să ofere ospitalitate celor care nu au familie, care se află în condiții deosebit de precare sau care au nevoie să găsească un ambient educativ care să-i ajute să depășească obiceiurile destructive și să recupereze adevăratul sens al vieții.
Medicina, slujită cu multă însuflețire de cercetători și de membrii corpului medical, își continuă eforturile pentru a găsi remedii mereu mai eficiente: se obțin astăzi rezultate altă dată de neimaginat și care deschid perspective promițătoare în favoarea vieții care se naște, a persoanelor suferinde și a bolnavilor în fază acută sau terminală. Diverse instituții și organizații se mobilizează pentru ca și țările cele mai atinse de mizerie și de maladii endemice să beneficieze de medicina de vârf. Asociații naționale și internaționale de medici lucrează de asemenea pentru a da un ajutor prompt populațiilor încercate de calamități naturale, epidemii sau războaie. Chiar dacă suntem încă departe de o punere completă în practică a unei adevărate dreptăți internaționale în repartizarea resurselor medicale, cum să nu recunoaștem în progresul deja realizat semnele unei solidarități crescânde între popoare, ale unui simț uman și moral demn de apreciere și ale unui mai mare respect față de viață?
27. Față de legislațiile care au autorizat avortul și față de tentativele ce au izbutit pe ici pe colo să legalizeze eutanasia au fost create mișcări și inițiative luate în lumea întreagă pentru sensibilizarea societății în favoarea vieții. Atunci când, în conformitate cu inspirația lor autentică, aceste mișcări acționează cu o fermă determinare, însă fără să recurgă la violență, ele favorizează răspândirea unei luări de conștiință a valorii vieții și solicită și dobândesc angajări mai hotărâte pentru a o apăra.
Mai mult, cum să nu amintim, toate acele gesturi zilnice de primire, de sacrificiu, de îngrijire dezinteresată pe care un număr incalculabil de persoane le săvârșesc cu iubire în familii, în spitale, în orfelinate, în case pentru bătrâni și în alte centre sau comunități care apără viața? Lăsându-se inspirată de exemplul lui Isus «bunul Samaritean» (cf. Lc 10, 29-37) și susținută de puterea lui, Biserica a fost permanent în prima linie pe aceste fronturi ale carității: numeroși sunt fiii și fiicele sale, în special călugărițe și călugări care, sub forme tradiționale sau noi, și-au consacrat și continuă să-și consacre viața lui Dumnezeu, dăruindu-și-o din iubire pentru aproapele cel mai sărman și nevoiaș. Aceste gesturi înfăptuiesc în profunzime «civilizația iubirii și a vieții», fără de care existența persoanelor și a societății își pierde sensul uman cel mai autentic. Chiar dacă nimeni nu le-ar observa și ar rămâne ascunse ochilor celor mai mulți, credința ne asigură că Tatăl «care vede în ascuns» (Mt 6, 4), nu numai că va ști să-i răsplătească, ci le face încă de pe acum să aducă roade care să dăinuie pentru binele celor mulți.
Printre aceste semne de speranță trebuie să înscriem și dezvoltarea, în numeroase straturi ale opiniei publice, a unei noi sensibilități care se opune recurgerii la război ca instrument de soluționare a conflictelor dintre popoare și este mereu mai orientată înspre căutarea mijloacelor eficiente dar «non-violente» pentru blocarea agresorului înarmat. În aceeași ordine de idei se încadrează și aversiunea mereu mai răspândită a opiniei publice față de pedeapsa cu moartea, fie și numai ca un mijloc de «legitimă apărare» a societății, considerând posibilitățile de care dispune o societate modernă de a reprima eficient crima astfel încât, făcându-l inofensiv pe cel care a comis-o, să nu i se ia definitiv posibilitatea de a se răscumpăra.
Trebuie salutată și atenția crescândă asupra calității vieții și a ecologiei întâlnită mai ales în societățile cele mai dezvoltate, în care așteptările persoanelor nu mai sunt concentrate doar asupra problemelor de supraviețuire, ci mai degrabă asupra căutării unei ameliorări globale a condițiilor de trai. Reluarea reflecției etice referitoare la viață este deosebit de semnificativă: crearea și dezvoltarea constantă a bioeticii favorizează reflecția și dialogul între credincioși și necredincioși, ca și între credincioși de diferite religii asupra problemelor etice fundamentale care privesc viața omului.
28. Acest tablou de lumini și umbre trebuie să ne facă pe toți deplin conștienți că ne aflăm în fața unei inevitabile și dramatice confruntări dintre rău și bine, dintre moarte și viață, dintre «cultura morții» și «cultura vieții». Ne aflăm nu numai «în fața», ci inevitabil «în mijlocul» acestui conflict: suntem toți implicați activ și nu ne putem sustrage responsabilității noastre de a face o alegere necondiționată în favoarea vieții.
Chemarea clară și puternică a lui Moise ni se adresează și nouă: «Iată, pun înaintea ta astăzi viața și binele, moartea și răul […] Am pus înaintea ta viața și moartea, binecuvîntarea și blestemul. Alege viața ca să trăiești tu și seminția ta» (Dt 30, 15. 19). Această chemare este valabilă și pentru noi care trebuie să alegem în fiecare zi între «cultura vieții» și «cultura morții». Însă chemarea Deuteronomului este încă și mai profundă, pentru că ne solicită o alegere propriu-zis religioasă și morală. Este vorba să conferi propriei existențe o orientare fundamentală și să trăiești în fidelitate și coerență cu legea Domnului: « Îți poruncesc astăzi să iubești pe Domnul Dumnezeul tău și să umbli pe căile lui și să păzești poruncile și îndreptările și hotărîrile lui […] Alege viața ca să trăiești tu și seminția ta, iubindu-l pe Domnul Dumnezeul tău, ascultîndu-i glasul și lipindu-te de El, căci El este viața ta și lungimea zilelor tale, ca să locuiești pe pămînt» (30, 16. 19-20).
Alegerea necondiționată în favoarea vieții își atinge plinătatea semnificației sale religioase și morale atunci când provine din credința în Cristos, când este plăsmuită și hrănită de ea. Nimic nu ajută în asemenea măsură la abordarea pozitivă a conflictului dintre moarte și viață în care suntem cufundați precum credința în Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om și a venit printre oameni «ca să aibă viață și să o aibă din belșug» (In 10, 10): este credința în Cel Înviat care a învins moartea; este credința în sângele lui Cristos «care grăiește mai bine decât cel al lui Abel» (Evr 12, 24).
În lumina și prin tăria acestei credințe, Biserica, în fața provocărilor situației actuale, devine tot mai conștientă de harul și de responsabilitatea care îi vin de la Domnul pentru a vesti, a celebra și a sluji Evanghelia vieții.
AM VENIT PENTRU CA EI SĂ AIBĂ VIAȚĂ
MESAJUL CREȘTIN DESPRE VIAȚĂ
«Viața s-a arătat și am văzut-o» (1 In 1, 2): privirea îndreptată spre Cristos, «Cuvântul vieții»
29. În fața nenumăratelor și gravelor amenințări împotriva vieții existente în lumea de azi, am putea rămâne copleșiți de sentimentul unei neputințe de nedepășit: binele nu va fi niciodată destul de puternic pentru a birui răul!
Acesta este momentul în care poporul lui Dumnezeu și, în cadrul lui, fiecare credincios, este chemat să-și mărturisească, cu umilință și curaj, credința sa în Isus Cristos, «Cuvântul vieții» (1 In 1, 1). Evanghelia vieții nu este o simplă reflecție, fie ea originală și profundă, asupra vieții umane; nu este nici o simplă poruncă destinată să sensibilizeze conștiințele și să suscite importante schimbări în societate; este cu atât mai puțin o promisiune iluzorie a unui viitor mai bun. Evanghelia vieții este o realitate concretă și personală, căci ea constă în a vesti persoana însăși a lui Isus. Apostolului Toma și, prin el, fiecărui om, Isus i se înfățișează cu aceste cuvinte: «Eu sunt calea, adevărul și viața» (In 14, 6). Aceeași identitate și-o afirmă în fața Martei, sora lui Lazăr: «Eu sunt învierea și viața: cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; și oricine trăiește și crede în mine nu va muri în veci» (In 11, 25-26). Isus este Fiul care, din veșnicie, primește viața de la Tatăl (cf. In 5, 26) și care a venit printre oameni pentru a-i face părtași la acest dar: «Eu am venit ca să aibă viață și s-o aibă din belșug» (In 10, 10).
Așadar, pornind de la cuvântul, de la acțiunea, de la însăși persoana lui Isus, îi este dată omului posibilitatea de «a cunoaște» tot adevărul privind valoarea vieții umane; din acest «izvor» omul primește în special capacitatea de «a îndeplini» în mod desăvârșit acest adevăr (cf. In 3, 21) adică de a-și asuma și de a-și exercita pe deplin responsabilitatea de a iubi și de a sluji viața umană, de a o apăra și de a o promova.
Într-adevăr, în Cristos este în mod definitiv vestită și pe deplin dăruită această Evanghelie a vieții care, oferită deja în Revelația Vechiului Testament, și chiar înscrisă într-un fel în inima fiecărui om, răsună în fiecare conștiință «de la începuturi», adică de la creația însăși, astfel încât, în ciuda condiționărilor negative ale păcatului, ea poate fi cunoscută în aspectele sale esențiale și prin rațiunea omenească. Așa cum scrie Conciliul Vatican II, Cristos «prin toată prezența și manifestarea sa, prin cuvinte și fapte, prin semne și minuni, dar mai ales prin moartea sa și prin glorioasa înviere din morți și, în sfârșit, prin trimiterea Duhului adevărului, împlinește și desăvârșește Revelația și o desăvârșește cu mărturia divină: Dumnezeu este cu noi pentru a ne elibera de întunericul păcatului și al morții și a ne învia spre viața veșnică»[22].
30. Așadar, cu privirea ațintită asupra Domnului Isus voim să-l ascultăm spunându-ne din nou «cuvintele lui Dumnezeu» (In 3, 34) și să medităm iarăși Evanghelia vieții. Semnificația cea mai profundă și cea mai originală a acestei meditații asupra mesajului revelat despre viața umană a fost percepută de către Apostolul Ioan, care scrie la începutul primei sale Scrisori: «Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții, și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat no-uă, ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi» (1, 1-3).
În Isus, «Cuvântul vieții», este așadar vestită și împărtășită viața dumnezeiască și veșnică. Grație acestei vestiri și acestui dar, viața fizică și spirituală a omului, chiar și în faza ei pământească, își dobândește plenitudinea valorii și a semnificației: într-adevăr, viața dumnezeiască și veșnică este finalitatea către care este orientat și chemat omul care trăiește în această lume. Evanghelia vieții cuprinde astfel ceea ce experiența însăși și rațiunea umană spun despre valoarea vieții; ea o primește, o înalță și o poartă spre desăvârșirea ei.
«Puterea mea și cântarea mea e Domnul și El mi-a fost mântuire» (Ex 15, 2): viața este întotdeauna un bine
31. Într-adevăr, plinătatea evanghelică a mesajului despre viață este deja pregătită în Vechiul Testament. În mod special în evenimentul Exodului, centrul experienței de credință a Vechiului Testament, Israel descoperă cât de prețioasă este viața sa în ochii lui Dumnezeu. Chiar atunci când pare sortit pieirii, deoarece o amenințare de moarte plutește asupra tuturor noilor săi născuți de parte bărbătească (cf. Ex 1, 15-22), Domnul i se revelează ca mântuitor, în stare să asigure un viitor celui fără speranță. Se naște astfel în Israel o conștiință precisă: viața sa nu se află la cheremul faraonului care poate dispune de ea cu o putere despotică; dimpotrivă, ea este obiectul unei iubiri tandre și puternice din partea lui Dumnezeu.
Eliberarea din robie este dăruirea unei identități, recunoașterea unei demnități de neșters și începutul unei istorii noi, în care descoperirea lui Dumnezeu și descoperirea de sine merg împreună. Această experiență a Exodului este fundamentală și exemplară. Israel învață că, ori de câte ori este amenințat în existența sa, este suficient să recurgă la Dumnezeu cu o încredere reînnoită pentru a găsi în El un sprijin eficient: «Eu te-am plămădit; slujitorul meu ești, Israele, nu voi uita de tine» (Is 44, 21).
Astfel, recunoscând valoarea existenței sale ca popor, Israel progresează și în perceperea sensului și a valorii vieții ca atare. Este o reflecție care se dezvoltă în mod special în cărțile sapiențiale, plecând de la experiența cotidiană a precarității vieții și de la conștiința amenințărilor care o pândesc. Confruntată cu contradicțiile existenței, credința este provocată să dea un răspuns.
În special problema suferinței este aceea care interpelează credința și o pune la încercare. Cum să nu sesizăm prezența geamătului universal al omului în meditația din cartea lui Iob? Nevinovatul strivit de suferință este, lesne de înțeles, împins să se întrebe: «Pentru ce dă Dumnezeu lumina vieții celui nenorocit și zile celor cu sufletul amărât, celor ce așteaptă moartea și ea nu vine, și scormonesc după ea mai mult ca după o comoară?» (3, 20-21). Dar chiar și în bezna cea mai adâncă, credința duce la recunoașterea «misterului», într-un spirit de încredere și de adorație: «Știu că poți să faci orice și că nu este nici un gând care să nu ajungă pentru tine faptă» (Iob 42, 2).
Treptat, Revelația evidențiază mereu mai limpede germenele vieții nemuritoare așezat de Creator în inima oamenilor: «Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase și la timpul lor; El a pus în inima lor și veșnicia» (Qoh 3, 11). Acest germene de totalitate și de plinătate așteaptă să se manifeste în iubire și să se împlinească, printr-un dar gratuit al lui Dumnezeu, în participarea la viața lui veșnică.
«Numele lui Isus l-a întărit pe acest om» (Fapte 3, 16): În precaritatea existenței umane, Isus duce la plinătate sensul vieții
32. Experiența poporului Legământului se reînnoiește în aceea a tuturor celor «săraci» care îl întâlnesc pe Isus din Nazaret. După cum Dumnezeu «iubitorul vieții» (Înț 11, 26) îl întărise pe Israel în mijlocul primejdiilor, la fel Fiul lui Dumnezeu vestește astăzi celor care se simt amenințați și împiedicați să-și ducă existența, că și viața lor este un bine căruia iubirea Tatălui îi dă sens și valoare.
«Orbii văd, șchiopii umblă, leproșii sunt curățiți și surzii aud, morții învie, săracilor li se binevestește» (Lc 7, 22). Prin aceste cuvinte ale profetului Isaia (35, 5-6; 61, 1), Isus explică sensul misiunii sale: astfel, cei care suferă pentru că existența lor este în vreun fel «micșorată» îl aud proclamând vestea cea bună a grijii lui Dumnezeu față de ei și li se confirmă că și viața lor este un dar păstrat cu mare grijă în mâinile Tatălui (cf. Mt 6, 25-34).
Cei «săraci» sunt în mod deosebit interpelați de predica și de activitatea lui Isus. Mulțimile de bolnavi și de marginalizați care îl urmează și îl caută (cf. Mt 4, 23-25) găsesc în cuvântul și în gesturile sale revelarea înaltei valori a vieții lor și fundamentul mântuirii așteptate de ei.
Același lucru se întâmplă și cu misiunea Bisericii, încă de la originile sale. Ea care îl vestește pe Isus ca pe Acela care «a trecut pretutindeni făcând bine și vindecând pe toți cei stăpâniți de diavol, pentru că Dumnezeu era cu El» (Fapte 10, 38), știe că este purtătoarea unui mesaj de mântuire ce răsună, în întreaga lui noutate, tocmai în situațiile de mizerie și sărăcie în care se află viața omului. În acest fel procedează Petru când îl vindecă pe ologul care ședea în fiecare zi ca să ceară de pomană lângă Poarta Templului din Ierusalim zisă «cea frumoasă»: «Argint și aur nu am, dar ceea ce am, aceea îți dau. În numele lui Isus Cristos nazarineanul, scoală-te și umblă!» (Fapte 3, 6). În credința în Isus, «Începătorul vieții» (Fapte 3, 15), viața care zace, părăsită și implorând, își regăsește conștiința de sine și deplina demnitate.
Cuvântul și gesturile lui Isus și ale Bisericii sale nu-l privesc numai pe cel aflat în boală, suferință sau în diferite forme de marginalizare socială. Mai profund, ele ating însuși sensul vieții oricărui om în dimensiunile sale morale și spirituale. Numai cel care recunoaște că viața sa este stigmatizată de boala păcatului poate regăsi în întâlnirea cu Isus Mântuitorul adevărul și autenticitatea propriei existențe, după cum spune Isus însuși: «Nu au nevoie cei sănătoși de doctor, ci bolnavii. N-am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință» (Lc 5, 31-32).
Dimpotrivă, cel care, asemenea cultivatorului bogat din parabola evanghelică, crede că-și va putea asigura viața doar posedând bunuri materiale, în realitate se înșală: viața lui îi scapă și foarte curând va fi lipsit de ea fără să ajungă să îi perceapă adevăratul sens: «Nebunule, în această noapte se va cere de la tine viața ta; iar cele pe care ți le-ai pregătit, ale cui vor fi?» (Lc 12, 20).
33. Chiar și în viața lui Isus, de la început până la sfârșit, regăsim această singulară «dialectică» între experiența precarității vieții umane și afirmarea valorii sale. Într-adevăr, viața lui Isus este marcată de precaritate încă de la nașterea sa. Desigur, El este bine primit de către cei drepți, care se unesc acelui «da» prompt și plin de bucurie al Mariei (cf. Lc 1, 38). Dar de la început există și refuzul din partea unei lumi care se arată ostilă și care caută pruncul «ca să-l ucidă» (Mt 2, 13) sau rămâne indiferentă și neatentă față de împlinirea misterului acestei vieți care vine în lume: «Nu era loc pentru ei în casa de popas» (Lc 2, 7). Tocmai din contrastul dintre amenințări și nesiguranță, pe de-o parte, și puterea darului lui Dumnezeu, pe de altă parte, strălucește cu o forță și mai mare slava ce se răspândește din casa din Nazaret și din ieslea din Betleem: această viață care se naște este mântuire pentru întreaga omenire (cf. Lc 2, 11).
Contradicțiile și riscurile vieții sunt pe deplin asumate de Isus care «bogat fiind, pentru noi s-a făcut sărac, ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogățiți» (2 Cor 8, 9). Sărăcia despre care ne vorbește aici sfântul Paul nu înseamnă numai despuierea de privilegiile dumnezeiești, ci și împărtășirea condițiilor celor mai umile și precare din viața omului (cf. Fil 2, 6-7). Isus trăiește această sărăcie de-a lungul întregii sale vieți, până în momentul culminant al Crucii: «S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, și încă moartea pe cruce. De aceea și Dumnezeu l-a înălțat și i-a dăruit Numele care este mai presus de orice nume» (Fil 2, 8-9). Tocmai în moartea sa dezvăluie Isus toată măreția și valoarea vieții, căci oferirea sa pe Cruce devine izvor de viață nouă pentru toți oamenii (cf. In 12, 32). În această peregrinare printre împotriviri și în însăși pierderea vieții, Isus e călăuzit de certitudinea că aceasta se află în mâinile Tatălui. De aceea El îi poate spune pe Cruce: «Tată, în mâinile tale încredințez spiritul meu» (Lc 23, 46), adică viața mea. Cu adevărat mare este valoarea vieții omenești dacă Fiul lui Dumnezeu și-a asumat-o și a făcut din ea locul în care se înfăptuiește mântuirea pentru omenirea întreagă!
«Chemați… să fie asemenea chipului Fiului său» (Rom 8, 28-29): slava lui Dumnezeu strălucește pe chipul omului
34. Viața este întotdeauna un bine. Aceasta este o intuiție sau chiar un dat al experienței a cărei rațiune profundă omul este chemat să o perceapă.
De ce este viața un bine? Întrebarea străbate întreaga Biblie și încă din primele ei pagini află un răspuns eficient și minunat. Viața pe care Dumnezeu o dă omului este diferită și originală față de aceea a oricărei alte făpturi vii, pentru că, deși e înrudit cu pulberea pământului (cf. Gen 2, 7; 3, 19; Iob 34, 15; Ps 103/102, 14; 104/103, 29), omul este în lume manifestare a lui Dumnezeu, semn al prezenței lui, urmă a slavei lui (cf. Gen 1, 26-27; Ps 8, 6). Este ceea ce a vrut să sublinieze și sfântul Irineu din Lyon prin celebra sa definiție: «Slava lui Dumnezeu este omul viu»[23]. Omului îi este dăruită o preaînaltă demnitate care își are rădăcinile în legătura intimă care îl unește cu Creatorul său: în om strălucește un reflex al realității înseși a lui Dumnezeu.
Acest lucru îl afirmă cartea Genezei în prima relatare a originilor, așezându-l pe om în culmea activității creatoare a lui Dumnezeu, ca o încununare a ei, la capătul unui proces care din haosul inform duce la făptura cea mai desăvârșită. Totul în creație este orânduit în vederea omului și totul îi este supus: «Umpleți pământul, supuneți-l și stăpâniți […] peste orice ființă vie» (1, 28), poruncește Dumnezeu bărbatului și femeii. Un mesaj asemănător vine și din cealaltă relatare a originilor: «L-a luat Domnul Dumnezeu pe om și l-a așezat în grădina Edenului ca să o lucreze și să o păzească» (Gen 2, 15). Se reafirmă astfel primatul omului asupra lucrurilor: ele există pentru el și sunt încredințate responsabilității lui, în timp ce el nu poate fi pentru nici un motiv aservit semenilor săi și redus în vreun fel la rang de obiect.
În narațiunea biblică distingerea omului de celelalte creaturi este evidențiată mai ales de faptul că numai crearea lui este prezentată ca rod al unei hotărâri speciale din partea lui Dumnezeu, al unei deliberări care constă în stabilirea unei legături deosebite și specifice cu Creatorul: «Să facem om după chipul și asemănarea noastră» (Gen 1, 26). Viața pe care Dumnezeu o oferă omului este un dar prin care Dumnezeu împărtășește ceva din sine creaturii sale.
Israel se va întreba îndelung asupra sensului acestei legături deosebite și specifice a omului cu Dumnezeu. Și cartea Siracidului recunoaște că Dumnezeu, creându-i pe oameni, «după chipul său i-a îmbrăcat cu putere» (17, 3). Autorul sacru leagă de aceasta nu numai stăpânirea lor asupra lumii, ci și însușirile spirituale cele mai caracteristice omului, ca rațiunea, discernerea între bine și rău, voința liberă: «I-a înzestrat cu știința duhului, a umplut cu pricepere inima lor și le-a arătat binele și răul» (Sir 17, 6). Capacitatea de a ajunge la adevăr și la libertate sunt prerogative ale omului pentru că e creat după chipul Creatorului său, Dumnezeu adevărat și drept (cf. Dt 32, 4). Numai omul, dintre toate creaturile vizibile, este «capabil să-l cunoască și să-l iubească pe Creatorul său»[24]. Viața pe care Dumnezeu o dăruiește omului este mult mai mult decât o existență în timp. E tensiune spre o plinătate de viață, e germenele unei existențe care merge dincolo de limitele timpului: «Dumnezeu l-a zidit pe om spre nestricăciune și l-a făcut după chipul ființei sale» (Înț 2, 23).
35. Și relatarea iahvistă a originilor exprimă aceeași convingere. Într-adevăr, străvechea povestire vorbește despre o suflare divină care e insuflată omului pentru ca acesta să intre în viață: «Domnul Dumnezeu a plămădit pe om din țărâna pământului și a suflat în nările lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie» (Gen 2, 7).
Originea divină a acestui duh de viață explică permanenta insatisfacție care-l însoțește pe om în zilele sale. Făcut de Dumnezeu, purtând în sine o urmă neștearsă a lui Dumnezeu, omul tinde în chip firesc spre El. Când își ascultă aspirația profundă a inimii, nici un om nu poate să nu-și însușească adevărul exprimat de sfântul Augustin: «Pentru tine ne-ai creat, Doamne, și neliniștită e inima noastră până ce nu se odihnește în Tine»[25].
Cu atât mai grăitoare este insatisfacția ce cuprinde viața omului în Eden atâta vreme cât unica lui referință rămâne lumea vegetală și animală (cf. Gen 2, 20). Numai apariția femeii, adică a unei ființe care e carne din carnea lui și os din oasele lui (cf. Gen 2, 23), și în care trăiește de asemenea spiritul lui Dumnezeu-Creatorul, poate satisface exigența dialogului interpersonal, care este atât de vital pentru existența umană. În celălalt, bărbat sau femeie, se reflectă Dumnezeu însuși, scopul ultim care mulțumește pe deplin orice persoană.
«Ce este omul, de-ți amintești de el, și fiul omului, de-l cercetezi?», se întreabă psalmistul (Ps 8, 5). În fața imensității universului, e foarte puțin lucru; dar tocmai acest contrast îi scoate în evidență măreția: «L-ai rânduit cu puțin mai mic decât îngerii (dar s!ar putea traduce și „puțin mai prejos decât Dumnezeu”), cu slavă și cinste l-ai încununat» (Ps 8, 6). Slava lui Dumnezeu strălucește pe fața omului. În el Creatorul își află odihna după cum comentează uimit și emoționat sfântul Ambrozie: «S-a sfârșit ziua a șasea și s-a încheiat crearea lumii prin alcătuirea acestei capodopere: omul, care își exercită stăpânirea asupra tuturor ființelor vii și e ca o culme a universului și frumusețea supremă a oricărei ființe create. Cu adevărat ar trebui să păstrăm o tăcere plină de respect, pentru că Domnul s-a odihnit de toată lucrarea lumii. S-a odihnit apoi în lăuntrul omului, s!a odihnit în mintea și în gândul lui; într-adevăr, îl crease pe om înzestrat cu rațiune, în stare să-l imite, să-i urmeze virtuțile, însetat de harurile cerești. În aceste înzestrări ale sale se odihnește Dumnezeu care a spus: „Asupra cui mă voi odihni, dacă nu asupra celui care e smerit, liniștit și temător de cuvintele mele?” (Is 66, 1-2). Mulțumesc Domnului Dumnezeului nostru care a creat o lucrare atât de minunată în care să-și afle odihna»[26].
36. Planul minunat al lui Dumnezeu a fost însă umbrit de irumperea păcatului în istorie. Prin păcat omul se revoltă împotriva Creatorului, ajungând să idolatrizeze creaturile: «S-au închinat și au slujit făpturii, în locul Făcătorului» (Rom 1, 25). Astfel, ființa umană nu numai că înjosește în ea însăși chipul lui Dumnezeu, dar e ispitită să-l lovească și în ceilalți, înlocuind relațiile de comuniune cu atitudini de neîncredere, de indiferență, de dușmănie, până la ura ucigașă. Când nu e recunoscut Dumnezeu ca Dumnezeu, e trădat sensul profund al omului și e lovită comuniunea dintre oameni.
În viața omului, chipul lui Dumnezeu strălucește din nou și se manifestă în toată plinătatea prin venirea Fiului lui Dumnezeu în trup omenesc: «El e chipul nevăzutului Dumnezeu» (Col 1, 15), «fiind strălucirea slavei și chipul ființei lui» (Evr 1, 3). El este chipul desăvârșit al Tatălui.
Proiectul de viață încredințat celui dintâi Adam își găsește în cele din urmă împlinirea în Cristos. În timp ce neascultarea lui Adam strică și desfigurează planul lui Dumnezeu asupra vieții omului și introduce moartea în lume, ascultarea răscumpărătoare a lui Cristos e izvor de har care se revarsă asupra oamenilor deschizând tuturor porțile împărăției vieții (cf. Rom 5, 12-21). Apostolul Paul afirmă: «Omul cel dintâi, Adam, a fost făcut suflet viu; iar Adam cel de pe urmă, duh dătător de viață» (1 Cor 15, 45).
Celor care acceptă să pornească în urmarea lui Cristos le este dăruită plinătatea vieții: în ei chipul dumnezeiesc este refăcut, reînnoit și dus la desăvârșire. Acesta este planul lui Dumnezeu asupra ființelor umane: să devină «asemenea chipului Fiului său» (Rom 8, 29). Numai așa, în splendoarea acestui chip, omul poate fi eliberat de robia idolatriei, poate reconstrui fraternitatea sfărâmată și își poate regăsi identitatea.
«Oricine trăiește și crede în mine nu va muri în veci» (In 11, 26): darul vieții veșnice
37. Viața pe care Fiul lui Dumnezeu a venit s-o dăruiască oamenilor nu se reduce doar la existența în timp. Viața, care dintotdeauna este «în El» și constituie «lumina oamenilor» (In 1, 4), constă în faptul de a fi născuți din Dumnezeu și de a fi părtași la plinătatea iubirii lui: «Tuturor celor care l-au primit le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu, celor care cred în numele lui, care nu din sânge, nici din voință trupească, nici din voință bărbătească, ci din Dumnezeu s-au născut» (In 1, 12-13).
Uneori Isus numește această viață, pe care El a venit să o dea, pur și simplu «viața»; și prezintă nașterea din Dumnezeu ca pe o condiție necesară pentru a putea ajunge la scopul pentru care Dumnezeu l-a creat pe om: «Dacă cineva nu se naște din nou, nu va putea să vadă împărăția lui Dumnezeu» (In 3, 3). Dăruirea acestei vieți constituie obiectul propriu al misiunii lui Isus: El este cel «care coboară din cer și dă viață lumii» (In 6, 33), astfel încât poate afirma cu tot adevărul: «Cine mă urmează […] va avea lumina vieții» (In 8, 12).
Alteori Isus vorbește despre «viața veșnică», unde adjectivul nu trimite numai la o perspectivă supratemporală. «Veșnică» este viața pe care Isus o făgăduiește și o dăruiește, pentru că e plinătate de participare la viața «Celui Veșnic». Oricine crede în Isus și intră în comuniune cu El are viața veșnică (cf. In 3, 15; 6, 40), pentru că de la El ascultă singurele cuvinte care îi revelează și revarsă plinătate de viață asupra existenței sale; sunt «cuvintele vieții veșnice» pe care Petru le recunoaște în mărturisirea sa de credință: «Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Și noi credem și am înțeles că Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu» (In 6, 68-69). În ce constă viața veșnică o declară Isus însuși adresându-se Tatălui în marea rugăciune sacerdotală: «Aceasta este viața veșnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Acela pe care l-ai trimis, Isus Cristos» (In 17, 3). A-l cunoaște pe Dumnezeu și pe Fiul său înseamnă a primi misterul comuniunii de iubire a Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt în viața proprie, care se deschide încă de pe acum spre viața veșnică în participarea la viața dumnezeiască.
38. Viața veșnică este, deci, viața însăși a lui Dumnezeu și în același timp viața fiilor lui Dumnezeu. Credinciosul nu poate să nu fie cuprins de o uimire mereu nouă și de o recunoștință nemărginită în fața acestui adevăr neașteptat și inefabil care ne vine de la Dumnezeu în Cristos. Credinciosul își însușește cuvintele apostolului Ioan: «Vedeți ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim copiii lui Dumnezeu, și suntem! […] Preaiubiților, acum suntem copiii lui Dumnezeu, dar ceea ce vom fi nu s-a arătat încă. Știm că atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea așa cum este» (1 In 3, 1-2).
Astfel își atinge culmea adevărul creștin asupra vieții. Demnitatea acesteia nu e legată numai de originile ei, de faptul că vine de la Dumnezeu, ci și de scopul ei, de destinul ei de comunicare cu Dumnezeu în cunoașterea și iubirea lui. În lumina acestui adevăr își precizează și completează sfântul Irineu preamărirea omului: într!adevăr, «omul viu» este «slava lui Dumnezeu», dar «viața omului constă în vederea lui Dumnezeu»[27].
De aici se nasc consecințe nemijlocite pentru viața omului în însăși condiția lui pământească, în care este deja înmugurită și crește viața veșnică. Dacă omul iubește în mod instinctiv viața pentru că ea e un bine, această iubire își află o nouă motivație și putere, o nouă amploare și profunzime în dimensiunile divine ale acestui bine. Într-o astfel de perspectivă, iubirea pe care orice ființă umană o are față de viață nu se reduce la simpla căutare a unui spațiu în care să se exprime pe sine și să intre în relație cu ceilalți, ci se dezvoltă în conștiința plină de bucurie de a putea face din propria existență «locul» manifestării lui Dumnezeu, al întâlnirii și al comuniunii cu El. Viața pe care ne-o dă Isus nu scade valoarea existenței noastre în timp, ci o asumă și o duce la destinul ei ultim: «Eu sunt Învierea și Viața […]; oricine trăiește și crede în mine nu va muri în veci» (In 11, 25. 26).
«Voi cere socoteală […] fiecăruia de fratele său» (Gen 9, 5): venerația și iubirea față de viața tuturor
39. Viața omului provine de la Dumnezeu, e darul lui, chipul și pecetea lui, participarea la suflarea lui de viață. De aceea Dumnezeu e singurul stăpân al acestei vieți: omul nu poate dispune de ea. Dumnezeu însuși repetă acest lucru lui Noe după potop: «Voi cere sângele vieții voastre […] și voi cere viața omului din mâna omului, din mâna oricărui om, fratele lui» (Gen 9, 5). Și textul biblic are grijă să sublinieze în ce fel sacralitatea vieții își are temeiul în Dumnezeu și în acțiunea lui creatoare: «Căci după chipul său l-a făcut Dumnezeu pe om» (Gen 9, 6).
Viața și moartea omului se află, deci, în mâinile lui Dumnezeu, în puterea lui: «El are în mână sufletul fiecărei viețuitoare și duhul oricărui trup omenesc», exclamă Iob (12, 10). «Domnul omoară și învie; El coboară la locuința morților și iarăși scoate» (1 Sam 2, 6). Numai El poate spune: «Eu omor și iarăși dau viață» (Dt 32, 39).
Dar Dumnezeu nu-și exercită această putere în mod arbitrar și tiranic, ci ca o grijă și solicitudine plină de iubire față de creaturile sale. Dacă este adevărat că viața omului este în mâinile lui Dumnezeu, nu e mai puțin adevărat că sunt mâini pline de iubire ca mâinile unei mame care își întâmpină, își hrănește și își îngrijește copilul: «Mi-am împăcat și mi-am domolit sufletul ca un prunc înțărcat la sânul mamei sale, ca un prunc înțărcat, așa este sufletul meu» (Ps 131/130, 2; cf. Is 49, 15; 66, 12-13; Os 11, 4). Astfel în istoria popoarelor și în soarta indivizilor Israel nu vede rodul unei pure întâmplări sau al unui destin orb, ci rezultatul unui plan de iubire prin care Dumnezeu adună toate potențialitățile de viață și se opune puterilor morții, care se nasc din păcat: «Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață» (Înț 1, 13-14).
40. Din sacralitatea vieții izvorăște inviolabilitatea ei, înscrisă de la origini în inima omului, în conștiința lui. Întrebarea «Ce ai făcut?» (Gen 4, 10), pe care Dumnezeu i-o adresează lui Cain după ce acesta l-a ucis pe fratele său Abel, traduce experiența fiecărui om: în adâncul conștiinței sale i se amintește mereu inviolabilitatea vieții a vieții sale și a vieții celorlalți , ca realitate care nu-i aparține, pentru că e proprietatea și darul Dumnezeului Creator și Tată.
Porunca referitoare la inviolabilitatea vieții umane răsună în centrul celor «zece cuvinte» în Legământul de pe Sinai (cf. Ex 34, 28). Ea interzice în primul rând omuciderea: «Să nu ucizi» (Ex 20, 13); «Să nu dai morții pe cel nevinovat și pe cel drept» (Ex 23, 7), dar interzice de asemenea după cum este explicat în legislația ulterioară a lui Israel orice rănire a celuilalt (cf. Ex 21, 12-27). Desigur, trebuie să recunoaștem că în Vechiul Testament această sensibilitate față de valoarea vieții, deși este deja atât de marcată, nu atinge încă finețea Cuvântării de pe Munte, după cum reiese din unele aspecte ale legislației în vigoare atunci, care prevedea pedepse corporale grele și chiar pedeapsa cu moartea. Dar mesajul de ansamblu, pe care îl va aduce la perfecțiune Noul Testament, este un apel puternic la respectarea inviolabilității vieții fizice și a integrității persoanei; el își atinge culmea în porunca pozitivă care îl obligă pe om să aibă grijă de aproapele său ca de sine: «Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți» (Lev 19, 18).
41. Porunca «Să nu ucizi», inclusă și aprofundată în porunca pozitivă a iubirii aproapelui, e reafirmată în întreaga ei valoare de Domnul Isus. Tânărului bogat care îl întreabă: «Învățătorule, ce lucru bun să fac ca să dobândesc viața veșnică?», Isus îi răspunde: «De vrei să intri în viață, păzește poruncile» (Mt 19, 16. 17). Și citează ca pe cea dintâi poruncă «Să nu ucizi» (v. 18). În Cuvântarea de pe Munte, Isus le cere ucenicilor o dreptate superioară celei a cărturarilor și a fariseilor, inclusiv în domeniul respectării vieții: «Ați auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; iar cine va ucide va fi vrednic de judecată”. Eu însă vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi vrednic de judecată» (Mt 5, 21-22).
Prin cuvântul său și prin gesturile sale Isus explicitează apoi exigențele pozitive ale poruncii referitoare la inviolabilitatea vieții. Ele erau deja prezente în Vechiul Testament, unde legislația avea grijă să ocrotească și să apere persoanele a căror viață era firavă și amenințată: străinul, văduva, orfanul, bolnavul, săracul în general, viața însăși înainte de naștere (cf. Ex 21, 22; 22, 20-26). O dată cu Isus, aceste exigențe pozitive dobândesc o nouă tărie și un nou elan și se manifestă în toată amploarea și profunzimea lor: de la grija față de viața fratelui (rudă, membru al aceluiași popor, străin care locuiește pe pământul lui Israel), ajunge la grija pentru străin și până la iubirea față de dușman.
Străinul nu mai e străin pentru acela care trebuie să devină aproapele oricărui om aflat în nevoie până la asumarea responsabilității pentru viața lui, după cum ne învață grăitor și categoric parabola bunului samaritean (cf. Lc 10, 25-37). Și dușmanul încetează să mai fie dușman pentru acela care e dator să-l iubească (cf. Mt 5, 38-48; Lc 6, 27-35) și să-i «facă bine» (cf. Lc 6, 27. 33. 35), ieșind în întâmpinarea nevoilor vieții lui cu promptitudine și simț al gratuității (cf. Lc 6, 34-35). Culmea acestei iubiri este rugăciunea pentru dușman, prin care omul intră în armonie cu iubirea providenței lui Dumnezeu: «Eu însă vă spun: Iubiți pe dușmanii voștri și rugați-vă pentru cei care vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru din ceruri, pentru că El face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și să cadă ploaia și peste cei drepți și peste cei nedrepți» (Mt 5, 44-45; cf. Lc 6, 28. 35).
Astfel porunca lui Dumnezeu referitoare la apărarea vieții omului își are aspectul cel mai profund în exigența de venerație și de iubire față de fiecare persoană și față de viața ei. Aceasta este învățătura pe care apostolul Paul, ca ecou la cuvântul lui Isus (cf. Mt 19, 17-18), o adresează creștinilor din Roma: «Poruncile: Să nu săvârșești adulter; Să nu ucizi; Să nu furi; Să nu mărturisești strâmb; Să nu poftești […] și orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvânt: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii» (Rom 13, 9-10).
«Fiți rodnici și înmulțiți-vă și umpleți pământul și supuneți-l» (Gen 1, 28): responsabilitățile omului față de viață
42. A apăra și a promova, a venera și a iubi viața este o îndatorire pe care Dumnezeu o încredințează fiecărui om, chemându-l, ca pe chipul său viu, să participe la stăpânirea pe care El o are asupra lumii: «I-a binecuvântat Dumnezeu zicând: „Creșteți și înmulțiți-vă și umpleți pământul și supuneți-l și stăpâniți peste peștii mării și peste păsările cerului și peste toate viețuitoarele ce mișună pe pământ„» (Gen 1, 28).
Textul biblic pune în lumină amploarea și profunzimea stăpânirii pe care Dumnezeu i-o dă omului. Este vorba, în primul rând, despre stăpânirea asupra pământului și asupra fiecărei ființe vii, după cum amintește Cartea Înțelepciunii: «Dumnezeule al părinților și Doamne al milei […], cu înțelepciunea ta ai rânduit pe om ca să stăpânească peste zidirile cele făcute de tine și să cârmuiască lumea cu cuviință și dreptate» (9, 1. 2-3). Și psalmistul preamărește calitatea omului de stăpân ca semn al slavei și cinstirii primite de la Creator: «L-ai pus stăpân peste lucrarea mâinilor tale. Toate le-ai așezat sub picioarele lui, oile și boii laolaltă, chiar și fiarele câmpului, păsările cerului și peștii mării și tot ce străbate cărările apelor» (Ps 8, 7-9).
Chemat să cultive și să păzească grădina lumii (cf. Gen 2, 15), omul are o responsabilitate specifică asupra mediului de viață, adică asupra creației pe care Dumnezeu a pus-o în slujba demnității personale a omului, în slujba vieții lui și nu numai pentru prezent, ci și pentru generațiile viitoare. Este problema ecologică de la ocrotirea «habitatului» natural al diferitelor specii animale și al diferitelor forme de viață, până la «ecologia umană» propriu-zisă[28] , care află în pagina biblică o indicație etică luminoasă și puternică pentru o soluție care să respecte marele bine al vieții, al oricărei vieți. În realitate «stăpânirea acordată omului de către Creator nu este o putere absolută și nu putem vorbi de libertatea de a „uza și de a abuza” sau de a dispune de lucruri după bunul plac. Limitarea impusă de Creatorul însuși încă de la început și exprimată simbolic prin interdicția de a „mânca din rodul pomului” (cf. Gen 2, 16-17) arată destul de limpede că, în cadrul naturii văzute, suntem supuși unor legi nu numai biologice, ci și morale, pe care nu le putem încălca nepedepsiți»[29].
43. O anumită participare a omului la calitatea lui Dumnezeu de stăpân se manifestă și în responsabilitatea specifică ce îi este încredințată față de viața omenească propriu-zisă. Este o responsabilitate care își atinge culmea atunci când bărbatul și femeia, uniți prin căsătorie, dăruiesc viața prin zămislire, așa cum amintește Conciliul Vatican II: «Dumnezeu, care a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2, 18) și care „l-a făcut pe om de la început bărbat și femeie” (Mt 19, 4), voind să-i comunice o anume participare deosebită la lucrarea sa creatoare, i-a binecuvântat pe bărbat și pe femeie zicând: „Creșteți și înmulțiți-vă” (Gen 1, 28)»[30].
Vorbind despre o anumită «participare deosebită» a bărbatului și femeii la «lucrarea creatoare» a lui Dumnezeu, Conciliul vrea să sublinieze ce eveniment profund uman și înalt religios este zămislirea unui copil, întru cât îi implică pe soți care formează «un singur trup» (Gen 2, 24) și în același timp pe Dumnezeu însuși, care se face prezent. După cum am scris în Scrisoarea către Familii, «când, din unirea conjugală a celor doi, se naște un om nou, el aduce cu sine lumii un chip și o asemănare particulare cu Dumnezeu însuși: în biologia generării este înscrisă genealogia persoanei. Afirmând că soții, ca părinți, sunt cooperatori ai lui Dumnezeu Creatorul în conceperea și în generarea unei noi ființe umane, nu ne referim numai la legile biologiei; înțelegem mai degrabă să subliniem că, în paternitatea și în maternitatea umană, Dumnezeu însuși este prezent, într-un mod diferit decât în orice altă generare „de pe pământ”. Într-adevăr, numai de la Dumnezeu poate proveni acest „chip”, această „asemănare” care e proprie ființei umane, așa cum s-a realizat în creație. Generarea este continuarea creației»[31].
Este ceea ce ne învață, într-o exprimare directă și grăitoare, textul sacru relatând strigătul plin de bucurie al celei dintâi femei, «mama tuturor celor vii» (Gen 3, 20). Conștientă de intervenția lui Dumnezeu, Eva exclamă: «Am dobândit om cu ajutorul Domnului» (Gen 4, 1). Așadar în zămislire, prin comunicarea vieții de la părinți la copil, se transmit, datorită creării sufletului nemuritor[32], chipul și asemănarea lui Dumnezeu însuși. În acest sens se exprimă începutul «cărții genealogiei lui Adam»: «Când a făcut Dumnezeu pe Adam, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu. Bărbat și femeie a făcut și i-a binecuvântat și le-a pus numele „om”, în ziua în care i-a făcut. Adam a trăit o sută treizeci de ani și atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa și după chipul său și i-a pus numele Set» (Gen 5, 1-3). Tocmai în acest rol de colaboratori ai lui Dumnezeu care transmite noii făpturi chipul său, stă măreția soților dispuși să «colaboreze la iubirea Creatorului și a Mântuitorului care, prin ei, își sporește și își îmbogățește neîncetat familia»[33]. În această lumină episcopul Amfilohie preamărea «căsătoria sfântă, aleasă și înălțată mai presus de toate darurile pământești», ca «născătoare a omenirii, făuritoare de chipuri ale lui Dumnezeu»[34].
Astfel, bărbatul și femeia uniți în căsătorie sunt asociați la o lucrare dumnezeiască: prin actul zămislirii, este primit darul lui Dumnezeu și o nouă viață se deschide spre viitor.
Dar, dincolo de misiunea specifică a părinților, îndatorirea de a primi și a sluji viața îi privește pe toți și trebuie să se manifeste mai ales față de viața aflată în condiții de mai mare fragilitate. Cristos însuși ne amintește acest lucru, cerând să fie iubit și slujit în frații care sunt încercați de orice fel de suferință: flămânzi, însetați, străini, goi, bolnavi, întemnițați… Orice se face pentru oricare dintre ei, lui Cristos însuși i se face (cf. Mt 25, 31-46).
«Tu ai plăsmuit rărunchii mei» (Ps 139/138, 13): demnitatea copilului încă nenăscut
44. Viața umană se află în condiții de mare precaritate atunci când intră în lume și atunci când iese din timp pentru a trece în veșnicie. În Cuvântul lui Dumnezeu sunt foarte prezente mai ales referitor la existența amenințată de boală și de bătrânețe îndemnurile la grijă și respect. Dacă nu apar îndemnuri directe și explicite la ocrotirea vieții omenești la originile sale, îndeosebi a vieții încă nenăscute, precum și la ocrotirea vieții care se apropie de sfârșit, aceasta se explică ușor prin faptul că însăși posibilitatea de a lovi, a ataca sau, mai rău, de a nega viața în aceste condiții este străină de orizontul religios și cultural al poporului lui Dumnezeu.
În Vechiul Testament sterilitatea e temută ca un blestem, în timp ce mulțimea copiilor e simțită ca o binecuvântare: «Moștenire de la Domnul sunt fiii, rodul pântecelui este răsplată de la El» (Ps 127/126, 3; cf. Ps 128/127, 3-4). În această convingere acționează și conștiința lui Israel de a fi poporul Legământului, chemat să se înmulțească după făgăduința făcută lui Abraham: «Privește către cer și numără stelele dacă le poți număra […] Așa va fi seminția ta» (Gen 15, 5). Dar acționează mai cu seamă certitudinea că viața transmisă de părinți își are originea în Dumnezeu, după cum atestă numeroasele pagini biblice care vorbesc cu respect și iubire despre zămislire, despre plăsmuirea vieții în sânul matern, despre naștere și despre legătura strânsă care există între momentul inițial al existenței și acțiunea lui Dumnezeu Creatorul.
«Înainte să te plăsmuiesc în sânul mamei tale te-am cunoscut și înainte să ieși din pântece te-am sfințit» (Ier 1, 5): existența oricărui individ, încă de la originile lui, este în planul lui Dumnezeu. Iob, din adâncul durerii lui, se oprește să contemple lucrarea lui Dumnezeu în minunata formare a trupului în sânul mamei, luând din aceasta temei de încredere și exprimând certitudinea că există un plan dumnezeiesc asupra vieții lui: «Mâinile tale m-au făcut și m-au zidit și apoi Tu mă nimicești în întregime. Adu-ți aminte că m-ai făcut din pământ și că mă vei întoarce în țărână. Nu m-ai turnat oare ca pe lapte și nu m-ai închegat ca pe caș? M-ai îmbrăcat în piele și în carne, m-ai țesut din oase și din vine; apoi mi-ai dat viață și bunăvoința ta și purtarea ta de grijă au ținut vie suflarea mea» (Iob 10, 8-12). Accente de uimire adoratoare pentru intervenția lui Dumnezeu asupra vieții aflate în formare în sânul matern răsună și în Psalmi[35].
Cum să-ți închipui că fie și o singură clipă a acestui minunat proces de izvorâre a vieții ar putea fi sustras acțiunii înțelepte și iubitoare a Creatorului și lăsat pradă arbitrarului omului? Cu siguranță nu așa gândește mama celor șapte frați, care își mărturisește credința în Dumnezeu, principiul și garanția vieții încă de la zămislirea ei și în același timp temeiul speranței privitoare la viața nouă de după moarte: «Nu știu cum v-ați zămislit în pântecele meu și nu v-am dat duh și viață și închipuirea fiecăruia nu eu am întocmit-o, ci Ziditorul lumii, care a zidit pe om de la nașterea lui, vă va da ca un milostiv iarăși duh și viață, de vreme ce acum nu vă este milă de voi, iubind legile lui» (2 Mac 7, 22-23).
45. Revelația Noului Testament confirmă recunoașterea necontestată a valorii vieții încă de la începuturile ei. Preamărirea rodniciei și așteptarea plină de grijă a vieții răsună în cuvintele prin care Elisabeta se bucură pentru că e gravidă: «Domnul […] a privit spre mine ca să ridice ocara mea» (Lc 1, 25). Dar valoarea persoanei încă de la zămislirea ei e și mai mult celebrată în întâlnirea dintre Fecioara Maria și Elisabeta, și între cei doi prunci pe care ele îi poartă în sânul lor. Tocmai acești copii sunt cei care dezvăluie sosirea erei mesianice: în întâlnirea lor începe să acționeze puterea răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu printre oameni. «Îndată scrie sfântul Ambroziu se arată binefacerile venirii Mariei și ale prezenței Domnului […] Elisabeta a fost cea dintâi care a auzit glasul, dar Ioan a simțit cel dintâi harul; ea a auzit după rânduiala firii, el a tresăltat în puterea misterului; ea și-a dat seama de sosirea Mariei, el de venirea Domnului; femeia a simțit venirea femeii, copilul pe a Copilului. Ele vorbesc despre harurile primite, ei, în sânul mamelor lor, înfăptuiesc harul și misterul îndurării în folosul mamelor: iar acestea printr-o dublă minune profețesc sub inspirația fiilor pe care îi poartă. Despre fiu se spune că a tresăltat, despre mamă, că s-a umplut de Duh Sfânt. Nu mama a fost cea dintâi plină de Duhul, ci fiul, plin de Duh Sfânt, a copleșit-o și pe mamă»[36].
«Crezut-am chiar și atunci când am zis: „Nefericit sunt foarte„» (Ps 116/115, 10): viața în bătrânețe și în suferință
46. Și privitor la ultimele clipe ale existenței ar fi anacronic să așteptăm de la revelația biblică o referire expresă la problematica actuală a respectului față de persoanele în vârstă și bolnave și o condamnare explicită a tentativelor de a le anticipa în mod violent sfârșitul: într-adevăr, ne aflăm într-un context cultural și religios care nu e atins de o asemenea ispită și care, dimpotrivă, în privința bătrânului, recunoaște în înțelepciunea și experiența lui o bogăție de neînlocuit pentru familie și societate.
Bătrânețea e marcată de prestigiu și înconjurată de venerație (cf. 2 Mac 6, 23). Iar omul drept nu cere să fie lipsit de bătrânețe și de povara ei; dimpotrivă, el se roagă astfel: «Tu ești așteptarea mea, Stăpâne, Doamne, Tu ești nădejdea mea din copilărie […] Nici la bătrânețe și la căruntețe, Dumnezeule, să nu mă părăsești, ca să vestesc puterea ta tuturor generațiilor ce vor veni» (Ps 71/70, 5. 18). Idealul timpului mesianic e înfățișat ca o vreme în care «nu va mai fi […] nici un bătrân care să nu-și ajungă plinătatea zilelor» (Is 65, 20).
Dar, la bătrânețe, cum să înfrunți decăderea inevitabilă a vieții? Cum să te porți în fața morții? Credinciosul știe că viața lui stă în mâinile Domnului: «Doamne, în mâinile tale e viața mea» (cf. Ps 16/15, 5) și de la El acceptă și moartea: «Aceasta e hotărârea Domnului pentru fiecare om; de ce să te răzvrătești față de voia Celui Preaînalt?» (Sir 41, 4). După cum nu e stăpânul vieții, omul nu e nici stăpânul morții; în viață ca și în moarte, el trebuie să se încredințeze total «voinței Celui Preaînalt», planului Lui de iubire.
Și în momentul bolii, omul e chemat să trăiască aceeași încredere în Domnul și să-și reînnoiască încrederea fundamentală în El, care «vindecă toate bolile» (cf. Ps 103/102, 3). Când orice orizont de însănătoșire pare a se închide în fața omului astfel încât îl face să strige: «Zilele mele sunt ca umbra care piere și eu ca iarba m-am uscat» (Ps 102/101, 12) , și atunci credinciosul e însuflețit de credința nestrămutată în puterea dătătoare de viață a lui Dumnezeu. Boala nu-l împinge la disperare și la căutarea morții, ci la invocarea plină de speranță: «Crezut-am chiar și atunci când am zis: „Nefericit sunt foarte„» (Ps 116/115, 10); «Doamne Dumnezeul meu, strigat-am către tine și m-ai vindecat. Doamne, scos-ai din lăcașul morții sufletul meu și mi-ai dat viață ca să nu cobor în groapă» (Ps 30/29, 3-4).
47. Misiunea lui Isus, prin numeroasele vindecări înfăptuite, arată cât de multă grijă are Dumnezeu și de viața trupească a omului. «Vindecător al trupului și al sufletului»[37], Isus este trimis de Tatăl ca să aducă vestea cea bună săracilor și să vindece inimile zdrobite (cf. Lc 4, 18; Is 61, 1). Trimițându-și apoi ucenicii în lume, El le încredințează o misiune în care vindecarea bolnavilor însoțește vestirea Evangheliei: «Mergând, vestiți și ziceți: „Este aproape Împărăția cerurilor.” Vindecați pe cei bolnavi, înviați pe cei morți, curățiți pe leproși, alungați diavolii» (Mt 10, 7-8; cf. Mc 6, 13; 16, 18).
Desigur, viața trupului în condiția sa pământească nu e un absolut pentru credincios, așa încât i se poate cere s-o părăsească pentru un bine superior; după cum spune Isus: «Cine vrea să-și scape viața o va pierde; cine însă își pierde viața pentru mine și pentru Evanghelie o va scăpa» (Mc 8, 35). În această privință există diferite mărturii în Noul Testament. Isus nu pregetă să se jertfească pe sine însuși și, în mod liber, face din viața sa o ofrandă adusă Tatălui (cf. In 10, 17) și alor săi (cf. In 10, 15). Și moartea lui Ioan Botezătorul, înaintemergătorul Mântuitorului, atestă că existența pământească nu este binele absolut: este mai importantă fidelitatea față de cuvântul Domnului, chiar dacă el poate pune viața omului în joc (cf. Mt 6, 17-29). Iar Ștefan, atunci când este despuiat de viața vremelnică pentru că este un martor fidel al învierii Domnului, merge pe urmele Învățătorului și îi întâmpină cu cuvinte de iertare pe cei care îl ucid cu pietre (cf. Fapte 7, 59-60), deschizând calea nenumăratei cete de martiri venerați de Biserică încă de la început.
Totuși, nici un om nu poate alege în mod arbitrar să trăiască sau să moară; într-adevăr, asupra unei atari alegeri e stăpân absolut numai Creatorul, Acela în care «trăim, ne mișcăm și suntem» (Fapte 17, 28).
«Toți cei care o îmbrățișează vor avea viața» (Bar 4, 1): de la Legea de la Sinai la darul Duhului
48. Viața își poartă în sine înscris în chip neșters un adevăr al său. Omul, primind darul lui Dumnezeu, trebuie să se străduiască să păstreze viața în acest adevăr, care îi este esențial. A se abate de la el înseamnă a se condamna la lipsă de sens și la nefericire, cu consecința de a putea deveni chiar o amenințare pentru existența celuilalt, din moment ce sunt sfărâmate barierele care garantează respectarea și apărarea vieții în orice situație.
Adevărul vieții este revelat de porunca lui Dumnezeu. Cuvântul Domnului indică în mod concret ce direcție trebuie să urmeze viața pentru a-și putea respecta propriul adevăr și a-și salva propria demnitate. Nu numai porunca specifică «să nu ucizi» (Ex 20, 13; Dt 5, 17) asigură ocrotirea vieții: Legea Domnului în întregime se află în slujba acestei ocrotiri, deoarece dezvăluie adevărul în care viața își află semnificația deplină.
Nu e de mirare, deci, că Legământul lui Dumnezeu cu poporul său este atât de strâns legat de perspectiva vieții, chiar și de dimensiunea ei corporală. Porunca este oferită în el ca drum al vieții: «Pun înaintea ta astăzi viața și binele, moartea și răul, poruncindu-ți astăzi să iubești pe Domnul Dumnezeul tău și să umbli pe căile lui și să păzești poruncile și îndreptările și hotărârile lui, ca să trăiești și să te înmulțești și să te binecuvânteze Domnul Dumnezeul tău în țara pe care o vei lua în stăpânire» (Dt 30, 15-16). Este vorba aici nu numai de țara Canaan și de existența poporului lui Israel, ci de lumea de azi și din viitor și de existența omenirii întregi. Într-adevăr, este absolut imposibil ca viața să rămână autentică și deplină abătându-se de la bine; iar binele, la rândul său, este în mod esențial legat de poruncile Domnului, adică de «legea vieții» (Sir 17, 11). Binele care trebuie împlinit nu se suprapune vieții ca o povară care o apasă, deoarece rațiunea însăși a vieții este tocmai binele și viața e construită numai prin împlinirea binelui.
Așadar, ansamblul Legii este cel care ocrotește pe deplin viața omului. Aceasta arată cât e de greu pentru om să rămână fidel poruncii de «a nu ucide» când nu sunt respectate celelalte «cuvinte de viață» (Fapte 7, 38) de care această poruncă este legată. În afara acestei perspective, porunca sfârșește prin a deveni o simplă obligație exterioară, căreia i se vor căuta foarte curând limite, atenuări și excepții. Numai în deschidere față de plinătatea adevărului despre Dumnezeu, despre om și despre istorie, cuvântul «să nu ucizi» ajunge să străbată ca un bine pentru om toate dimensiunile și relațiile lui. În această perspectivă putem percepe plinătatea de adevăr cuprinsă în pasajul din cartea Deuteronomului, reluat de Isus în răspunsul la prima ispitire: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu» (8, 3; cf. Mt 4, 4).
Ascultând cuvântul Domnului poate omul să trăiască în demnitate și dreptate; respectând Legea lui Dumnezeu poate omul să aducă roade de viață și de fericire: «Toți cei ce o îmbrățișează vor avea viața, toți cei ce o părăsesc vor pieri» (Bar 4, 1).
49. Istoria lui Israel arată cât este de grea păstrarea fidelității față de legea vieții, pe care Dumnezeu a înscris-o în inima oamenilor și a încredințat-o pe Sinai poporului Legământului. În fața căutării unor proiecte de viață alternative față de planul lui Dumnezeu, îndeosebi profeții reamintesc cu tărie că numai Domnul este izvorul autentic al vieții. Astfel, Ieremia scrie: «Două rele a făcut poporul meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, m-au părăsit, și și-au săpat fântâni sparte, care nu pot ține apă» (2, 13). Profeții ridică un deget acuzator împotriva celor care disprețuiesc viața și violează drepturile persoanelor: «Calcă în picioare capetele celor sărmani, ca pulberea pământului» (Am 2, 7); «Au umplut acest loc cu sânge nevinovat» (Ier 19, 4). Și, printre ei, profetul Ezechiel stigmatizează de mai multe ori cetatea Ierusalimului, numind-o «cetatea sângeroasă» (22, 2; 24, 69), «cetatea care varsă sânge în mijlocul ei» (22, 3).
Dar în timp ce denunță lezările aduse vieții, profeții se preocupă mai ales să trezească așteptarea unui nou principiu de viață, în stare să întemeieze o relație reînnoită cu Dumnezeu și cu frații, deschizând posibilități inedite și extraordinare pentru a înțelege și a înfăptui toate exigențele aflate în Evanghelia vieții. Acest lucru va fi posibil numai prin darul lui Dumnezeu, care purifică și reînnoiește: «Voi revărsa asupra voastră apă curată și vă veți curăți de toată prihana voastră și de toți idolii voștri vă voi curăți. Și vă voi da inimă nouă și duh nou voi pune înlăuntrul vostru» (Ez 36, 25-26; cf. Ier 31, 31-34). Datorită acestei «inimi noi» se poate înțelege și realiza sensul mai adevărat și mai profund al vieții: acela de a fi un dar care se împlinește în dăruirea de sine. Este mesajul luminos care ne vine cu privire la valoarea vieții din chipul Slujitorului Domnului: «După ce-și va da viața ca jertfă pentru păcat, își va vedea urmașii, va trăi zile îndelungate […] În urma trudei sufletului său, va vedea lumina» (Is 53, 10. 11).
Legea se împlinește în istoria lui Isus din Nazaret și inima nouă este dăruită prin Duhul lui. Într-adevăr, Isus nu reneagă Legea, ci o duce la împlinire (cf. Mt 5, 17): Legea și Profeții se rezumă în regula de aur a iubirii reciproce (cf. Mt 7, 12). În El, Legea devine în mod definitiv «evanghelie», vestea bună a stăpânirii lui Dumnezeu asupra lumii, care raportează întreaga existență la rădăcinile sale și la perspectivele sale originare. Este Legea Nouă, «legea Duhului vieții în Cristos Isus» (Rom 8, 2), a cărei expresie fundamentală este dăruirea de sine în iubirea față de frați, imitându-l pe Domnul care își dă viața pentru prietenii săi: «Noi știm că am trecut de la moarte la viață pentru că îi iubim pe frați» (1 In 3, 14). E o lege a libertății, a bucuriei, a fericirii.
«Vor privi la Acela pe care l-au străpuns» (In 19, 37): pe arborele Crucii se împlinește Evanghelia vieții
50. La capătul acestui capitol, în care am meditat mesajul creștin cu privire la viață, aș vrea să mă opresc împreună cu fiecare din voi în contemplarea Aceluia pe care l-au străpuns și care-i atrage pe toți la sine (cf. In 19, 37; 12, 32). În fața «priveliștii» Crucii (cf. Lc 23, 48), vom putea descoperi în acest arbore glorios împlinirea și revelarea deplină a întregii Evanghelii a vieții.
În primele ceasuri ale după-amiezii din vinerea sfântă «Soarele s-a întunecat […], catapeteasma Templului s-a rupt în două» (Lc 23, 44. 45). Este simbolul unei mari răsturnări cosmice și al unei lupte uriașe între puterile binelui și puterile răului, între viață și moarte. Și noi, astăzi, ne aflăm în mijlocul unei lupte dramatice între «cultura morții» și «cultura vieții». Însă acest întuneric nu copleșește strălucirea Crucii; dimpotrivă, ea se zărește mai limpede și mai luminoasă și se dezvăluie ca centrul, sensul și scopul întregii istorii și al fiecărei vieți omenești.
Isus e răstignit pe Cruce și e înălțat de la pământ. Trăiește momentul celei mai mari «neputințe» și viața lui pare lăsată în întregime pradă batjocurii dușmanilor și mâinilor ucigașilor: e ocărât, luat în râs, jignit (cf. Mc 15, 24-36). Și totuși, tocmai în fața a toate acestea și «văzându-l că își dă duhul astfel», centurionul roman exclamă: «Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu!» (Mc 15, 39). Se dezvăluie astfel, în momentul extremei slăbiciuni, identitatea Fiului lui Dumnezeu: slava lui se manifestă pe Cruce!
Prin moartea sa, Isus luminează sensul vieții și al morții oricărei ființe omenești. Înainte de a muri, Isus se roagă Tatălui, cerând iertare pentru prigonitorii săi (cf. Lc 23, 34), și tâlharului care îl roagă să-și amintească de el în împărăția lui, îi răspunde: «Adevăr îți spun, astăzi vei fi cu mine în rai» (Lc 23, 34). După moartea lui «mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților adormiți s-au sculat» (Mt 27, 52). Mântuirea înfăptuită de Isus e dăruire de viață și de înviere. De-a lungul existenței sale, Isus dăruise mântuire vindecând și făcând bine tuturor (cf. Fapte 10, 38). Dar minunile, vindecările și chiar învierile din morți erau semn al altei mântuiri, care constă în iertarea păcatelor, adică în eliberarea omului de boala cea mai adâncă și înălțarea lui la însăși viața lui Dumnezeu.
Pe Cruce se reînnoiește și se realizează în perfecțiunea sa deplină și definitivă minunea cu șarpele înălțat de Moise în pustiu (cf. In 3, 14-15; Num 21, 8-9). Și astăzi, privind la Cel ce a fost străpuns, orice om care e amenințat în existența sa întâlnește speranța sigură de a găsi eliberare și răscumpărare.
51. Dar mai e și alt eveniment anume care îmi atrage privirea și îmi trezește meditația plină de emoție: «Când a luat oțetul, Isus a zis: „S-a săvârșit” și, plecându-și capul, și-a dat duhul» (In 19, 30). Iar ostașul roman «i-a străpuns coasta cu sulița și a ieșit îndată sânge și apă» (In 19, 34).
Totul a ajuns acum la împlinirea deplină. «A-și da duhul» descrie moartea lui Isus, asemenea morții oricărei alte ființe umane, dar pare a face aluzie și la «darul Duhului», prin care El ne răscumpără din moarte și ne deschide spre o viață nouă.
Viața însăși a lui Dumnezeu este împărtășită omului. Viață care, prin sacramentele Bisericii pe care le simbolizează sângele și apa izvorâte din coasta lui Isus , e împărtășită necontenit fiilor lui Dumnezeu, constituiți astfel ca popor al Noului Legământ. Din Cruce, izvor de viață, se naște și se revarsă «poporul vieții».
Contemplarea Crucii ne duce astfel la rădăcinile cele mai adânci a ceea ce s-a petrecut. Isus care, intrând în lume, spusese: «Iată, vin, Dumnezeule, să fac voia ta» (cf. Evr 10, 9), s-a făcut în toate ascultător față de Tatăl și «iubindu-i pe ai săi care erau în lume, până la sfârșit i-a iubit» (In 13, 1) și s-a dăruit pe sine în întregime pentru ei.
El care nu venise «ca să fie slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru cei mulți» (Mc 10, 45), atinge pe Cruce culmea iubirii: «Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are ca acela care-și pune viața pentru prietenii săi» (In 15, 13). Și El a murit pentru noi pe când noi eram încă păcătoși (cf. Rom 5, 8).
Astfel, El proclamă că viața își atinge centrul, sensul și plinătatea când este dăruită.
Meditația în acest punct devine laudă și mulțumire și, în același timp, ne solicită să-l imităm pe Isus și să mergem pe urmele lui (cf. 1 Pt 2, 21).
Și noi suntem chemați să ne dăm viața pentru frați, realizând astfel în plinătate de adevăr sensul și destinul existenței noastre.
Vom putea face aceasta pentru că Tu, Doamne, ne-ai dat pildă și ne-ai împărtășit puterea Duhului tău. O vom putea face dacă în fiecare zi cu Tine și ca Tine, vom fi ascultători față de Tatăl și vom face voia lui.
Dăruiește-ne, așadar, să ascultăm cu inimă docilă și generoasă tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu: vom învăța astfel nu numai să «nu ucidem» viața omului, ci să o venerăm, să o iubim și să o promovăm.
SĂ NU UCIZI
LEGEA SFÂNTĂ A LUI DUMNEZEU
«Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile» (Mt 19, 17): Evanghelie și poruncă
52. «Și iată un om, apropiindu-se, i-a spus: „Învățătorule, ce lucru bun să fac ca să dobândesc viața veșnică?„» (Mt 19, 16). Isus i-a răspuns: «De vrei să intri în viață, păzește poruncile» (Mt 19, 17). Învățătorul vorbește despre viața veșnică, adică despre participarea la însăși viața lui Dumnezeu. La această viață se ajunge prin respectarea poruncilor Domnului, inclusiv, deci, a poruncii «să nu ucizi». Tocmai aceasta este prima poruncă din Decalog pe care Isus o amintește tânărului care îl întreabă ce porunci trebuie să păzească: «Isus i-a răspuns: „Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi…„» (Mt 19, 18).
Porunca lui Dumnezeu nu e niciodată despărțită de iubirea lui: e întotdeauna un dar pentru creșterea și bucuria omului. Ca atare, constituie un aspect esențial și un element al Evangheliei la care nu se poate renunța, mai mult, se înfățișează ca «evanghelie», ca veste bună și plină de bucurie. Și Evanghelia vieții este un mare dar al lui Dumnezeu și în același timp o îndatorire care-l angajează pe om. Ea trezește uimire și recunoștință în persoana liberă și cere să fie primită, păstrată și pusă în valoare cu un viu simț de răspundere: dăruindu-i viața, Dumnezeu cere omului să o iubească, să o respecte și să o promoveze. În acest fel darul devine poruncă, iar porunca este ea însăși un dar.
Omul, chip viu al lui Dumnezeu, este voit de Creatorul său ca rege și stăpân. «Dumnezeu l-a făcut pe om scrie sfântul Grigore din Nyssa în așa fel încât să-și poată împlini rolul de rege pe pământ […] Omul a fost creat după chipul Celui care cârmuiește universul. Toate arată că încă de la început natura lui e marcată de regalitate […]. Și omul e rege. Creat pentru a stăpâni lumea, a primit asemănarea cu Regele universului, e chipul viu care participă prin demnitatea sa la perfecțiunea modelului divin»[38]. Chemat să fie rodnic și să se înmulțească, să stăpânească pământul și să stăpânească asupra ființelor subumane (cf. Gen 1, 28), omul este rege și stăpân nu numai asupra lucrurilor, ci și în primul rând asupra lui însuși[39] și, într-un anume sens, asupra vieții care îi este dată și pe care o poate transmite prin lucrarea zămislirii săvârșite în iubire și în respect față de planul lui Dumnezeu. Totuși, stăpânirea lui nu este o stăpânire absolută, ci de slujire; este un reflex real al stăpânirii unice și infinite a lui Dumnezeu. Pentru aceasta omul trebuie să o trăiască cu înțelepciune și iubire, participând la nemăsurata înțelepciune și iubire a lui Dumnezeu. Și acest lucru se realizează prin ascultarea față de Legea lui sfântă: o ascultare liberă și plină de bucurie (cf. Ps 119/118), care se naște și se hrănește din conștiința că poruncile Domnului sunt daruri de har încredințate omului numai spre binele lui, pentru ocrotirea demnității lui personale și pentru a-l facă să ajungă la fericire.
Ca și față de lucruri, cu atât mai mult față de viață, omul nu e stăpân absolut și arbitru incontestabil, ci și în aceasta constă măreția lui incomparabilă e «slujitor al planului lui Dumnezeu»[40].
Viața îi este încredințată omului ca o comoară pe care nu trebuie s-o risipească, ca un talant care trebuie valorificat. Omul trebuie să dea socoteală de ea Domnului său (cf. Mt 25, 14-30; Lc 19, 12-27).
«Voi cere omului socoteală de viața omului» (Gen 9, 5): viața umană e sacră și inviolabilă
53. «Viața umană e sacră pentru că, încă de la începutul ei, comportă „acțiunea creatoare a lui Dumnezeu” și rămâne de-a pururi într-o relație reciprocă cu Creatorul, unicul ei scop. Numai Dumnezeu e Stăpânul vieții de la început până la sfârșitul ei: nimeni, în nici o împrejurare, nu-și poate revendica dreptul de a distruge în mod direct o ființă umană nevinovată»[41]. Cu aceste cuvinte documentul Donum vitae expune conținutul central al revelației lui Dumnezeu asupra sacralității și inviolabilității vieții omenești.
Într-adevăr, Sfânta Scriptură înfățișează omului preceptul «să nu ucizi» ca pe o poruncă dumnezeiască (Ex 20, 13; Dt 5, 17). Ea se află după cum am subliniat deja în Decalog, în centrul Legământului pe care îl încheiase Dumnezeu cu poporul ales; dar era deja cuprinsă în legământul originar al lui Dumnezeu cu menirea după pedeapsa purificatoare a potopului, provocată de răspândirea păcatului și a violenței (cf. Gen 9, 5-6).
Dumnezeu se proclamă Stăpân absolut al vieții omului plăsmuit după chipul și asemănarea sa (cf. Gen 1, 26-28). Viața umană prezintă, de aceea, un caracter sacru și inviolabil, în care se oglindește însăși inviolabilitatea Creatorului. Tocmai de aceea Dumnezeu se va face judecător aspru al oricărei încălcări a poruncii «să nu ucizi», puse la baza întregii conviețuiri sociale. El este «goel»-ul, adică apărătorul celui nevinovat (cf. Gen 4, 9-15; Is 41, 14; Ier 50, 34; Ps 19/18, 15). Și în acest fel Dumnezeu demonstrează că nu se bucură de nimicirea celor vii (cf. Înț 1, 13). Numai Satana se poate bucura de ea: prin invidia lui a intrat moartea în lume (cf. Înț 2, 24). El, care e «ucigaș de oameni încă de la început», e și «mincinos și tatăl minciunii» (In 8, 44): înșelându-l pe om, îl duce la păcat și la moarte, pe care i le înfățișează drept scopuri și roade de viață.
54. În mod explicit, porunca «să nu ucizi» are un puternic conținut negativ: indică limita extremă care nu trebuie niciodată încălcată. În mod implicit, însă, ea îndeamnă la o atitudine pozitivă de respect absolut față de viață, ducând la promovarea ei și la înaintarea pe calea iubirii care se dăruiește, primește și slujește. Și poporul Legământului, deși cu încetineli și contradicții, a cunoscut o maturizare progresivă conformă acestei orientări, pregătindu-se astfel pentru marea vestire a lui Isus: iubirea față de aproapele este o poruncă asemenea cu aceea a iubirii de Dumnezeu; «de aceste două porunci atârnă toată Legea și Profeții» (cf. Mt 22, 36-40). «Porunca (…) „să nu ucizi” (…) și orice altă poruncă subliniază sfântul Paul se rezumă în aceste cuvinte: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți„» (Rom 13, 9; cf. Gal 5, 14). Asumat și dus la desăvârșire în Legea cea Nouă, preceptul «să nu ucizi» rămâne o condiție de neînlăturat pentru a putea «intra în viață» (cf. Mt 19, 16-19). În această perspectivă răsună peremptoriu și cuvântul apostolului Ioan: «Oricine urăște pe fratele său este ucigaș și știți că nici un ucigaș nu are viață veșnică dăinuitoare în el» (1 In 3, 15).
Încă de la începuturile sale, Tradiția vie a Bisericii după cum dă mărturie Didahé, cea mai veche scriere creștină nebiblică a reafirmat în mod categoric porunca «să nu ucizi»: «Sunt două căi, una a vieții și cealaltă a morții, și e o mare deosebire între ele […] A doua poruncă a învățăturii: Să nu ucizi, […] să nu dai pieirii pruncul prin avort și nici să nu-l ucizi după ce s-a născut. […] Calea morții este aceasta: […] ei n-au îndurare față de cel sărman, nu suferă cu cel care suferă, nu-l recunosc pe Creatorul lor, își ucid fiii și prin avort dau pieirii făpturi ale lui Dumnezeu; îl alungă pe cel lipsit, îl asupresc pe cel necăjit, le iau apărarea bogaților și îi judecă nedrept pe săraci; sunt plini de tot păcatul. De-ați putea sta pururi departe, fiilor, de toate aceste vinovății!»[42].
Înaintând în timp, aceeași Tradiție a Bisericii a învățat întotdeauna în mod unanim valoarea absolută și permanentă a poruncii «să nu ucizi». E știut că, în primele veacuri, omuciderea era socotită printre cele mai grele trei păcate împreună cu apostazia și adulterul și se pretindea o pocăință publică deosebit de exigentă și de îndelungată înainte ca ucigașului pocăit să i se conceadă iertarea și readmiterea în comunitatea bisericească.
55. Acest lucru nu trebuie să mire: uciderea unei ființe umane, în care e prezent chipul lui Dumnezeu, e un păcat de o deosebită gravitate. Numai Dumnezeu e stăpânul vieții! Dintotdeauna, însă, în fața multiplelor situații, adesea dramatice, pe care le prezintă viața individuală și socială, reflecția credincioșilor a încercat să dobândească o înțelegere mai completă și mai profundă a ceea ce interzice și prescrie porunca lui Dumnezeu[43]. Există, într-adevăr, situații în care valorile propuse de Legea lui Dumnezeu apar sub forma unui adevărat paradox. Este, de pildă, cazul legitimei apărări, în care dreptul la protejarea vieții proprii și datoria de a nu o leza pe a celuilalt apar în concret greu de armonizat. Neîndoielnic, valoarea intrinsecă a vieții și datoria de a se iubi pe sine însuși nu mai puțin decât pe ceilalți întemeiază un adevărat drept la propria apărare. Însuși preceptul exigent al iubirii față de ceilalți, enunțat în Vechiul Testament și confirmat de Isus, presupune iubirea față de sine ca termen de comparație: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți» (Mc 12, 31). Așadar, la dreptul de a se apăra nimeni nu poate renunța din prea puțină iubire față de viață sau față de sine, ci doar în puterea unei iubiri eroice, care adâncește și transfigurează însăși iubirea de sine, după spiritul fericirilor evanghelice (cf. Mt 5, 38-48), în oferirea de sine radicală al cărui exemplu sublim este însuși Domnul Isus.
Pe de altă parte, «Legitima apărare poate fi nu numai un drept, ci o obligație gravă, pentru cel răspunzător de viața altuia, de binele comun al familiei sau al comunității civile»[44]. Se întâmplă, din păcate, ca necesitatea de a-l pune pe agresor în condiția de a nu dăuna să implice uneori suprimarea lui. În această ipoteză, deznodământul mortal e de atribuit agresorului însuși, care i s-a expus prin acțiunea sa, chiar și în cazul în care n-ar fi moralmente responsabil de aceasta datorită lipsei uzului rațiunii[45].
56. În această perspectivă se situează și problema pedepsei cu moartea, privitor la care se înregistrează, în Biserică precum și în societatea civilă, o tendință crescândă de a cere aplicarea ei cât mai limitată și chiar abolirea ei totală. Problema trebuie încadrată în optica unei justiții penale care să fie tot mai conformă cu demnitatea omului și deci, în ultimă instanță, cu planul lui Dumnezeu asupra omului și asupra societății. Într-adevăr, pedeapsa pe care o aplică societatea «are drept prim scop repararea dezordinii introduse de vină»[46]. Autoritatea publică trebuie să contracareze violarea drepturilor personale și sociale impunând vinovatului o ispășire adecvată a crimei, drept condiție pentru a fi readmis la exercitarea propriei libertăți. Astfel autoritatea realizează și obiectivul de a apăra ordinea publică și siguranța persoanelor, oferind în același timp vinovatului însuși un stimul și un ajutor pentru a se îndrepta și a se răscumpăra[47].
E limpede că, tocmai pentru a atinge toate aceste finalități, măsura și calitatea pedepsei trebuie să fie evaluate și hotărâte cu atenție și nu trebuie să ajungă la măsura extremă a suprimării vinovatului decât în cazuri de absolută necesitate, adică atunci când apărarea societății n-ar fi posibilă în alt mod. Totuși astăzi, ca urmare a organizării tot mai adecvate a instituției penale, aceste cazuri au devenit foarte rare, dacă nu chiar practic inexistente.
În orice caz, rămâne valid principiul indicat de noul Catehism al Bisericii Catolice, conform căruia «dacă mijloacele care nu implică vărsare de sânge sunt suficiente pentru apărarea vieților umane împotriva agresorului și pentru protejarea ordinii publice și a siguranței persoanelor, autoritățile se vor mărgini la acestea, pentru că ele corespund mai bine condițiilor concrete ale binelui comun și sunt mai conforme cu demnitatea persoanei umane»[48].
57. Dacă trebuie dată o atenție atât de mare respectului față de orice viață, chiar și aceea a vinovatului și a agresorului nedrept, porunca «să nu ucizi» are o valoare absolută când se referă la persoana nevinovată. Și cu atât mai mult dacă este vorba de o ființă umană slabă și lipsită de apărare, care numai în puterea absolută a poruncii lui Dumnezeu își află apărarea radicală în fața arbitrarului și samavolniciei altuia.
Într-adevăr, inviolabilitatea absolută a vieții umane nevinovate este un adevăr moral învățat în mod explicit în Sfânta Scriptură, păstrat în mod constant în Tradiția Bisericii și propus unanim de Magisteriul ei. O astfel de unanimitate este rodul evident al «simțului supranatural al credinței» care, trezit și susținut de Duhul Sfânt, ferește de eroare poporul lui Dumnezeu, atunci când «exprimă consensul universal în materie de credință și moravuri»[49].
În fața atenuării progresive în conștiințe și în societate a perceperii absolutei și gravei iliceități morale a suprimării directe a oricărei vieți umane nevinovate, mai cu seamă la începutul și la capătul ei, Magisteriul Bisericii și-a intensificat intervențiile în apărarea sacralității și inviolabilității vieții umane. Magisteriului pontifical, deosebit de insistent, i s-a alăturat întotdeauna cel episcopal, prin numeroase și ample documente doctrinale și pastorale, fie ale unor Conferințe Episcopale, fie ale unor Episcopi. N-a lipsit, puternică și incisivă în concizia sa, nici intervenția Conciliului Vatican II[50].
De aceea, cu autoritatea pe care Cristos a conferit-o lui Petru și Urmașilor lui, în comuniune cu Episcopii Bisericii Catolice, confirm că uciderea directă și voită a unei ființe umane nevinovate este întotdeauna în mod grav imorală. Această învățătură, întemeiată pe legea nescrisă pe care orice om, în lumina rațiunii o găsește în propria inimă (cf. Rom 2, 14-15) este reafirmată de Sfânta Scriptură, transmisă de Tradiția Bisericii și învățată de Magisteriul ordinar și universal[51].
Opțiunea deliberată de a priva de viață o ființă umană nevinovată este întotdeauna rea din punct de vedere moral și nu poate fi niciodată licită nici ca scop, nici ca mijloc în vederea unui scop bun. Într-adevăr, este o gravă neascultare față de legea morală, ba chiar față de Dumnezeu însuși, autorul și chezașul ei; contrazice virtuțile fundamentale ale dreptății și iubirii. «Nimeni și nimic nu poate autoriza uciderea unei ființe umane nevinovate, fie ea făt sau embrion, copil sau adult, bătrân, bolnav incurabil sau agonizant. Pe lângă aceasta, nimeni nu poate cere acest gest ucigaș pentru sine însuși sau pentru un altul încredințat răspunderii sale, nici nu poate consimți la aceasta în mod explicit sau implicit. Nici o autoritate nu o poate impune sau îngădui în mod legitim»[52].
În dreptul la viață, orice ființă umană nevinovată este absolut egală cu toate celelalte. Această egalitate este baza oricărei relații sociale autentice care, pentru a fi cu adevărat astfel, nu poate să nu se întemeieze pe adevăr și dreptate, recunoscând și ocrotind orice om ca pe o persoană și nu ca pe un lucru de care se poate dispune. În fața normei morale care interzice suprimarea directă a unei ființe umane nevinovate «nu există privilegii și nici excepții pentru nimeni. Fie că este vorba de stăpânul lumii sau de ultimul dintre „nevoiași” de pe fața pământului, nu este nici o diferență: în fața exigențelor morale, suntem cu toții absolut egali»[53].
«Ochii tăi m-au văzut înainte de a mă naște» (Ps 139/138, 16): crima abominabilă a avortului
58. Dintre toate crimele pe care omul le poate săvârși împotriva vieții, avortul provocat prezintă caracteristici care-l fac deosebit de grav și condamnabil. Conciliul Vatican II îl definește, alături de infanticid, o «crimă odioasă»[54].
Însă astăzi, în conștiința multora, perceperea gravității acestuia s-a întunecat în mod progresiv. Acceptarea avortului în mentalitate, obiceiuri și chiar în lege e semnul grăitor al unei crize foarte primejdioase a simțului moral, care devine tot mai incapabilă de a distinge între bine și rău, chiar și atunci când e în joc dreptul fundamental la viață. În fața unei situații atât de grave, e mai necesar ca oricând curajul de a privi adevărul în față și de a spune lucrurilor pe nume, fără a ceda unor compromisuri de comoditate sau ispitei de autoamăgire. În această privință răsună categoric mustrarea profetului: «Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumină» (Is 5, 20). Tocmai în cazul avortului se înregistrează răspândirea unei terminologii ambigue, cum ar fi aceea de «întrerupere de sarcină», care tinde să-i ascundă adevărata natură și să-i atenueze gravitatea în opinia publică. Poate că acest fenomen lingvistic este el însuși un simptom al sentimentului de vinovăție al conștiințelor. Dar nici un cuvânt nu e în stare să schimbe realitatea lucrurilor: avortul provocat este uciderea deliberată și directă, oricum ar fi săvârșită, a unei ființe umane în faza inițială a existenței sale, cuprinse între zămislire și naștere.
Gravitatea morală a avortului provocat apare în tot adevărul său dacă se recunoaște că este vorba de o omucidere și, îndeosebi, dacă se consideră împrejurările specifice care o califică. Este suprimată o ființă umană care abia începe să trăiască, deci pe cât se poate imagina în mod absolut de nevinovată: niciodată n-ar putea fi considerată un agresor, cu atât mai puțin un agresor nedrept! E slabă, neajutorată, într-atât încât e lipsită și de acea minimă formă de apărare pe care o constituie forța imploratoare a scâncetelor și plânsului noului-născut. E total încredințată ocrotirii și îngrijirii celei care o poartă în sânul său. Și totuși, uneori, tocmai ea, mama, e cea care îi decide și îi cere suprimarea și chiar o săvârșește.
E adevărat că de multe ori alegerea avortului îmbracă pentru mamă un caracter dramatic și dureros, pentru că hotărârea de a scăpa de rodul zămislirii nu e luată din motive pur egoiste și de comoditate, ci pentru că se dorește salvarea unor bunuri însemnate, cum ar fi propria sănătate sau un nivel demn de viață pentru ceilalți membri ai familiei. Uneori există temerea că acela care se va naște va avea asemenea condiții de viață încât s-ar părea că ar fi mai bine pentru el să nu se nască. Totuși, aceste rațiuni și altele asemănătoare, oricât de grave și dramatice, nu pot justifica niciodată suprimarea deliberată a unei ființe umane nevinovate.
59. În deciderea morții copilului încă nenăscut, sunt adesea implicate, alături de mamă, și alte persoane. În primul rând poate fi vinovat tatăl copilului, nu numai atunci când în mod expres o împinge pe femeie la avort, ci și când îi favorizează indirect o asemenea decizie pentru că o lasă singură în fața problemelor gravidității[55]: astfel familia este lovită de moarte și profanată în natura ei de comunitate de iubire și în vocația ei de a fi «sanctuar al vieții». Nu trebuie trecute sub tăcere nici îndemnurile care vin uneori de la contextul familial mai larg și de la prieteni. Nu arareori femeia e supusă unor presiuni atât de puternice încât se simte psihologic constrânsă să cedeze avortului: e neîndoielnic că în acest caz responsabilitatea morală apasă îndeosebi asupra acelora care în mod direct sau indirect au silit-o să avorteze. Răspunzători sunt și medicii și personalul sanitar, atunci când pun în slujba morții competența dobândită pentru promovarea vieții.
Dar responsabilitatea îi implică și pe legislatorii care au promovat și aprobat legi abortive și, în măsura în care depinde de ei, pe administratorii structurilor sanitare utilizate pentru practicarea avorturilor. O responsabilitate generală nu mai puțin gravă se referă atât la cei care au favorizat răspândirea unei mentalități de permisivitate sexuală și disprețuire a maternității, cât și la cei care ar fi trebuit să asigure și n-au făcut-o politici familiale și sociale eficiente în sprijinul familiilor, mai ales al celor numeroase sau cu dificultăți economice și educative speciale. În sfârșit, nu se poate subevalua rețeaua de complicități care se lărgește până la cuprinderea unor instituții internaționale, fundații și asociații care luptă sistematic pentru legalizarea și răspândirea avortului în lume. În acest sens avortul depășește responsabilitatea indivizilor și daunele care li se aduc, căpătând o dimensiune puternic socială: e o rană foarte gravă produsă societății și culturii ei de aceia care ar trebui să-i fi constructori și apărători. După cum am scris în Scrisoarea către Familii, «ne aflăm în fața unei imense amenințări împotriva vieții, nu numai a indivizilor, dar a întregii civilizații»[56]. Ne aflăm în fața a ceea ce s-ar putea defini o «structură de păcat» împotriva vieții umane încă nenăscute.
60. Unii încearcă să justifice avortul susținând că rodul conceperii, cel puțin până la un anumit număr de zile, nu poate fi considerat încă o viață umană personală. În realitate, «din momentul în care ovulul este fecundat, se inaugurează o viață care nu este cea a tatălui sau a mamei, ci a unei noi ființe umane care se dezvoltă pe cont propriu. Niciodată nu va deveni o ființă umană dacă n-a fost încă de atunci. Acestei evidențe dintotdeauna […] știința genetică modernă îi aduce confirmări prețioase. Ea a arătat în ce fel din prima clipă se află fixat programul a ceea ce va fi această ființă vie: o persoană, această persoană individuală cu trăsăturile ei caracteristice deja bine determinate. Încă de la fecundare a început aventura unei vieți umane și fiecare din marile ei capacități cere timp pentru a se situa și a fi gata de acțiune»[57]. Chiar dacă prezența unui suflet spiritual nu poate fi relevată de observarea nici unui dat experimental, înseși concluziile științei asupra embrionului uman furnizează «o indicație prețioasă pentru a discerne în el în mod rațional o prezență personală încă de la această primă apariție a unei vieți omenești: cum ar putea un individ uman să nu fie o persoană umană?»[58]
De altfel miza este atât de importantă încât, din punctul de vedere al obligației morale, ar fi suficientă și numai probabilitatea de a se afla în fața unei persoane pentru a justifica cea mai categorică interdicție a oricărei intervenții tinzând la suprimarea embrionului uman. Tocmai de aceea, dincolo de dezbaterile științifice și chiar de afirmațiile filosofice în care Magisteriul nu s-a implicat în mod expres, Biserica a învățat întotdeauna, și învață și acum, că rodului zămislirii umane, din prima clipă a existenței lui, trebuie să i se garanteze respectul necondiționat care e datorat moralmente ființei umane în totalitatea și unitatea sa corporală și spirituală: «Ființa umană trebuie respectată și tratată ca o persoană încă de la zămislirea ei și, deci, încă din acel moment trebuie să i se recunoască drepturile persoanei, printre care în primul rând dreptul inviolabil al oricărei ființe umane nevinovate la viață»[59].
61. Textele Sfintei Scripturi, care nu vorbesc niciodată despre avortul voluntar și deci nu conțin condamnări directe și specifice în această privință, manifestă o asemenea considerație pentru ființa umană aflată în sânul mamei, încât pretind ca o consecință logică extinderea și asupra acesteia a poruncii lui Dumnezeu: «să nu ucizi».
Viața umană e sacră și inviolabilă în orice moment al existenței sale, chiar și în momentul inițial care precedă nașterea. Omul, încă din sânul mamei, îi aparține lui Dumnezeu care cercetează și cunoaște toate, care îl făurește și îl plăsmuiește cu mâinile sale, care îl vede pe când este încă un mic embrion inform și care întrezărește în el pe adultul de mâine ale cărui zile sunt numărate și a cărei chemare e scrisă deja în «cartea vieții» (cf. Ps 139/138, 1. 13-16). Și acolo, când se află încă în sânul mamei după cum dau mărturie numeroase texte biblice[60] omul e ținta cea mai personală a providenței iubitoare și părintești a lui Dumnezeu.
Tradiția creștină după cum scoate bine în evidență Declarația dată în această privință de Congregația pentru Doctrina Credinței[61] e limpede și unanimă, de la începuturi și până în zilele noastre, în a califica avortul drept o dezordine morală deosebit de gravă. Încă de la prima sa confruntare cu lumea greco-romană, în care erau amplu practicate avortul și infanticidul, comunitatea creștină s-a opus în mod radical, prin învățătura și practica sa, obiceiurilor răspândite în acea societate, după cum demonstrează deja citata Didahé[62]. Printre scriitorii bisericești din sfera grecească, Atenagoras amintește că creștinii le consideră vinovate de omucidere pe femeile care recurg la leacuri abortive, deoarece copiii, chiar aflați încă în sânul mamei, «sunt deja obiectul grijii Providenței divine»[63]. Printre latini, Tertulian afirmă: «Este o omucidere anticipată să împiedici nașterea; nu contează dacă e smuls sufletul gata născut sau e dat pieirii în clipa în care apare. Ceea ce trebuie să devină un om este deja un om»[64].
De-a lungul istoriei de acum bimilenare, această doctrină a fost învățată în mod statornic de Părinții Bisericii, de Păstorii și Învățătorii ei. Nici discuțiile cu caracter științific și filosofic cu privire la momentul precis al infuzării sufletului spiritual n-au implicat niciodată nici o ezitare referitor la condamnarea morală a avortului.
62. Magisteriul pontifical cel mai recent a reafirmat cu mare tărie această doctrină comună. Îndeosebi Pius al XI-lea în Enciclica Casti connubii a respins pretinsele justificări ale avortului[65]; Pius al XII-lea a exclus orice avort direct, adică orice act care tinde în mod direct să distrugă viața omenească încă nenăscută, «fie că această distrugere e înțeleasă ca scop, fie numai ca mijloc în vederea scopului»[66]. Ioan al XXIII-lea a reafirmat că viața umană e sacră, pentru că «încă de la înmugurirea ei, ea implică în mod direct acțiunea creatoare a lui Dumnezeu»[67]. Conciliul Vatican II, după cum am amintit, a condamnat cu mare severitate avortul: «Așadar, încă de la zămislirea ei, viața trebuie protejată cu cea mai mare grijă: avortul ca și infanticidul sunt crime odioase»[68].
Disciplina canonică a Bisericii, încă din primele secole, a lovit cu sancțiuni penale pe aceia care se pângăreau cu vinovăția avortului și această practică, cu pedepse mai mult sau mai puțin grave, a fost confirmată în diferitele perioade istorice. Codul de Drept Canonic din 1917 prescria pentru avort pedeapsa excomunicării[69]. Și legislația canonică reînnoită se află pe aceeași linie când decide că «acela care provoacă un avort urmat de efect cade în excomunicarea latae sententiae»[70], adică automată. Excomunicarea îi lovește pe toți cei care săvârșesc această crimă cunoscând pedeapsa, inclusiv pe acei complici fără acțiunea cărora ea n-ar fi fost realizată[71]: prin confirmarea acestei sancțiuni Biserica indică această crimă ca pe una din cele mai grave și primejdioase, îndemnând astfel pe acela care o comite să caute cât mai repede calea convertirii. Într-adevăr, în Biserică pedeapsa excomunicării are drept scop conștientizarea deplină asupra gravității unui păcat anume și favorizarea în acest mod a unei convertiri și pocăințe adecvate.
În fața unei atari unanimități în tradiția doctrinală și disciplinară a Bisericii, Paul al VI-lea a putut declara că această învățătură nu s-a schimbat și e neschimbătoare[72]. De aceea, cu autoritatea pe care Cristos i-a conferit-o lui Petru și Urmașilor lui, în comuniune cu Episcopii care în diferite rânduri au condamnat avortul și în consultarea amintită mai sus, deși răspândiți în întreaga lume, și-au exprimat în mod unanim acordul la această învățătură , declar că avortul direct, adică voit ca scop sau ca mijloc, constituie totdeauna o dezordine morală gravă, întrucât este uciderea deliberată a unei ființe umane nevinovate. Această învățătură e întemeiată pe legea naturală și pe cuvântul lui Dumnezeu scris, e transmisă de Tradiția Bisericii și proclamată de Magisteriul ordinar și universal[73].
Nici o împrejurare, nici o finalitate, nici o lege din lume nu va putea niciodată face să fie licit un act care e în mod intrinsec ilicit, pentru că e contrar Legii lui Dumnezeu scrise în inima fiecărui om, recognoscibile de rațiunea însăși și proclamate de Biserică.
63. Evaluarea morală a avortului trebuie aplicată și la formele recente de intervenție asupra embrionilor umani, care deși au în vedere scopuri legitime în sine, comportă în mod inevitabil uciderea lor. Este cazul experiențelor făcute pe embrioni, aflate în expansiune crescândă în domeniul cercetării bio-medicale și admise în mod legal în unele State. Dacă «trebuie considerate licite intervențiile asupra embrionului uman cu condiția să respecte viața și integritatea embrionului, să nu comporte pentru el riscuri disproporționate, ci să aibă drept scop vindecarea lui, îmbunătățirea condițiilor lui de sănătate sau supraviețuirea lui individuală»[74], trebuie afirmat în schimb că folosirea embrionului sau a fătului uman ca obiect de experimentare constituie o crimă față de demnitatea lor de ființe umane, care au dreptul la același respect datorat copilului deja născut și oricărei persoane[75].
Aceeași condamnare morală privește și procedeul care exploatează embrionii și feții umani încă vii uneori «produși» special în acest scop prin fecundarea in vitro fie ca «material biologic» de folosit, fie ca furnizori de organe sau țesuturi pentru transplant pentru tratamentul anumitor boli. În realitate, uciderea unor făpturi umane nevinovate, chiar și în folosul altora, constituie un act absolut inacceptabil.
O atenție specială trebuie acordată evaluării morale a tehnicilor de diagnostic prenatal, care îngăduie punerea în evidență precoce a anumitor anomalii ale copilului ce urmează să se nască. Într-adevăr, datorită complexității acestor tehnici, o asemenea evaluare trebuie să devină tot mai atentă și riguroasă. Atunci când sunt lipsite de riscuri disproporționate pentru copil și pentru mamă și au drept scop să facă posibilă o terapie precoce sau chiar să favorizeze o acceptare senină și conștientă a copilului ce se va naște, aceste tehnici sunt moralmente licite. Însă din moment ce posibilitățile de tratament înainte de naștere sunt astăzi încă reduse, se întâmplă adesea ca aceste tehnici să fie puse în slujba unei mentalități eugenetice, care acceptă avortul selectiv, pentru a împiedica nașterea unor copii afectați de diferite tipuri de anomalii. O asemenea mentalitate e nelegitimă și cât se poate de reprobabilă, pentru că pretinde să măsoare valoarea unei vieți omenești numai după parametri de «normalitate» și de bunăstare fizică, deschizând astfel și calea legitimizării infanticidului și a eutanasiei.
În realitate, însă, tocmai curajul și seninătatea cu care atâția frați ai noștri, afectați de infirmități grave, își duc existența atunci când sunt acceptați și iubiți de noi, constituie o mărturie deosebit de eficientă pentru valorile autentice care califică viața și o fac să fie, chiar și în condiții de dificultate, de preț pentru sine și pentru ceilalți. Biserica le stă alături acelor soți care, cu mare neliniște și suferință, acceptă să-și primească copiii grav handicapați, după cum e recunoscătoare față de toate familiile care, prin adopțiune, primesc copiii care au fost părăsiți de părinții lor din pricina unor infirmități sau boli.
«Eu dau moartea și eu dau viața» (Dt 32, 39): drama eutanasiei
64. La celălalt capăt al existenței, omul se află pus în fața misterului morții. Astăzi, ca urmare a progreselor medicinii și într-un context cultural adesea închis față de transcendență, experiența morții se prezintă cu unele caracteristici noi. Într-adevăr, când prevalează tendința de a aprecia viața numai în măsura în care aduce plăcere și bunăstare, suferința apare ca un eșec insuportabil, de care trebuie să te eliberezi cu orice preț. Moartea, considerată «absurdă» dacă întrerupe în mod neașteptat o viață încă deschisă unui viitor bogat de posibile experiențe interesante, devine în schimb o «eliberare revendicată» atunci când existența e considerată ca lipsită de sens pentru că e cufundată în durere și destinată în mod inexorabil unei și mai acute suferințe ulterioare.
Pe lângă aceasta, refuzând sau uitând relația sa fundamentală cu Dumnezeu, omul se socotește criteriu și normă pentru sine însuși și consideră că are dreptul să ceară și societății să-i garanteze posibilități și moduri de a decide asupra propriei vieți într-o autonomie deplină și totală. Se comportă astfel îndeosebi omul care trăiește în țări dezvoltate: el se simte îndemnat la aceasta și de progresele continui ale medicinii și de tehnicile ei mereu mai avansate. Datorită unor sisteme și aparaturi extrem de sofisticate, știința și practica medicală sunt astăzi în măsură nu numai să rezolve cazuri mai înainte insolubile și să aline sau să elimine durerea, ci și să mențină și să prelungească viața chiar și în cazuri de extremă slăbiciune, să reanimeze în mod artificial persoane ale căror funcții biologice elementare au suferit brusc traumatisme, să intervină pentru a face disponibile organe pentru transplant.
Într-un asemenea context devine tot mai puternică ispita eutanasiei, adică ispita de a pune stăpânire pe moarte provocând-o anticipat și punând capăt astfel «cu blândețe» vieții proprii sau a altuia. În realitate, ceea ce ar putea părea logic și uman, văzut în profunzime se prezintă absurd și inuman. Ne aflăm aici în fața unuia din simptomele cele mai alarmante ale «culturii morții», care înaintează mai ales în societățile de bunăstare, caracterizate de o mentalitate utilitaristă ce face să pară prea împovărător și insuportabil numărul crescând al persoanelor în vârstă și infirme. Ele sunt foarte adesea izolate de familie și de societate, care se organizează aproape exclusiv pe baza criteriilor de eficiență productivă, după care o viață marcată de o incapacitate ireversibilă e lipsită de orice valoare.
65. Pentru o judecată morală corectă asupra eutanasiei, e necesară în primul rând o definire clară a ei. Prin eutanasie în sens strict trebuie înțeleasă o acțiune sau o omisiune care prin natura sa și în intenție provoacă moartea cu scopul de a elimina orice durere. «Eutanasia se situează, deci, la nivelul intențiilor și a metodelor folosite»[76].
Trebuie făcută distincția între aceasta și decizia de a renunța la așa-numita «încrâncenare terapeutică», adică la anumite intervenții medicale care nu mai sunt adecvate la situația reală a bolnavului, pentru că sunt de acum disproporționate față de rezultatele ce s-ar putea spera sau pentru că sunt prea apăsătoare pentru el și pentru familia sa. În aceste situații, când moartea se prevede iminentă și inevitabilă, se poate în conștiință «renunța la tratamente care ar provoca doar o prelungire precară și chinuitoare a vieții, dar fără a întrerupe îngrijirile normale datorate bolnavului în cazuri de acest fel»[77]. Există, cu siguranță, obligația morală de a se îngriji și de a se face îngrijit, dar această obligație trebuie confruntată cu situațiile concrete; trebuie deci cântărit dacă mijloacele terapeutice aflate la dispoziție sunt în mod obiectiv proporționate față de perspectivele de ameliorare. Renunțarea la mijloace extraordinare sau disproporționate nu echivalează cu sinuciderea sau cu eutanasia; ea exprimă mai degrabă acceptarea condiției umane în fața morții[78].
În medicina modernă dobândesc o importanță deosebită așa-numitele «îngrijiri paliative», destinate să facă mai suportabilă suferința în faza finală a bolii și să asigure în același timp pacientului o însoțire umană adecvată. În acest context se ridică, printre altele, problema liceității recurgerii la diferite tipuri de analgezice și sedative pentru a ușura durerea bolnavului, atunci când aceasta comportă riscul de a-i scurta viața. Într-adevăr, dacă poate fi considerat vrednic de laudă acela care acceptă de bună voie să sufere renunțând la intervenții împotriva durerii pentru a-și păstra luciditatea deplină și a participa, dacă e credincios, în mod conștient la pătimirea Domnului, un astfel de comportament «eroic» nu trebuie considerat obligatoriu pentru toți. Deja Pius al XII-lea afirmase că e licită suprimarea durerii cu ajutorul narcoticelor, chiar și cu consecința de a limita conștiința și de a scurta viața, «dacă nu există alte mijloace și dacă, în împrejurările date, aceasta nu împiedică împlinirea altor îndatoriri religioase și morale»[79]. Într-adevăr, în acest caz moartea nu e voită sau urmărită, chiar dacă pentru motive raționale omul se expune la riscul ei: pur și simplu se urmărește alinarea eficientă a durerii, recurgându-se la analgezicele puse la dispoziție de medicină. Totuși «muribundul nu trebuie privat de conștiința de sine fără motiv grav»[80]: apropiindu-se de moarte, oamenii trebuie să fie în măsură să-și poată împlini obligațiile morale și familiale și mai ales trebuie să se poată pregăti pe deplin conștienți pentru întâlnirea definitivă cu Dumnezeu.
O dată făcute aceste distincții, în conformitate cu Magisteriul Predecesorilor mei[81] și în comuniune cu Episcopii Bisericii Catolice, confirm că eutanasia este o gravă violare a Legii lui Dumnezeu, întrucât este o ucidere deliberată, inacceptabilă moralmente, a unei persoane umane. Această doctrină e întemeiată pe legea naturală și pe Cuvântul lui Dumnezeu scris, e transmisă de Tradiția Bisericii și e învățată de Magisteriul ordinar și universal[82].
O atare perspectivă, în funcție de împrejurări, comportă răutatea proprie sinuciderii sau omuciderii.
66. Or, sinuciderea este întotdeauna moralmente inacceptabilă, ca și omuciderea. Tradiția Bisericii a respins-o întotdeauna ca pe o alegere rea în mod grav[83]. Deși anumite condiționări psihologice, culturale și sociale pot împinge la săvârșirea unui gest care contrazice atât de radical înclinarea spre viață înnăscută în fiecare, atenuând sau anulând responsabilitatea subiectivă, sinuciderea, sub aspect obiectiv, este un act grav imoral, deoarece comportă refuzul iubirii față de sine și renunțarea la îndatoririle de dreptate și de caritate față de aproapele, față de diferitele comunități din care face parte omul și față de societate în ansamblul ei[84]. În nucleul său cel mai profund, ea constituie un refuz al suveranității absolute a lui Dumnezeu asupra vieții și a morții, proclamată astfel în rugăciunea străvechiului înțelept din Israel: «Tu stăpânești peste viață și peste moarte; duci până la porțile locuinței morților și iar ridici» (Înț 16, 13; cf. Tob 13, 2).
A se face părtaș la intenția sinucigașă a altuia și a-l ajuta s-o realizeze prin așa-zisa «sinucidere asistată» înseamnă a se face colaborator, și uneori protagonist, al unei nedreptăți care nu poate fi niciodată justificată, chiar dacă ar fi cerută: «Nu e niciodată licit scrie cu surprinzătoare actualitate sfântul Augustin să-l ucizi pe altul: chiar dacă el ar voi-o, ba chiar dacă ar cere-o pentru că, atârnat între viață și moarte, imploră să fie ajutat să-și elibereze sufletul care luptă împotriva legăturilor trupului și vrea să se desprindă din ele; nu e licit nici atunci când bolnavul n-ar mai fi în stare să trăiască»[85]. Chiar dacă nu e motivată de refuzul egoist de a se încărca de existența cuiva care suferă, eutanasia trebuie numită o falsă milă, ba chiar o «pervertire» îngrijorătoare a ei: într-adevăr, adevărata «compătimire» îl face pe om solidar cu durerea celuilalt, nu-l suprimă pe acela a cărui suferință n-o poți suporta. Și cu atât mai pervers apare gestul eutanasiei dacă e săvârșit de aceia care cum ar fi rudele ar trebui să-l asiste cu răbdare și iubire pe cel apropiat lor sau de aceia care cum ar fi medicii , prin specificul profesiunii lor, ar trebui să-l îngrijească pe bolnav chiar și în condițiile terminale cele mai grele.
Alegerea eutanasiei devine mai gravă atunci când se manifestă ca o omucidere pe care ceilalți o practică asupra unei persoane care n-a cerut-o în nici un fel și care nu și-a dat niciodată vreun consimțământ la ea. Se ajunge apoi la culmea arbitrarului și a nedreptății atunci când unii, medici sau legislatori, își arogă puterea de a decide cine trebuie să trăiască și cine trebuie să moară. Se reproduce astfel ispita din Eden: a deveni ca Dumnezeu «cunoscând binele și răul» (cf. Gen 3, 5). Dar numai Dumnezeu are puterea de a da moarte sau viață: «Eu sunt cel care dă moartea și cel care dă viața» (Dt 32, 39; cf. 2 Rg 5, 7; 1 Sam 2, 6). El își folosește întotdeauna puterea numai după un plan de înțelepciune și de iubire. Când omul uzurpă această putere, subjugat de o logică de stupiditate și de egoism, o folosește în mod inevitabil spre nedreptate și spre moarte. Astfel viața celui mai slab e pusă în mâinile celui mai tare; în societate se pierde simțul dreptății și e minată la rădăcină încrederea reciprocă, fundamentul oricărei relații autentice între persoane.
67. Dimpotrivă, cu totul diferită e calea iubirii și a adevăratei milostiviri, pe care o impune umanitatea nostră comună și pe care credința în Cristos Răscumpărătorul, mort și înviat o luminează cu noi motivații. Cererea care izvorăște din inima omului în înfruntarea supremă cu suferința și moartea, mai ales când e tentat să se închidă în disperare și parcă să se nimicească în ea, este mai ales cerere de întovărășire, de solidaritate și de sprijin în încercare. E cerere de ajutor pentru a continua să spere atunci când toate speranțele omenești dispar. După cum a amintit Conciliul Vatican II, «în fața morții, enigma condiției umane își atinge culmea» pentru om; și totuși «instinctul inimii sale îl face să se îngrozească de o distrugere totală și de o dispariție definitivă și să le respingă. Sămânța veșniciei pe care o poartă în sine, neputându-se reduce la materie, se răzvrătește împotriva morții»[86].
Această repulsie firească în fața morții și această sămânță de speranță de nemurire sunt luminate și duse la împlinire de credința creștină, care făgăduiește și oferă participarea la biruința lui Cristos Înviat: este biruința Aceluia care, prin moartea sa răscumpărătoare, l-a eliberat pe om de moarte «plata păcatului» (Rom 6, 23) și i l-a dăruit pe Duhul Sfânt, chezășie de înviere și viață (cf. Rom 8, 11). Certitudinea nemuririi viitoare și speranța învierii făgăduite aruncă o lumină nouă asupra misterului suferinței și al morții și revarsă în cel credincios o forță extraordinară pentru a se încredința planului lui Dumnezeu.
Apostolul Paul a exprimat această noutate în termenii apartenenței totale față de Domnul care îmbrățișează orice condiție umană: «Nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, și dacă murim, pentru Domnul murim. Așadar, fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem» (Rom 14, 7-8). A muri pentru Domnul înseamnă a-și trăi moartea ca act suprem de ascultare față de Tatăl (cf. Fil 2, 8), acceptând întâlnirea ei în «ceasul» voit și ales de El (cf. In 13, 1), singurul care poate spune când s-a împlinit drumul pământesc. A trăi pentru Domnul înseamnă și a recunoaște că suferința, deși rămâne în sine un rău și o încercare, poate întotdeauna deveni izvor de bine. Devine astfel dacă e trăită din iubire și cu iubire, în participare, prin dar gratuit al lui Dumnezeu și prin liberă alegere personală, la însăși suferința lui Cristos răstignit. În acest fel, cel care își trăiește suferința în Domnul este făcut mai pe deplin asemenea lui (cf. Fil 3, 10; 1 Pt 2, 21) și e asociat în mod intim la lucrarea lui răscumpărătoare în favoarea Bisericii și a omenirii[87]. Aceasta este experiența Apostolului, pe care orice persoană care suferă e chemată să o retrăiască: «Acum mă bucur de suferințele mele pentru voi și împlinesc, în trupul meu, ceea ce lipsește pătimirilor lui Cristos, pentru Trupul lui, adică Biserica» (Col 1, 24).
«Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni» (Fapte 5, 29): legea civilă și legea morală
68. Una dintre caracteristicile actualelor atentate împotriva vieții omenești după cum am mai spus-o în repetate rânduri este tendința de a se pretinde pentru ele o legitimare juridică, de parcă ar fi drepturi pe care Statul, cel puțin în anumite condiții, ar fi dator să le recunoască cetățenilor și, prin urmare, tendința de a se pretinde săvârșirea lor cu asistența sigură și gratuită a medicilor și a lucrătorilor sanitari.
Adesea se consideră că viața celui care încă nu s-a născut sau care este grav handicapat este un bine relativ: după o logică proporționalistă sau pur contabilă, ea ar trebui confruntată și pusă în balanță cu alte lucruri. Și se consideră de asemenea că numai acela care se află în situația respectivă și este personal implicat în ea poate cântări corect valorile aflate în joc: în consecință, numai el poate decide în privința moralității alegerii sale. De aceea Statul, în interesul conviețuirii civile și al armoniei sociale, ar trebui să respecte această alegere, ajungând până la acceptarea avortului și a eutanasiei.
Alteori se consideră că legea civilă nu poate pretinde ca toți cetățenii să trăiască la un nivel de moralitate mai ridicat decât acela pe care ei înșiși îl recunosc și îl împărtășesc. De aceea legea ar trebui să exprime întotdeauna opinia și voința majorității cetățenilor și să le recunoască, cel puțin în anumite cazuri extreme, și dreptul la avort și la eutanasie. De altfel, interzicerea și pedepsirea avortului și a eutanasiei în astfel de cazuri ar duce inevitabil se spune la o sporire a practicilor ilegale, iar acestea n-ar mai fi supuse controlului social necesar și s-ar săvârși fără siguranța medicală adecvată. Se mai pune întrebarea și dacă susținerea unei legi ce nu se poate aplica în mod concret nu înseamnă, la urma urmelor, și subminarea autorității oricărei alte legi.
În sfârșit, opiniile mai radicale ajung să susțină faptul că, într!o societate modernă și pluralistă, ar trebui să i se recunoască fiecărei persoane deplina autonomie de a dispune de viața proprie și de viața celor încă nenăscuți: n-ar fi, așadar, de competența legii să aleagă între diferitele opinii morale și, cu atât mai puțin, să pretindă a impune una anume în detrimentul celorlalte.
69. În orice caz, în cultura democratică a timpului nostru s-a răspândit larg părerea după care orânduirea juridică a unei societăți ar trebui să se mărginească la înregistrarea și acceptarea convingerilor majorității și să se construiască numai pe baza acelor valori morale pe care majoritatea le recunoaște și le trăiește. Dacă apoi se consideră că un adevăr comun și obiectiv este în realitate inaccesibil, respectarea libertății cetățenilor care într-un regim democratic sunt considerați adevărații suverani ar cere ca, la nivel legislativ, să se recunoască autonomia fiecărei conștiințe și deci, în stabilirea normelor care în orice caz sunt necesare conviețuirii sociale, să se ia drept unic reper voința majorității, oricare ar fi aceasta. Astfel, orice om politic, în acțiunea sa, ar trebui să separe clar sfera conștiinței private de cea a comportamentului public.
Se înregistrează, prin urmare, două tendințe, în aparență diametral opuse. Pe de o parte, indivizii revendică pentru ei înșiși cea mai completă autonomie morală de alegere și cer ca Statul să nu-și însușească și să nu impună nici o concepție etică, ci să se limiteze la a garanta spațiul cel mai amplu cu putință libertății fiecăruia, singura limită externă fiind grija de a nu leza spațiul de autonomie la care are dreptul și oricare alt cetățean. Pe de altă parte, se consideră că, în exercitarea funcțiilor publice și profesionale, respectarea libertății de alegere a celorlalți impune fiecăruia să renunțe la convingerile proprii pentru a se pune în slujba oricărei solicitări a cetățenilor pe care legile o recunosc și o tutelează, acceptând drept unic criteriu moral pentru exercitarea funcțiilor proprii ceea ce este stabilit de aceste legi. Astfel, responsabilitatea persoanei este transferată asupra legii civile, printr-o abdicare de la propria conștiință morală cel puțin în sfera acțiunii publice.
70. Rădăcina comună a tuturor acestor tendințe este relativismul etic, ce caracterizează o parte atât de mare a culturii contemporane. Nu puțini sunt aceia care consideră că un astfel de relativism este o condiție a democrației, întrucât numai el ar garanta toleranța, respectul reciproc dintre persoane și aderarea la deciziile majorității, în timp ce normele morale, considerate obiective și obligatorii ar duce la autoritarism și la intoleranță.
Însă tocmai problematica respectării vieții are darul să arate câte echivocuri și contradicții, însoțite de teribile consecințe practice, se ascund în această poziție.
Este adevărat că istoria înregistrează cazuri în care s-au comis crime în numele «adevărului». Dar crime nu mai puțin grave și negări radicale ale libertății s-au comis și se comit și în numele «relativismului etic». Atunci când o majoritate parlamentară ori socială decretează legitimitatea suprimării chiar dacă numai în anumite condiții a vieții umane înainte de naștere, nu ia oare o decizie «tiranică» față de ființa omenească cea mai slabă și mai lipsită de apărare? Conștiința universală reacționează pe drept cuvânt în fața crimelor împotriva umanității care au constituit experiențe atât de triste în secolul nostru. Oare aceste crime ar înceta de a mai fi crime dacă, în loc de a fi comise de tirani fără scrupule, ar fi legitimate de consensul popular?
În realitate, democrația nu poate fi îndulcită până la a fi transformată într-un surogat al moralității sau într-un leac al imoralității. În mod fundamental, ea este o «orânduire» și, ca atare, un instrument, nu un scop. Caracterul ei «moral» nu este automat, ci depinde de conformitatea cu legea morală căreia trebuie să i se supună, la fel ca și oricare alt comportament uman: depinde, așadar, de moralitatea scopurilor pe care le urmărește și de mijloacele de care se folosește. Dacă astăzi se înregistrează un consens aproape universal asupra valorii democrației, acest lucru trebuie considerat un «semn al timpurilor» pozitiv, după cum a subliniat-o adesea și Magisteriul Bisericii[88]. Dar valoarea democrației stă în picioare sau se prăbușește prin valorile pe care le întrupează și le promovează: fundamentale și imprescriptibile sunt în mod sigur demnitatea fiecărei persoane umane, respectarea drepturilor ei intangibile și inalienabile, precum și stabilirea «binelui comun» drept scop și criteriu regulator al vieții publice.
La baza acestor valori nu pot sta provizorii și schimbătoare «majorități» de opinie, ci numai recunoașterea unei legi morale obiective care, ca «lege naturală» înscrisă în inima omului, este punct de referință normativă a legii civile înseși. Când, datorită unei tragice întunecări a conștiinței colective, scepticismul ar ajunge să pună la îndoială până și principiile fundamentale ale legii morale, însăși orânduirea democratică s-ar clătina din temelii, reducându-se la un pur mecanism de reglementare empirică a diverselor interese aflate în opoziție[89].
S-ar putea gândi cineva că și o astfel de funcție, în lipsă de ceva mai bun, trebuie apreciată, pentru că realizează pacea socială. Chiar dacă recunoaștem o oarecare aparență de adevăr într-o astfel de evaluare, e greu să nu vedem că, fără o ancorare morală obiectivă, nici democrația nu poate asigura o pace stabilă, cu atât mai mult cu cât pacea care nu se măsoară după valorile demnității fiecărui om și ale solidarității dintre toți oamenii este adesea iluzorie. Într-adevăr, chiar și în regimurile cu participare democratică, reglementarea intereselor are loc adesea în avantajul celor mai puternici, aceștia fiind cei mai pricepuți în a manevra nu numai pârghiile puterii, ci și formarea consensului. Într-o astfel de situație, democrația ajunge cu ușurință o vorbă goală.
71. E neapărată nevoie, așadar, pentru viitorul societății și pentru dezvoltarea unei democrații sănătoase, să fie redescoperită existența unor valori umane și morale esențiale și native, ce izvorăsc din însuși adevărul ființei umane și exprimă și tutelează demnitatea persoanei: prin urmare valori pe care nici un individ, nici o majoritate și nici un stat nu le vor putea crea, modifica sau nimici vreodată, ci vor trebui doar să le recunoască, să le respecte și să le promoveze.
Trebuie reluate, în acest sens, elementele fundamentale ale viziunii raporturilor dintre legea civilă și legea morală așa cum sunt propuse de Biserică, dar care fac parte și din patrimoniul marilor tradiții juridice ale omenirii.
Desigur, menirea legii civile e diferită și de sferă mai limitată față de aceea a legii morale. Totuși «în nici un mediu de viață legea civilă nu se poate substitui conștiinței și nici nu poate dicta norme pentru aspecte ce-i depășesc competența»[90], care este aceea de a asigura binele comun al persoanelor prin recunoașterea și apărarea drepturilor lor fundamentale, promovarea păcii și a moralității publice[91]. Menirea legii civile constă în garantarea unei conviețuiri sociale bine orânduite în dreptate adevărată, ca toți «să putem duce o viață senină și liniștită, cu toată evlavia și cuviința» (1 Tim 2, 2). Tocmai de aceea legea civilă trebuie să asigure pentru toți membrii societății respectarea anumitor drepturi fundamentale, pe care persoana le are prin naștere și pe care orice lege pozitivă trebuie să le recunoască și să le garanteze. Cel dintâi și fundamental între toate este dreptul inviolabil la viață al oricărei ființe umane nevinovate. Dacă autoritatea publică poate uneori să renunțe la a reprima anumite lucruri ce ar provoca, o dată interzise, un prejudiciu mai grav[92], ea nu poate nicidecum accepta totuși să legitimeze, ca drept al indivizilor chiar dacă aceștia ar constitui majoritatea în societate lezarea altor persoane prin nerespectarea unui drept al lor atât de fundamental cum este dreptul la viață. Tolerarea legală a avortului sau a eutanasiei nu poate în nici un fel să invoce pentru a se justifica respectarea conștiinței celorlalți, tocmai pentru că societatea are dreptul și datoria să se apere împotriva abuzurilor ce se pot săvârși în numele conștiinței și sub pretextul libertății[93].
În enciclica Pacem in terris, Ioan al XXIII-lea amintise în acest sens: «În epoca modernă realizarea binelui comun își află indicația de fond în drepturile și îndatoririle persoanei. De aceea principalele sarcini ale autorităților publice constau în primul rând în recunoașterea, respectarea, armonizarea, apărarea și promovarea acelor drepturi și în a contribui la facilitarea îndeplinirii îndatoririlor respective. „Ocrotirea domeniului intangibil al drepturilor persoanei umane și facilitarea îndeplinirii îndatoririlor acesteia constituie funcția esențială a oricărei puteri publice”. De aceea, orice act al autorităților publice care implică fie o nerecunoaștere, fie o violare a acestor drepturi este un act ce se opune propriei lor rațiuni de a fi și rămâne, în virtutea acestui fapt, lipsit de orice valoare juridică»[94].
72. În continuitate cu întreaga tradiție a Bisericii se află și învățătura cu privire la necesitatea conformității legii civile cu legea morală, așa cum apare ea și în enciclica citată a lui Ioan al XXIII-lea: «Autoritatea e postulată de ordinea morală și provine de la Dumnezeu. Prin urmare, atunci când legile sau autorizările date de ea sunt în opoziție cu această ordine și deci în opoziție cu voința lui Dumnezeu, ele nu au putere să oblige conștiința […]; într-un astfel de caz, dimpotrivă, autoritatea încetează să mai fie autoritate și degenerează în samavolnicie»[95]. Aceasta este învățătura limpede a sfântului Toma de Aquino, care scrie printre altele: «Legea umană e lege în măsura în care e conformă cu rațiunea corectă și astfel derivă din legea veșnică. Însă atunci când o lege contravine rațiunii, se numește lege nedreaptă; într-un astfel de caz ea de fapt încetează de a mai fi lege și devine mai degrabă un act de violență»[96]. Și mai departe: «Orice lege dată de oameni are menirea de lege în măsura în care derivă din legea naturală. Dacă, însă, se opune în vreo privință legii naturale, ea nu mai este lege, ci stricarea legii»[97].
Or, cea dintâi și imediată aplicare a acestei învățături privește legea umană care nu recunoaște dreptul fundamental la viață pe care îl are fiecare om. Astfel legile care, prin avort și eutanasie, legitimează suprimarea directă a unor ființe umane nevinovate se află în totală și iremediabilă contradicție cu dreptul inviolabil la viață propriu tuturor oamenilor și neagă, în felul acesta, egalitatea tuturor în fața legii. S-ar putea obiecta că lucrurile stau altfel cu eutanasia, atunci când aceasta este solicitată în deplină cunoștință de cauză de subiectul interesat. Dar un stat care ar legitima o astfel de solicitare și i-ar autoriza realizarea s-ar găsi în situația de a legaliza un caz de sinucidere-omucidere, împotriva principiilor fundamentale ale nedispunerii de viață și ale ocrotirii oricărei vieți nevinovate. În acest fel se favorizează o scădere a respectului față de viață și se deschide calea spre comportamente ce distrug încrederea în relațiile sociale.
Legile care autorizează și favorizează avortul și eutanasia se ridică deci în mod radical nu numai împotriva binelui individului, ci și împotriva binelui comun și, deci, sunt total lipsite de validitate juridică autentică. Căci nerecunoașterea dreptului la viață, tocmai pentru că duce la suprimarea persoanei în slujba căreia societatea își are rațiunea de a fi, este ceea ce se opune în modul cel mai deschis și ireparabil posibilității de înfăptuire a binelui comun. În consecință, atunci când o lege civilă legitimează avortul sau eutanasia, ea încetează, prin însuși acest fapt, să mai fie o adevărată lege civilă care să oblige moralmente.
73. Avortul și eutanasia sunt așadar crime pe care nici o lege umană nu poate pretinde să le legitimeze. Legi de acest fel nu numai că nu creează nici o obligație pentru conștiință, ci dimpotrivă, determină obligația gravă și precisă de a li se împotrivi prin obiecția de conștiință. Încă de la începuturile Bisericii, propovăduirea apostolică i-a educat pe creștini în spiritul datoriei de a asculta de autoritățile publice legitim constituite (cf. Rom 13, 1-7; 1 Pt 2, 13-14), dar totodată a atras atenția cu fermitate că «trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni» (Fapte 5, 29). Încă în Vechiul Testament, tocmai referitor la amenințări împotriva vieții, găsim un exemplu grăitor de rezistență împotriva poruncii nedrepte a autorității. Faraonului, care poruncise să fie dați la moarte toți noii-născuți de parte bărbătească, i s-au opus moașele evreilor. Ele «nu au făcut cum le poruncise regele Egiptului și i-au lăsat în viață pe prunci» (Exod 1, 17). Dar să observăm motivul profund al acestui comportament al lor: «Moașele s-au temut de Dumnezeu». Tocmai din ascultarea față de Dumnezeu căruia singur i se cuvine acea teamă care e recunoașterea suveranității lui absolute se nasc puterea și curajul de a opune rezistență legilor nedrepte ale oamenilor. Este puterea și curajul acelora care sunt gata să meargă la închisoare sau să fie uciși cu sabia având certitudinea că «în aceasta stă răbdarea și credința sfinților» (Ap 13, 10).
Deci în cazul unei legi în mod intrinsec nedrepte, cum este aceea care admite avortul sau eutanasia, nu este în nici un fel îngăduit să ne conformăm ei, «nici să luăm parte la o campanie de opinie în favoarea unei astfel de legi, nici să-i acordăm sufragiul propriului vot»[98].
O problemă deosebită de conștiință s-ar putea ivi în cazurile în care un vot parlamentar ar fi determinant pentru favorizarea unei legi mai restrictive, menite adică să restrângă numărul avorturilor autorizate, în alternativă cu o lege mai permisivă deja în vigoare sau supusă la vot. Astfel de cazuri nu sunt rare. Într-adevăr, se înregistrează faptul că, în vreme ce în unele părți ale lumii continuă campaniile pentru introducerea de legi în favoarea avortului, susținute adesea de puternice organisme internaționale, în alte națiuni mai ales în cele care au făcut deja amara experiență a unor astfel de legislații permisive se arată semne de răzgândire. În asemenea cazuri, când nu se poate evita sau abroga total o lege în favoarea avortului, un parlamentar a cărui opoziție personală absolută față de avort este clară și cunoscută tuturor își poate oferi în mod licit sprijinul unor propuneri menite să limiteze daunele unei astfel de legi și să-i diminueze efectele negative pe planul culturii și al moralității publice. Făcând astfel, el nu colaborează ilicit la o lege nedreaptă, ci face o încercare legitimă și necesară de a-i limita aspectele criminale.
74. Introducerea unor legislații nedrepte îi pune adesea pe oamenii corecți din punct de vedere moral în fața unor dificile probleme de conștiință în materie de colaborare, căci trebuie să-și afirme dreptul de a nu fi constrânși să participe la acțiuni moralmente rele. Uneori alegerile care se impun sunt dureroase și pot cere sacrificarea unor situații profesionale dobândite sau renunțarea la perspective legitime de avansare în carieră. În alte cazuri se poate întâmpla ca îndeplinirea unor acțiuni în sine indiferente sau chiar pozitive, prevăzute în cadrul unor legislații în mod global nedrepte, să îngăduie salvarea de vieți omenești amenințate. Pe de altă parte, există temeri justificate că disponibilitatea de a împlini astfel de acțiuni nu numai că ar scandaliza și ar favoriza slăbirea opoziției necesare față de atentatele împotriva vieții, ci ar și duce pe nesimțite la acceptarea tot mai mare a unei logici permisive.
Pentru a lumina această dificilă problemă morală, trebuie să facem apel la principiile generale asupra colaborării la acțiuni rele. Creștinii, ca și toți oamenii de bunăvoință, sunt chemați, în virtutea unei grave îndatoriri de conștiință, să nu colaboreze la acele practici care, deși admise de legislația civilă, sunt în opoziție cu Legea lui Dumnezeu. Într-adevăr, din punct de vedere moral nu e niciodată îngăduită colaborarea la rău. O astfel de colaborare se realizează atunci când acțiunea săvârșită, fie prin natura ei, fie prin înfățișarea pe care o dobândește într-un context concret, se califică drept participare directă la un act împotriva vieții omenești nevinovate sau ca o împărtășire a intenției imorale a agentului principal. Această colaborare nu poate fi nicidecum justificată, nici invocând respectarea libertății altora, nici pretinzând că legea civilă o prevede și o cere: căci pentru actele pe care fiecare personal le săvârșește există o răspundere morală căreia nu i se poate sustrage nimeni niciodată și pentru care fiecare va fi judecat de Dumnezeu însuși (cf. Rom 2, 6; 14, 12).
Refuzul de a participa la comiterea unei nedreptăți este nu numai o îndatorire morală, ci și un drept omenesc fundamental. Dacă nu ar fi așa, persoana umană ar fi constrânsă să îndeplinească o acțiune în mod intrinsec incompatibilă cu demnitatea ei și astfel însăși libertatea ei, al cărei sens și scop autentic rezidă în orientarea spre adevăr și bine, ar fi radical compromisă. E vorba, deci, de un drept esențial care, ca atare, ar trebui prevăzut și ocrotit de însăși legea civilă. În acest sens, posibilitatea de a refuza participarea la faza consultatorie, pregătitoare și executivă a unor asemenea acte împotriva vieții ar trebui să fie asigurată medicilor, lucrătorilor sanitari și celor cu răspundere din instituțiile spitalicești, din clinici și din centrele de îngrijire. Cei care recurg la obiecția de conștiință trebuie să fie scutiți nu numai de sancțiuni penale, ci și de orice daune pe plan legal, disciplinar, economic și profesional.
«Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți»: (Lc 10, 27): «promovează» viața
75. Poruncile lui Dumnezeu ne învață calea vieții. Preceptele morale negative, adică acelea ce declară moralmente inacceptabilă alegerea unei anumite acțiuni, au o valoare absolută pentru libertatea umană: ele sunt valabile întotdeauna și în toate împrejurările, fără excepții. Arată că alegerea unor anumite comportamente este radical incompatibilă cu iubirea față de Dumnezeu și cu demnitatea persoanei, create după chipul lui: o asemenea alegere, prin urmare, nu poate fi răscumpărată de nici o intenție bună și de nici o consecință; ea se află în opoziție ireductibilă cu comuniunea dintre persoane, contrazice hotărârea fundamentală de orientare a vieții proprii spre Dumnezeu[99].
Deja în acest sens preceptele morale negative au o foarte importantă funcție pozitivă: acel «nu» pe care îl cer necondiționat indică limita sub care omul liber nu poate coborî și, totodată, indică minimumul pe care acesta trebuie să-l respecte și de la care trebuie să pornească pentru rostirea unor nenumărate «da»-uri care să-i umple treptat întregul orizont al binelui (cf. Mt 5, 48). Poruncile, mai ales preceptele morale negative, sunt începutul și cea dintâi etapă necesară a drumului spre libertate: «Cea dintâi libertate scrie sfântul Augustin constă în a fi lipsiți de fărădelegi […] cum ar fi omuciderea, adulterul, necurăția, furtul, înșelăciunea, sacrilegiul și așa mai departe. Când cineva începe să nu mai aibă aceste fărădelegi (și nici un creștin nu trebuie să le aibă), începe să ridice capul spre libertate, dar acesta nu este decât începutul libertății, nu libertatea desăvârșită»[100].
76. Porunca «să nu ucizi» stabilește deci punctul de plecare al unui drum de adevărată libertate, care ne duce la promovarea activă a vieții și la dezvoltarea anumitor atitudini și comportamente în slujba ei: făcând aceasta ne exercităm responsabilitatea față de persoanele încredințate nouă și ne arătăm, în fapte și în adevăr, recunoștința față de Dumnezeu pentru marele dar al vieții (cf. Ps 139/138, 13-14).
Creatorul a încredințat viața omului grijii responsabile a acestuia, nu ca să dispună de ea în mod arbitrar, ci ca să o păstreze cu înțelepciune și să o administreze cu fidelitate plină de iubire. Dumnezeul Legământului a încredințat viața fiecărui om celuilalt om, fratele lui, după legea reciprocității lui a da și a primi, a dăruirii de sine și a primirii celuilalt. La plinirea timpurilor, întrupându-se și dându-și viața pentru om, Fiul lui Dumnezeu a arătat la ce înălțime și la ce profunzime poate ajunge această lege a reciprocității. Prin darul Duhului său, Cristos dă conținuturi și semnificații noi legii reciprocității, încredințării omului altui om. Duhul, care este făuritor de comuniune în iubire, creează între oameni o nouă frățietate și solidaritate, adevărat reflex al misterului de dăruire și primire reciprocă din Preasfânta Treime. Același Duh devine legea cea nouă, care le dăruiește credincioșilor puterea și le solicită responsabilitatea pentru a trăi reciproc dăruirea de sine și primirea celuilalt, participând la însăși iubirea lui Isus Cristos și după măsura Lui.
77. De această lege nouă este însuflețită și plăsmuită și porunca «să nu ucizi». Pentru creștin, așadar, ea implică în definitiv imperativul de a respecta, de a iubi și de a promova viața oricărui frate, după exigențele și dimensiunile iubirii lui Dumnezeu în Isus Cristos. «El și-a dat viața pentru noi; așadar și noi suntem datori să ne dăm viața pentru frați» (1 In 3, 16).
Porunca «să nu ucizi», și în conținuturile ei pozitive de respectare, iubire și promovare a vieții omenești, îl obligă pe orice om. Într-adevăr, ea răsună în conștiința morală a fiecăruia ca un ecou de nesuprimat al legământului originar dintre Dumnezeu Creatorul și om; poate fi cunoscută de toți cu lumina rațiunii și poate fi păzită prin lucrarea tainică a Duhului care, suflând încotro vrea (cf. In 3, 8), ajunge la fiecare om care trăiește în această lume și îl implică.
Este așadar slujire de iubire acest serviciu pe care toți suntem chemați să-l asigurăm aproapelui nostru, ca viața lui să fie apărată și promovată întotdeauna, dar mai ales când e mai slabă sau e amenințată. E o grijă nu numai personală, ci și socială, pe care cu toții trebuie să o cultivăm, așezând respectarea necondiționată a vieții omenești la baza unei societăți reînnoite.
Ni se cere să iubim și să cinstim viața fiecărui om și să lucrăm cu statornicie și curaj pentru ca în timpul nostru, străbătut de prea multe semne de moarte, să se instaureze în cele din urmă o nouă cultură a vieții, rod al culturii adevărului și iubirii.
MIE MI-AȚI FĂCUT
PENTRU O NOUĂ CULTURĂ A VIEȚII OMENEȘTI
«Voi sunteți poporul pe care și l-a dobândit Dumnezeu ca să proclame faptele sale minunate» (1 Pt 2, 9): poporul vieții și pentru viață
78. Biserica a primit Evanghelia ca vestire și izvor de bucurie și de mântuire. A primit-o în dar de la Isus, trimis de Tatăl «ca să ducă vestea cea bună săracilor» (Lc 4, 18). A primit-o prin Apostolii trimiși de El în lumea întreagă (cf. Mc 16, 15; Mt 28, 19-20). Născută din această acțiune evanghelizatoare, Biserica simte răsunând în ea, zi de zi, cuvântul Apostolului: «Vai mie de nu voi vesti Evanghelia!» (1 Cor 9, 16). Căci «evanghelizarea după cum scria Paul al VI-lea este harul și chemarea Bisericii, identitatea ei cea mai profundă. Biserica există pentru a evangheliza»[101].
Evanghelizarea este o acțiune globală și dinamică ce angajează Biserica în participarea ei la misiunea profetică, preoțească și regească a Domnului Isus. De aceea, ea comportă dimensiunile nedespărțite ale vestirii, celebrării și slujirii carității. Este un act profund eclezial, care îi implică pe toți diferiții lucrători ai Evangheliei, fiecare după carismele și slujirea sa.
La fel este și când e vorba de vestirea Evangheliei vieții, parte integrantă din Evanghelia care este Isus Cristos. Aceasta este Evanghelia pe care o slujim, susținuți de conștiința că am primit-o în dar și că suntem trimiși să o proclamăm în întreaga omenire «până la marginile pământului» (Fapte 1, 8). Avem de aceea sentimentul smerit și recunocător că suntem poporul vieții și pentru viață și astfel ne înfățișăm tuturor.
79. Suntem poporul vieții pentru că Dumnezeu, în iubirea sa gratuită, ne-a dăruit Evanghelia vieții și de această Evanghelie am fost transformați și mântuiți. Am fost recuceriți de «autorul vieții» (Fapte 3, 15) cu prețul Sângelui său prețios (cf. 1 Cor 6, 20; 7, 23; 1 Pt 1, 19) și prin baia botezului am fost altoiți pe El (cf. Rom 6, 4-5; Col 2, 12) ca niște ramuri care își trag seva și rodnicia din unicul trunchi (cf. In 15, 5). Reînnoiți lăuntric de harul Duhului, «Domnul și de viață dătătorul», am devenit un popor pentru viață și suntem chemați să ne comportăm ca atare.
Suntem trimiși: a fi în slujba vieții nu este pentru noi o laudă, ci o datorie ce se naște din conștiința că suntem «poporul pe care Dumnezeu și l-a dobândit ca să proclame faptele sale minunate» (1 Pt 2, 9). În drumul nostru suntem călăuziți și susținuți de legea iubirii: iubire al cărei izvor și model este Fiul lui Dumnezeu făcut om, care «murind a dat viață lumii»[102].
Suntem trimiși ca popor. Sarcina de a sluji viața este a tuturor și a fiecăruia în parte. Este o răspundere propriu-zis «eclezială», care cere acțiunea concertată și generoasă a tuturor membrilor și a tuturor articulațiilor comunității creștine. Sarcina comunitară nu elimină însă și nici nu diminuează răspunderea individuală, căci porunca Domnului se adresează fiecăruia cerându-i să se «facă aproapele» oricărui om: «Mergi și fă și tu asemenea» (Lc 10, 37).
Toți împreună ne simțim datori să vestim Evanghelia vieții, să o celebrăm în liturgie și în întreaga noastră existență, să o slujim prin diferite inițiative și structuri de susținere și promovare.
«Ceea ce am văzut și auzit vă vestim și vouă» (1 In 1, 3): vestirea Evangheliei vieții
80. «Ceea ce era de la început, ceea ce am auzit, ceea ce am văzut cu ochii noștri, ceea ce am privit și mâinile noastre au pipăit, Cuvântul vieții […] vă vestim și vouă, ca să aveți împărtășire cu noi» (1 In 1, 1. 3). Isus este unica Evanghelie: nu avem altceva de spus și de mărturisit.
Vestirea lui Isus este vestirea vieții. Într-adevăr, El este «Cuvântul vieții» (1 In 1, 1). În El «viața s-a arătat» (1 In 1, 2); El însuși este «viața veșnică, ce era la Tatăl și s-a făcut văzută nouă» (ibid.). Această viață, prin darul Duhului, a fost împărtășită omului. Orânduită în vederea vieții plenare, a «vieții veșnice», își dobândește sensul deplin și viața pământească a fiecăruia.
Luminați de această Evanghelie a vieții, simțim nevoia să o proclamăm și să o mărturisim în noutatea surprinzătoare ce o caracterizează: deoarece se identifică cu Isus însuși, aducătorul a toată noutatea[103] și învingătorul «vechiului» ce derivă din păcat și duce la moarte[104], Evanghelia aceasta întrece orice așteptare a omului și dezvăluie la ce înălțimi sublime este ridicată, prin har, demnitatea persoanei. Astfel o contemplă sfântul Grigore de Nyssa: «Omul, care, între ființe, nu face doi bani, care e pulbere, iarbă, zădărnicie, o dată înfiat de Dumnezeul universului, devine apropiat al acestei Ființe, a cărei desăvârșire și măreție n-o poate nimeni vedea, asculta și înțelege. Cu ce cuvânt, gând sau elan al minții se va putea preamări îmbelșugarea acestui har? Omul își depășește firea: din muritor devine nemuritor, din pieritor nepieritor, din efemer veșnic, din om devine dumnezeu»[105].
Recunoștința și bucuria pentru nemăsurata demnitate a omului ne îndeamnă să împărtășim tuturor acest mesaj: «Ceea ce am văzut și am auzit vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi» (1 In 1, 3). E necesar să facem ca Evanghelia vieții să ajungă la inima fiecărui om și să o ducem în ungherele cele mai ascunse ale întregii societăți.
81. Înainte de toate trebuie vestit miezul acestei Evanghelii. E vestire a unui Dumnezeu viu și apropiat, care ne cheamă la o comuniune profundă cu El și ne deschide la speranța sigură a vieții veșnice; e afirmare a legăturii de nezdruncinat ce intervine între persoană, viața și corporalitatea ei; e prezentare a vieții omenești ca viață de relație, dar al lui Dumnezeu, rod și semn al iubirii lui; e proclamare a relației extraordinare a lui Isus cu fiecare om, ce permite recunoașterea în fiecare chip uman a chipului lui Cristos; e indicare a «dăruirii sincere de sine» ca menire și loc de realizare deplină a propriei libertăți.
În același timp trebuie arătate toate consecințele acestei Evanghelii, ce se pot rezuma astfel: viața omenească, dar prețios al lui Dumnezeu, e sacră și inviolabilă și, de aceea, îndeosebi avortul provocat și eutanasia sunt absolut inacceptabile; viața omului nu numai că nu trebuie suprimată, ci ea trebuie ocrotită cu toată atenția și dragostea; viața își află sensul în iubirea primită și dăruită, orizont în care își ating deplinul adevăr sexualitatea și procrearea umană; în această iubire și suferința și moartea au un sens și, cu toate că taina ce le învăluie rămâne, ele pot deveni evenimente aducătoare de mântuire; respectul față de viață cere ca știința și tehnica să-l aibă mereu în vedere pe om și dezvoltarea lui integrală; întreaga societate trebuie să respecte, să apere și să promoveze demnitatea fiecărei persoane umane, în orice clipă și condiție a vieții acesteia.
82. Pentru a fi cu adevărat un popor în slujba vieții trebuie, cu statornicie și curaj, să prezentăm aceste lucruri de la prima vestire a Evangheliei și, apoi, în cateheză și în diferitele forme de propovăduire, în dialogul personal și în orice acțiune educativă. Educatorilor, învățătorilor, cateheților și teologilor le revine sarcina să sublinieze rațiunile antropologice pe care se bazează respectarea oricărei vieți omenești. Astfel, aducând înaintea ochilor tuturora originala și strălucitoarea noutate a Evangheliei vieții, îi vom putea ajuta pe toți să descopere și în lumina rațiunii și a experienței cum mesajul creștin îl luminează deplin pe om precum și semnificația ființei și a existenței lui; vom găsi prețioase puncte de întâlnire și de dialog și cu necredincioșii, străduindu-ne cu toții să dăm naștere unei noi culturi a vieții.
Înconjurați de glasurile cele mai potrivnice, mulți respingând învățătura sănătoasă cu privire la viața omului, auzim cum ni se adresează și nouă implorarea sfântului Paul către Timotei: «Vestește cuvântul, stăruie cu timp și fără timp, sfătuiește, mustră, îndeamnă, cu toată răbdarea și învățătura» (2 Tim 4, 2). Acest îndemn trebuie să răsune cu putere deosebită în inima acelora care, în Biserică, sunt părtași mai direct într-un fel sau altul la misiunea ei de «învățătoare» a adevărului. Să răsune în primul rând pentru noi, Episcopii: nouă în primul rând ni se cere să fim vestitori neobosiți ai Evangheliei vieții; nouă ne este încredințată sarcina de a veghea la transmiterea integrală și fidelă a învățăturii reluate în această Enciclică și de a lua măsurile cele mai potrivite pentru a-i feri pe credincioși de orice învățătură contrară ei. Trebuie să avem o grijă deosebită ca în facultățile teologice, în seminarii și în diferitele instituții catolice să fie răspândită, ilustrată și aprofundată cunoașterea învățăturii sănătoase[106]. Îndemnul sfântului Paul să răsune pentru toți teologii, pentru păstori și pentru atâția alții care lucrează în domeniul învățământului, catehezei și formării conștiințelor: conștienți de rolul ce le revine, să nu!și ia niciodată grava răspundere de a trăda adevărul și de a-și trăda propria misiune, expunând idei personale contrare Evangheliei vieții așa cum o prezintă cu fidelitate și o interpretează Magisteriul Bisericii.
În vestirea acestei Evanghelii nu trebuie să ne fie teamă de ostilitate și nepopularitate, respingând orice compromis și ambiguitate care ne-ar conforma cu mentalitatea lumii acesteia (cf. Rom 12, 2). Trebuie să fim în lume, dar nu ai lumii (cf. In 15, 19; 17, 16), cu puterea ce ne vine de la Cristos, care prin moartea și învierea sa a biruit lumea (cf. In 16, 33).
«Te laud pentru că m-ai făcut o făptură atât de minunată» (Ps 139/138, 14): celebrarea Evangheliei vieții
83. Trimiși în lumea ca «popor pentru viață», vestirea noastră trebuie să devină și o adevărată celebrare a Evangheliei vieții. Tocmai această celebrare, prin puterea evocatoare a gesturilor, simbolurilor și riturilor sale, trebuie să devină loc prețios și semnificativ de transmitere a frumuseții și măreției acestei Evanghelii.
În acest scop, e urgent să cultivăm, la noi și la alții, o privire contemplativă[107]. Aceasta se naște din credința în Dumnezeul vieții, care l-a creat pe fiecare om ca pe o făptură minunată (cf. Ps 139/138, 14). Este privirea aceluia care vede viața în profunzimea ei, percepându-i dimensiunile de gratuitate, de frumusețe, de provocare la libertate și la responsabilitate. Este privirea aceluia care nu pretinde să se facă stăpân pe realitate, ci o primește ca pe un dar, descoperind în fiecare lucru reflexul Creatorului și în fiecare persoană chipul Lui viu (cf. Gen 1, 27; Ps 8, 6). Această privire nu-și pierde încrederea în fața celui bolnav, a celui suferind, a celui marginalizat sau în pragul morții, ci se lasă interpelată de toate aceste situații pentru a pleca în căutarea unui sens și, tocmai în aceste împrejurări, se deschide spre a regăsi pe chipul oricărei persoane o chemare la confruntare, la dialog, la solidaritate.
E timpul ca toți să dobândim o astfel de privire, redevenind capabili, cu sufletul plin de uimire religioasă, să venerăm și să cinstim pe orice om, așa cum ne îndemna Paul al VI-lea într-unul din mesajele sale de Crăciun[108]. Însuflețit de această privire contemplativă, poporul nou al celor răscumpărați nu poate să nu izbucnească în imnuri de bucurie, de laudă și mulțumire pentru darul neprețuit al vieții, pentru misterul chemării fiecărui om să se împărtășească în Cristos din viața harului și dintr-o existență de comuniune nesfârșită cu Dumnezeu Creatorul și Tatăl.
84. A celebra Evanghelia vieții înseamnă a-l celebra pe Dumnezeul vieții, pe Dătătorul vieții: «Noi trebuie să celebrăm viața veșnică, din care purcede orice altă viață. Din ea primește viața, după capacitățile sale, orice ființă care are parte de vreun fel de viață. Această Viață dumnezeiască, mai presus de orice viață, dăruiește și păstrează viața. Orice viață și orice mișcare de viață purced din această Viață ce transcende orice viață și orice principiu de viață. Ei îi datorează sufletele incoruptibilitatea și tot datorită ei trăiesc toate animalele și plantele, care primesc o viață mai slabă. Oamenilor, ființe alcătuite din duh și materie, Viața le dăruiește viață. Dacă apoi ni se întâmplă să o părăsim, atunci Viața, din preaplinul iubirii sale față de om, ne întoarce și ne recheamă la sine. Nu numai atât: ne făgăduiește să ne ducă, suflet și trup, la viața desăvârșită, la nemurire. E prea puțin dacă spunem că această Viață e vie: este Principiu de viață, Izvor unic al vieții. Orice făptură vie trebuie să o contemple și să o laude: este Viața ce revarsă viață»[109].
Și noi, asemenea Psalmistului, în rugăciunea zilnică, individuală și comunitară, îl lăudăm și îl binecuvântăm pe Dumnezeu Tatăl nostru, care ne-a țesut în sânul mamei, ne-a văzut și ne-a iubit înainte de a ne naște (cf. Ps 139/138, 13. 15-16), și exclamăm cu nestăvilită bucurie: «Te laud pentru că m-ai făcut o făptură atât de minunată; minunate sunt lucrările tale, Tu mă cunoști atât de bine!» (Ps 139/138, 14). Da, «această viață muritoare este, în ciuda chinurilor, a întunecatelor ei taine, a suferințelor, a caracterului ei trecător, ceva foarte frumos, o minune mereu nouă și mișcătoare, un eveniment vrednic să fie cântat în bucurie și în slavă»[110]. Mai mult, omul și viața sa nu ne apar numai ca una dintre minunile cele mai mari ale creației: omului Dumnezeu i-a conferit o demnitate cvasi-dumnezeiască (cf. Ps 8, 6-7). În orice copil care se naște și în orice om care trăiește sau care moare noi recunoaștem chipul slavei lui Dumnezeu: această slavă noi o celebrăm în orice om, semn al Dumnezeului viu, icoană a lui Isus Cristos.
Suntem chemați să dăm glas uimirii și recunoștinței pentru viața primită în dar și să primim, să gustăm și să transmitem Evanghelia vieții nu numai prin rugăciune personală și comunitară, ci mai ales prin celebrările anului liturgic. Sunt de amintit aici în mod deosebit Sacramentele, semne eficace ale prezenței și ale acțiunii mântuitoare a Domnului Isus în existența creștină: ele îi fac pe oameni părtași la viața dumnezeiască, asigurându-le energia spirituală necesară înfăptuirii în adevăr deplin a semnificației vieții, suferinței și morții. Datorită unei autentice redescoperiri a sensului riturilor și unei adecvate puneri în valoare a lor, celebrările liturgice, mai ales cele sacramentale, vor fi mereu mai în măsură să exprime adevărul în privința nașterii, a vieții, a suferinței și a morții, ajutând la trăirea acestor realități ca participare la misterul pascal al lui Cristos mort și înviat.
85. În celebrarea Evangheliei vieții trebuie să știm să apreciem și să punem în valoare și gesturile și simbolurile, în care sunt bogate diferitele tradiții și obiceiuri culturale și populare. Sunt momente și forme de întâlnire cu ajutorul cărora, în diferite țări și culturi, se manifestă bucuria pentru o viață care se naște, respectul și apărarea oricărei existențe umane, grija pentru cel care suferă sau se află în nevoi, apropierea față de vârstnic sau muribund, împărtășirea durerii celor în doliu, speranța și dorința de nemurire.
În această perspectivă, primind și sugestia oferită de Cardinali în Consistoriul din 1991, propun să se sărbătorească în fiecare an în diferitele națiuni o Zi pentru Viață, care deja se pune în practică la inițiativa unora dintre Conferințele Episcopale. Este necesar ca o asemenea Zi să fie pregătită și sărbătorită cu participarea activă a tuturor componentelor Bisericii locale. Scopul său fundamental este cel de a trezi în conștiințe, în familii, în Biserică și în societatea civilă recunoașterea sensului și valorii vieții umane în orice moment și stare, punând în mod deosebit în centrul atenției gravitatea avortului și a eutanasiei, fără a pierde din vedere totuși celelalte momente și aspecte ale vieții, care merită să fie din când în când luate în considerare cu atenție, după cum sugerează dezvoltarea situației istorice.
86. În logica cultului spiritual plăcut lui Dumnezeu (cf. Rom 12, 1), celebrarea Evangheliei vieții se cere realizată mai ales în viața de toate zilele trăită în iubire față de ceilalți și în dăruire de sine. Astfel, întreaga noastră existență va deveni primire autentică și responsabilă a darului vieții și laudă sinceră și recunoscătoare adusă lui Dumnezeu, care ne-a făcut acest dar. Este ceea ce se întâmplă în atâtea gesturi de dăruire adesea umile și ascunse săvârșite de bărbați și femei, copii și adulți, tineri și bătrâni, sănătoși și bolnavi.
În acest context, bogat în umanitate și iubire, se nasc și gesturile eroice. Ele sunt celebrarea cea mai solemnă a Evangheliei vieții, pentru că o proclamă prin dăruirea totală de sine; sunt manifestarea luminoasă a celui mai înalt grad de iubire, care este dăruirea vieții pentru persoana iubită (cf. In 15, 13); sunt participarea la misterul Crucii, în care Isus dezvăluie câtă valoare are pentru El viața oricărui om și cum se realizează aceasta în plinătate prin dăruirea sinceră de sine. Dincolo de faptele răsunătoare, există eroismul vieții zilnice, alcătuit din gesturi mari sau mici de împărtășire, care alimentează o cultură autentică a vieții. Printre aceste gesturi merită o apreciere deosebită dăruirea de organe, săvârșită în forme acceptabile din punct de vedere etic, pentru a oferi o posibilitate de însănătoșire și chiar de viață unor bolnavi altfel lipsiți de speranță.
Din acest eroism al cotidianului face parte mărturia tăcută, dar cât de rodnică și grăitoare, a «tuturor mamelor curajoase care se dedică fără rezerve familiei lor, care suferă aducându-și pe lume copiii și apoi sunt gata să-și asume orice osteneală, să înfrunte orice jertfă, pentru a le transmite ce au mai bun în ele»[111]. În trăirea misiunii lor, «nu întotdeauna aceste mame eroice găsesc sprijin în mediul propriu. Dimpotrivă, modelele de civilizație adesea promovate și propagate de mijloacele de comunicare nu favorizează maternitatea. În numele progresului și al modernității sunt prezentate ca depășite valorile fidelității, curăției, jertfirii, în care s-au distins și continuă să se distingă atâtea soții și mame creștine… Vă mulțumim, mame eroice, pentru iubirea voastră neînvinsă! Vă mulțumim pentru încrederea neclintită în Dumnezeu și în iubirea lui. Vă mulțumim pentru jertfirea vieții voastre […] Cristos în misterul pascal vă răspunde la darul pe care i l-ați făcut. Într-adevăr, El are puterea să vă dea înapoi viața pe care i-ați adus-o în dar»[112].
«La ce folosește, frații mei, dacă cineva spune că are credință, dar nu are fapte?» (Iac 2, 14): slujirea Evangheliei vieții
87. În virtutea participării la misiunea regească a lui Cristos, susținerea și promovarea vieții umane trebuie să se înfăptuiască prin slujirea carității, care se exprimă în mărturia personală, în diferite forme de voluntariat, în activitatea socială și în implicarea politică. Aceasta este o exigență deosebit de presantă în momentul actual, în care «cultura morții» se opune atât de puternic «culturii vieții» și adesea pare să o domine. Dar mai înainte de acestea există un imperativ ce se naște din «credința care lucrează prin iubire» (Gal 5, 6), după cum ne atrage atenția Scrisoarea lui Iacob: «Care-i folosul, frații mei, dacă cineva ar zice că are credință, dar fapte nu ar avea? Oare poate credința să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele și unul dintre voi le-ar zice: „Mergeți în pace! Încălziți-vă și săturați-vă!”, dar nu le-ați da cele de trebuință trupului, care-i folosul? Astfel și credința, dacă nu are fapte, e moartă în ea însăși» (2, 14-17).
În slujirea carității există o atitudine care trebuie să ne însuflețească și să ne caracterizeze: trebuie să avem grijă de celălalt ca de o persoană încredințată de Dumnezeu responsabilității noastre. Ca ucenici ai lui Isus, suntem chemați să ne facem aproapele fiecărui om (cf. Lc 10, 29-37), păstrând o preferință deosebită pentru cel care este mai sărac, singur și lipsit. Tocmai prin ajutorul dat celui înfometat, însetat, străin, gol, bolnav, închis ca și copilului încă nenăscut, bătrânului care suferă sau e în pragul morții ne este dat să-l slujim pe Isus așa cum a afirmat El însuși: «Ori de câte ori ați făcut acestea unuia dintre cei mai mici frați ai mei, mie mi-ați făcut» (Mt 25, 40). De aceea nu putem să nu ne simțim interpelați și judecați de cuvintele mereu actuale ale Sfântului Ioan Gură-de-Aur: «Vrei să cinstești trupul lui Cristos? Nu-l trece cu vederea când e gol. Nu îl cinsti aici în biserică așternându-i mătăsuri, ca apoi să-l nesocotești afară, unde suferă de frig și de goliciune»[113].
Slujirea carității față de viață trebuie să fie profund unitară: nu poate tolera unilateralisme și discriminări, pentru că viața umană este sacră și inviolabilă în toate fazele și situațiile sale; este un bun indivizibil. E vorba, deci, de a se îngriji de toată viața și de viața tuturor. Mai mult, și mai profund, trebuie mers până la înseși rădăcinile vieții și ale iubirii.
Tocmai pornind de la o iubire profundă față de orice om s-a dezvoltat de-a lungul veacurilor o extraordinară istorie a carității, care a introdus în viața bisericească și civilă numeroase structuri de slujire a vieții ce trezesc admirația oricărui observator lipsit de idei preconcepute. Este o istorie pe care, cu reînnoit simț de responsabilitate, trebuie să continue să o scrie fiecare comunitate creștină printr-o acțiune pastorală și socială multiplă. În acest sens trebuie realizate forme discrete și eficiente de însoțire a vieții pe cale să se nască printr!un sprijin deosebit față de mamele care, deși lipsite de susținerea tatălui, nu se tem să-și aducă pe lume copilul și să-l educe. O grijă analoagă trebuie acordată vieții aflate în marginalitate sau în suferință, mai ales în fazele ei finale.
88. Toate acestea comportă o răbdătoare și curajoasă activitate de educație care să-i solicite pe toți și pe fiecare să-și ia asupră-și povara celorlalți (cf. Gal 6, 2); cer o continuă promovare a vocațiilor la slujire, mai ales printre tineri; implică realizarea unor proiecte și inițiative concrete, stabile și inspirate de Evanghelie.
Multe sunt instrumentele ce trebuie puse în valoare cu competență și seriozitate. La izvoarele vieții, centrele pentru metodele naturale de reglementare a fertilității trebuie promovate ca un ajutor puternic pentru paternitatea și maternitatea responsabilă, în care fiecare persoană, începând cu copilul, este recunoscută și respectată pentru ea însăși și fiecare alegere e însuflețită și călăuzită de criteriul dăruirii sincere de sine. Și consilierii matrimoniali și familiali, prin acțiunea lor specifică de sfătuire și prevenire, desfășurată în lumina unei antropologii coerente cu viziunea creștină asupra persoanei, asupra cuplului și a sexualității, constituie un serviciu prețios pentru a redescoperi sensul iubirii și al vieții și pentru a susține și însoți fiecare familie în misiunea ei de «sanctuar al vieții». În slujba vieții pe cale să se nască se pun și centrele de ajutor oferit vieții și casele de primire a vieții. Datorită acțiunii lor, numeroase mame necăsătorite și cupluri aflate în dificultate regăsesc motivații și convingeri, află asistență și sprijin pentru a depăși greutăți și temeri în primirea unei vieți pe cale de a se naște sau abia ieșite la lumină.
În fața vieții aflate în condiții de dificultate, de deviere, de boală și de marginalitate, alte instrumente cum ar fi comunitățile de recuperare a toxico-dependenților, comunitățile de găzduire a minorilor sau a bolnavilor mentali, centrele de îngrijire și de primire a bolnavilor de SIDA, cooperativele de solidaritate, mai ales pentru handicapați sunt o expresie elocventă a ceea ce știe să inventeze caritatea pentru a da fiecăruia noi motive de speranță și posibilități concrete de viață.
Apoi, când existența pământească se îndreaptă spre capăt, tot caritatea găsește modalitățile cele mai oportune pentru ca bătrânii, mai ales dacă nu sunt autosuficienți, și așa-numiții bolnavi terminali să se poată bucura de o asistență cu adevărat umană și să primească răspunsuri adecvate la exigențele lor, mai ales la angoasă și la singurătate. Este de neînlocuit în aceste cazuri rolul familiilor; dar ele pot găsi un mare ajutor în structurile sociale de asistență și, la nevoie, în recurgerea la îngrijirile paliative, folosindu-se de serviciile sanitare și sociale corespunzătoare, care acționează fie în locurile publice de spitalizare și tratament, fie la domiciliu.
Îndeosebi trebuie reconsiderat rolul spitalelor, clinicilor și sanatoriilor: adevărata lor identitate nu este numai aceea de structuri în care sunt îngrijiți bolnavii și muribunzii, ci mai ales aceea de ambiente în care suferința, durerea și moartea sunt recunoscute și interpretate în semnificația lor umană și specific creștină. În mod deosebit, această identitate trebuie să se arate limpede și eficientă în institutele ce depind de călugări sau care sunt în vreun fel legate de Biserică.
89. Aceste structuri și locuri de slujire a vieții și toate celelalte inițiative de sprijin și solidaritate pe care diferitele situații le vor putea sugera trebuie să fie însuflețite de persoane generoase și disponibile și profund conștiente cât este de hotărîtoare Evanghelia vieții pentru binele individului și al societății.
E deosebită responsabilitatea încredințată personalului sanitar: medici, farmaciști, infirmieri, capelani, călugări și călugărițe, administratori și voluntari. Profesia lor îi vrea ocrotitori și slujitori ai vieții umane. În contextul cultural și social de astăzi, în care știința și arta medicală riscă să-și piardă dimensiunea etică nativă, ei pot fi uneori puternic ispitiți să se transforme în unelte de manipulare a vieții sau chiar în aducători de moarte. În fața acestei ispite, responsabilitatea lor a crescut astăzi imens și își găsește inspirația cea mai profundă și sprijinul cel mai puternic tocmai în intrinseca și imprescriptibila dimensiune etică a profesiei sanitare, după cum recunoștea deja străvechiul și mereu actualul jurământ al lui Hipocrate, care îi cere fiecărui medic să se implice pentru respectarea absolută a vieții umane și a sacralității ei.
Respectarea absolută a fiecărei vieți umane nevinovate pretinde și exercitarea obiecției de conștiință față de avortul provocat și față de eutanasie. Provocarea morții nu poate fi niciodată considerată ca o îngrijire medicală, nici chiar atunci când intenția ar fi numai de a răspunde la o cerere a pacientului: înseamnă mai degrabă negarea profesiei sanitare, care se caracterizează printr-un «da» pasionat și statornic spus vieții. Și cercetarea biomedicală, domeniu fascinant și promițător de noi mari binefaceri pentru omenire, trebuie întotdeauna să refuze experimentări, cercetări sau aplicații care, nerecunoscând demnitatea inviolabilă a ființei umane, încetează să se mai afle în slujba oamenilor și se transformă în realități care, chiar dacă par a-i ajuta, îi oprimă.
90. Un rol specific sunt chemate să-l desfășoare persoanele implicate în voluntariat: ele oferă o contribuție prețioasă în slujba vieții când știu să îmbine capacitatea profesională cu iubirea generoasă și gratuită. Evanghelia vieții le îndeamnă să-și ridice sentimentele de simplă filantropie la înălțimea iubirii lui Cristos; să redobândească în fiecare zi, în mijlocul ostenelilor și oboselii, conștiința demnității fiecărui om; să iasă în întâmpinarea nevoilor persoanelor, inițiind dacă e necesar căi noi acolo unde nevoia e mai urgentă și sunt mai slabe atenția și sprijinul.
Realismul tenace al carității cere ca Evanghelia vieții să fie slujită și prin forme de activitate socială și implicare politică, apărând și propunând valoarea vieții în societățile noastre tot mai complexe și pluraliste. Indivizii, familiile, grupurile, asociațiile au, chiar dacă sub titluri și moduri diferite, o răspundere în activitatea socială și în elaborarea unor proiecte culturale, economice, politice și legislative care, în respect față de toți și conform cu logica conviețuirii democratice, să contribuie la edificarea unei societăți în care demnitatea fiecărei persoane să fie recunoscută și ocrotită și viața tuturor să fie apărată și promovată.
Această îndatorire le revine în mod deosebit autorităților publice. Chemate să slujească omul și binele comun, ele au îndatorirea să realizeze opțiuni curajoase în favoarea vieții, mai ales în sfera dispozițiilor legislative. Într-un regim democratic, în care legile și deciziile se elaborează pe baza consensului multora, se poate atenua în conștiința indivizilor investiți cu autoritate simțul responsabilității personale. Dar nimeni nu poate abdica vreodată de la aceasta, cu atât mai mult atunci când are un mandat legislativ sau decizional care îl cheamă să răspundă în fața lui Dumnezeu, a propriei conștiințe și a societății întregi de opțiuni eventual contrarii adevăratului bine comun. Deși legile nu sunt unicul instrument pentru a apăra viața umană, ele au totuși un rol foarte important și uneori determinant în promovarea unei mentalități și a unor obiceiuri. Repet încă o dată că o normă ce violează dreptul natural la viață a unui nevinovat este nedreaptă și, ca atare, nu poate avea valoare de lege. De aceea îmi reînnoiesc cu tărie apelul față de toți oamenii politici ca să nu promulge legi care, nerecunoscând demnitate persoanei, amenință la rădăcină însăși conviețuirea civilă.
Biserica știe că, în contextul unor democrații pluraliste, datorită unor puternice curente culturale de impostare diferită, e dificilă realizarea unei apărări legale eficiente a vieții. Însuflețită totuși de certitudinea că adevărul moral nu poate să nu aibă un ecou în adâncul fiecărei conștiințe, ea îi încurajează pe oamenii politici, începând cu cei care sunt creștini, să nu se resemneze și să realizeze opțiunile care, ținând seama de posibilitățile concrete, să ducă la restabilirea unei ordini drepte în afirmarea și promovarea valorii vieții. În această perspectivă trebuie subliniat că nu e suficientă eliminarea legilor nedrepte. Trebuie îndepărtate cauzele care favorizează atentatele la adresa vieții, mai ales asigurând sprijinul cuvenit familiei și mamelor: politica familială trebuie să fie temei și motor al tuturor politicilor sociale. De aceea trebuie stimulate inițiative sociale și legislative capabile să garanteze condiții de libertate autentică în opțiunile referitoare la paternitate și maternitate; e necesară și reorientarea politicilor referitoare la muncă, la urbanism, la habitat și la servicii, ca să se poată concilia între ele timpul de muncă și timpul familiei și să devină într-adevăr posibilă îngrijirea copiilor și a bătrânilor.
91. Un capitol important al politicii pentru viață este constituit astăzi de problematica demografică. Autoritățile publice au desigur responsabilitatea de «a lua inițiative spre a orienta demografia populației»[114]; dar astfel de inițiative trebuie întotdeauna să presupună și să respecte responsabilitatea primară și inalienabilă a soților și a familiilor și nu pot recurge la metode care nu respectă persoana și drepturile ei fundamentale, începând cu dreptul la viață al oricărei ființe umane nevinovate. Este deci inacceptabil din punct de vedere moral ca pentru reglementarea nașterilor să se încurajeze sau chiar să se impună folosirea unor mijloace cum ar fi contracepția, sterilizarea și avortul.
Cu totul altele sunt căile pentru a rezolva problema demografică: guvernele și diferitele instituții internaționale trebuie în primul rând să se îngrijească de crearea unor condiții economice, sociale, medico-sanitare și culturale care să le îngăduie soților să-și facă opțiunile de procreare în deplină libertate și cu adevărată responsabilitate; ele trebuie și să se străduiască să «potențeze posibilitățile și să distribuie cu mai multă echitate bogățiile, așa încât toți să aibă parte în mod egal de bunurile creației. Trebuie găsite soluții la nivel mondial, instaurându-se o autentică economie de comuniune și împărtășire a bunurilor, atât pe plan internațional cât și pe plan național»[115]. Aceasta e singura cale ce respectă demnitatea persoanelor și a familiilor, precum și autenticul patrimoniu cultural al popoarelor.
Așadar, slujirea Evangheliei vieții este vastă și complexă. Ea ne apare tot mai mult ca mediu prețios și favorabil pentru o colaborare efectivă cu frații din alte Biserici și Comunități bisericești, pe linia acelui ecumenism al faptelor, pe care l-a încurajat cu autoritate Conciliul Vatican II[116]. Ea se prezintă și ca spațiu providențial pentru dialogul și colaborarea cu credincioșii altor religii și cu toți oamenii de bunăvoință: apărarea și promovarea vieții nu sunt monopolul nimănui, ci îndatorire și responsabilitate a tuturor. Interpelarea care ne stă în față în pragul celui de-al treilea mileniu este gravă: numai o colaborare armonioasă a tuturor celor care cred în valoarea vieții va putea evita înfrângerea civilizației, cu consecințe imprevizibile.
«Un dar al Domnului sunt fiii, rodul pântecelui este răsplată de la El» (Ps 127/126, 3): familia «sanctuar al vieții»
92. Înlăuntrul «poporului vieții și pentru viață» e decisivă răspunderea familiei: e o responsabilitate ce izvorăște din însăși natura ei de a fi comunitate de viață și de iubire, bazată pe căsătorie și din misiunea ei de a «ocroti, dezvălui și împărtăși iubirea»[117]. Este în cauză însăși iubirea lui Dumnezeu, ai cărei colaboratori și interpreți sunt constituiți părinții în transmiterea vieții și educarea ei conform cu planul său de Tată[118]. Este așadar iubirea care se face gratuitate, primire, dăruire: în familie fiecare e recunoscut, respectat și cinstit pentru că e persoană și, dacă cineva are mai mare nevoie, grija față de el e cu atât mai intensă și mai atentă.
Familia e implicată în întregul arc de existență al membrilor săi, de la naștere până la moarte. Ea este cu adevărat «sanctuarul vieții […], locul în care viața, darul lui Dumnezeu, poate fi primită așa cum se cuvine și apărată de numeroasele atacuri la care e expusă, locul unde ea se poate dezvolta conform exigențelor unei creșteri umane autentice»[119]. De aceea este hotărâtor și de neînlocuit rolul familiei în construirea culturii vieții.
Ca Biserică domestică, familia e chemată să vestească, să celebreze și să slujească Evanghelia vieții. E o îndatorire ce-i privește în primul rând pe soți, chemați să fie transmițători ai vieții, pe baza unei mereu reînnoite conștiințe asupra sensului zămislirii ca eveniment privilegiat în care se vădește că viața umană este un dar primit pentru a fi, la rându-i, dăruit. În procrearea unei noi vieți părinții observă că copilul «dacă e rodul dăruirii lor reciproce de iubire, este la rându-i un dar pentru amândoi, un dar care izvorăște din dar»[120].
Familia își îndeplinește misiunea de a vesti Evanghelia vieții, mai ales prin educarea copiilor. Prin cuvânt și exemplu, în relațiile și alegerile de fiecare zi și prin gesturi și semne concrete, părinții își inițiază copiii la libertatea autentică, ce se realizează în dăruirea sinceră de sine, și cultivă în ei respectul față de celălalt, simțul de dreptate, primirea cordială, dialogul, slujirea generoasă, solidaritatea și orice altă valoare ce ajută la trăirea vieții ca pe un dar. Acțiunea educativă a părinților creștini trebuie să se facă slujire a credinței copiilor și ajutor oferit lor ca să-și împlinească vocația primită de la Dumnezeu. În misiunea educativă a părinților e cuprins faptul de a-și învăța copiii și a le da mărturie despre adevăratul sens al suferinței și al morții: o vor putea face dacă vor ști să fie atenți la orice suferință pe care o vor întâlni în jurul lor și, în primul rând, dacă vor ști să dezvolte atitudini de apropiere, asistență și participare față de bolnavi și bătrâni în mediul familial.
93. Pe lângă aceasta, familia celebrează Evanghelia vieții prin rugăciunea zilnică, individuală și familială: prin ea îl laudă pe Domnul și îi mulțumește pentru darul vieții și imploră lumină și putere pentru a înfrunta momentele de dificultate și suferință, fără a-și pierde niciodată speranța. Dar celebrarea care dă semnificație oricărei alte forme de rugăciune și de cult este aceea care se exprimă în existența de fiecare zi a familiei, dacă e o existență făcută din iubire și dăruire.
Celebrarea se transformă astfel într-o slujire a Evangheliei vieții, care se exprimă prin solidaritate, experimentată în interiorul și în jurul familiei ca atenție grijulie, trează și cordială în acțiunile mici și smerite de fiecare zi. O expresie deosebit de semnificativă a solidarității între familii e disponibilitatea de a adopta sau de a lua în încredințare copii părăsiți de părinții lor sau aflați în orice situație de gravă dificultate. Adevărata iubire paternă sau maternă știe să meargă dincolo de legăturile de carne și sânge și să primească și copii din alte familii, oferindu-le cele necesare pentru viață și pentru dezvoltare deplină. Printre formele de adopțiune, merită propusă și adopțiunea la distanță, care e de preferat în cazurile în care părăsirea are drept unic motiv condițiile de mare sărăcie a familiei. Într-adevăr, printr-un astfel de tip de adopțiune, se oferă părinților ajutoarele necesare pentru a-și păstra și educa propriii copii, fără a-i dezrădăcina din mediul lor natural.
Înțeleasă ca «determinarea hotărâtă și perseverentă de a se implica pentru binele comun»[121], solidaritatea se cere exercitată și prin diferite forme de participare socială și politică. Prin urmare, a sluji Evanghelia vieții implică efortul familiilor, mai ales prin participare la asociații adecvate, pentru ca legile și instituțiile Statului să nu lezeze în nici un fel dreptul la viață, de la zămislire până la moartea naturală, ci să-l apere și să-l promoveze.
94. Un rol deosebit trebuie recunoscut bătrânilor. În timp ce în anumite culturi persoana mai înaintată în vârstă rămâne inserată în familie având un rol activ important, în alte culturi, în schimb, omul bătrân e simțit ca o povară inutilă și e părăsit: într-un astfel de context poate apărea mai ușor ispita de a recurge la eutanasie.
Marginalizarea sau de-a dreptul respingerea bătrânilor sunt intolerabile. Prezența lor în familie, sau cel puțin apropierea familiei de ei atunci când din cauza spațiului restrâns de locuit sau din alte motive această prezență nu e posibilă, au o importanță fundamentală în crearea unui climat de schimb reciproc și de comunicare ce-i îmbogățește pe toți între diferitele vârste ale vieții. Este deci important să se păstreze, sau să se restabilească acolo unde s-a pierdut, un fel de «pact» între generații, așa încât părinții bătrâni, ajunși la capătul drumului lor, să poată afla în copii acceptarea și solidaritatea pe care au avut-o ei înșiși față de aceștia când se aflau în pragul vieții: o cere ascultarea față de porunca dumnezeiască de a-ți cinsti tatăl și mama (cf. Ex 20, 12; Lev 19, 3). Dar nu e doar atât. Bătrânul nu trebuie considerat doar ca obiect de atenție, apropiere și slujire. Și el are o contribuție prețioasă de adus la Evanghelia vieții. Datorită bogatului patrimoniu de experiență acumulat de-a lungul anilor, el poate și trebuie să fie dăruitor de înțelepciune, mărturie de speranță și iubire.
Dacă e adevărat că «viitorul omenirii trece prin familie»[122], trebuie să recunoaștem că actualele condiții sociale, economice și culturale fac adesea mai dificilă îndatorirea familiei de a sluji viața. Ca să-și poată realiza vocația de «sanctuar al vieții», celulă a unei societăți care iubește și acceptă viața, e necesar și urgent ca familia însăși să fie ajutată și sprijinită. Societățile și Statele trebuie să le asigure întreg sprijinul, inclusiv economic, necesar pentru ca familiile să poată răspunde în mod mai uman propriilor probleme. Din partea ei, Biserica trebuie să promoveze neobosit o pastorală familială în stare să stimuleze orice familie să-și redescopere și să-și trăiască cu bucurie și curaj misiunea față de Evanghelia vieții.
«Umblați ca fii ai luminii» (Ef 5, 8): pentru realizarea unei cotituri culturale
95. «Umblați ca fii ai luminii […] Deosebiți ce este bineplăcut Domnului și nu vă faceți părtași la faptele sterpe ale întunericului» (Ef 5, 8. 10-11). În contextul social de astăzi, marcat de o luptă dramatică între «cultura vieții» și «cultura morții», trebuie să se maturizeze un puternic simț critic, în stare să discearnă adevăratele valori și exigențele autentice.
Se impune urgent o mobilizare generală a conștiințelor și un efort etic comun pentru a pune în mișcare o mare strategie în favoarea vieții. Toți împreună trebuie să construim o nouă cultură a vieții: nouă, adică în stare să înfrunte și să rezolve problemele inedite de astăzi privitoare la viața omului; nouă, pentru că e însușită cu o convingere mai solidă și mai activă din partea tuturor creștinilor; nouă, pentru că e în stare să stârnească o confruntare culturală serioasă și curajoasă cu toți. Urgența acestei cotituri culturale e legată de situația istorică pe care o străbatem, dar se înrădăcinează în însăși misiunea evanghelizatoare proprie Bisericii. Într-adevăr, Evanghelia tinde să «transforme dinăuntru, să reînnoiască omenirea»[123]; e ca aluatul care dospește toată frământătura (cf. Mt 13, 33) și, ca atare, e destinată să impregneze toate culturile și să le însuflețească din interior[124], pentru că exprimă întregul adevăr asupra omului și asupra vieții lui.
Trebuie început prin reînnoirea culturii vieții chiar în interiorul comunităților creștine. Prea adeseori credincioșii, chiar aceia care participă activ la viața eclezială, cad într-un fel de disociere între credința creștină și exigențele ei etice față de viață, ajungând astfel la subiectivism moral și la anumite comportamente inacceptabile. Trebuie să ne întrebăm atunci cu mare luciditate și curaj ce cultură a vieții este răspândită astăzi printre creștini, în familiile, grupurile și comunitățile diecezelor noastre. Cu multă limpezime și hotărîre trebuie să discernem ce pași trebuie făcuți pentru a sluji viața în plinătatea adevărului ei. În același timp trebuie să promovăm o confruntare serioasă și aprofundată cu toți, chiar și cu necredincioșii, asupra problemelor fundamentale ale vieții umane, în locurile de elaborare a gândirii, ca și în diversele medii profesionale și acolo unde se desfășoară existența zilnică a fiecăruia.
96. Primul pas, fundamental, pentru a realiza această cotitură culturală constă în formarea conștiinței morale privitor la valoarea incomensurabilă și inviolabilă a oricărei vieți omenești. E de cea mai mare importanță redescoperirea legăturii indisolubile între viață și libertate. Sunt bunuri indivizibile: unde este lezat unul, ajunge să fie lezat și celălalt. Nu există libertate adevărată acolo unde viața nu este primită și iubită; și nu există viață deplină decât în libertate. Ambele realități au și un punct de referință primordial și specific care le leagă indisolubil: vocația la iubire. Această iubire, ca dăruire sinceră de sine[125] e sensul cel mai adevărat al vieții și al libertății persoanei.
Nu mai puțin decisivă în formarea conștiinței este redescoperirea legăturii constitutive care unește libertatea cu adevărul. După cum am accentuat în repetate rânduri, separarea radicală a libertății de adevărul obiectiv face imposibilă întemeierea drepturilor persoanei pe o bază rațională solidă și pune premisele pentru ca în societate să se afirme arbitrariul inguvernabil al indivizilor sau totalitarismul aducător de moarte al puterii publice[126].
Este esențial apoi ca omul să recunoască evidența originară a condiției sale de creatură, care primește de la Dumnezeu ființa și viața ca pe un dar și îndatorire: numai admițând această dependență primară a sa în ființă își poate realiza omul în plinătate viața și libertatea și în același timp poate respecta în profunzime viața și libertatea oricărei alte persoane. Mai ales aici se dezvluie faptul că «în centrul oricărei culturi stă atitudinea pe care omul o ia în fața celui mai mare mister: misterul lui Dumnezeu»[127]. Când Dumnezeu este negat și omul trăiește ca și cum El n-ar exista, sau pur și simplu nu ține seama de poruncile Lui, se ajunge ușor și la negarea sau la compromiterea demnității persoanei umane și a inviolabilității vieții ei.
97. De formarea conștiinței e strâns legată acțiunea educativă, care îl ajută pe om să fie tot mai mult om, îl introduce tot mai profund în adevăr, îl îndreaptă către un respect crescând față de viață, îl formează la relațiile drepte între persoane.
Îndeosebi este necesară educarea la prețuirea valorii vieții începând chiar de la rădăcinile ei. E o iluzie să crezi că se poate construi o adevărată cultură a vieții umane dacă tinerii nu sunt ajutați să accepte și să trăiască sexualitatea, iubirea și întreaga existență conform cu adevărata lor semnificație și în corelația intimă dintre ele. Sexualitatea, bogăție a întregii persoane, «își manifestă semnificația profundă călăuzind persoana la dăruirea de sine în iubire»[128]. Banalizarea sexualității este printre principalii factori care stau la originea disprețului față de viața pe cale de a se naște: numai o iubire adevărată știe să ocrotească viața. Nu se poate renunța, așadar, la a oferi mai ales adolescenților și tinerilor o autentică educație la sexualitate și la iubire, o educație ce implică formarea la curăție, ca virtute ce favorizează maturitatea persoanei și o face capabilă să respecte semnificația «sponsală» a trupului.
Acțiunea de educare la viață comportă formarea soților la procrearea responsabilă. Aceasta, în adevărata ei semnificație, cere ca soții să fie ascultători față de chemarea Domnului și să acționeze ca interpreți fideli ai planului său: aceasta se realizează deschizând cu generozitate familia pentru noi vieți și, în orice caz, rămânând într-o atitudine de deschidere și de slujire față de viață chiar și atunci când, din motive serioase și în respect față de legea morală, soții decid să evite temporar sau pentru o perioadă nedeterminată o nouă zămislire. Legea morală îi obligă în orice caz să-și stăpânească tendințele instinctului și ale pasiunilor și să respecte legile biologice înscrise în persoana lor. Tocmai acest respect face legitimă, în slujba responsabilității în procreare, recurgerea la metodele naturale de reglementare a fertilității: ele sunt tot mai bine precizate din punct de vedere științific și oferă posibilități concrete unor opțiuni în armonie cu valorile morale. O considerare cinstită a rezultatelor dobândite ar trebui să nimicească prejudecățile ce sunt încă prea răspândite și să-i convingă pe soți, precum și personalul sanitar și de asistență socială, de importanța unei formări adecvate în această privință. Biserica e recunoscătoare față de aceia care, cu sacrificii personale și cu o dăruire adesea neștiută, se implică în cercetarea și răspândirea acestor metode, promovând totodată o educare la valorile morale pe care le presupune folosirea lor.
Acțiunea educativă nu poate să nu ia în considerație și suferința și moartea. În realitate, ele fac parte din experiența umană și este pe cât de zadarnică pe atât de eronată încercarea de a le ascunde sau de a le îndepărta. Dimpotrivă, fiecare om trebuie ajutat să le surprindă misterul profund în realitatea lui concretă și aspră. Și durerea și suferința au un sens și o valoare când sunt trăite în strânsă legătură cu iubirea primită și dăruită. În această perspectivă am voit să se celebreze în fiecare an Ziua Mondială a Bolnavului, subliniind «caracterul mântuitor al oferirii suferinței, care, trăită în comuniune cu Cristos, aparține esenței înseși a răscumpărării»[129]. De altfel, chiar și moartea e cu totul altceva decât o aventură fără speranță: este poarta existenței care se deschide spre veșnicie și, pentru cei care o trăiesc în Cristos, este experiență de participare la misterul lui de moarte și înviere.
98. În sinteză, putem spune că această cotitură culturală care e de dorit cere de la toți curajul de a-și asuma un nou stil de viață care constă în a pune la baza opțiunilor concrete la nivel personal, familial, social și internațional adevărata scară a valorilor: primatul lui «a fi» asupra lui «a avea»[130], al persoanei asupra lucrurilor[131]. Acest stil reînnoit de viață implică și trecerea de la indiferență la interesul față de celălalt și de la refuz la primirea lui: ceilalți nu sunt concurenți de care să ne apărăm, ci frați și surori cu care trebuie să fim solidari; trebuie iubiți pentru ei înșiși; ei ne îmbogățesc prin însăși prezența lor.
În mobilizarea pentru o nouă cultură a vieții, nimeni nu trebuie să se simtă exclus: toți au un rol important de îndeplinit. Alături de aceea a familiilor, e deosebit de prețioasă misiunea profesorilor și educatorilor. Va depinde mult de ei dacă tinerii, formați la o adevărată libertate, vor ști să păstreze în ei și să răspândească în jur idealuri autentice de viață și vor ști să crească într-o atitudine de respect și slujire față de orice persoană, în familie și în societate.
Și intelectualii pot face mult pentru a construi o nouă cultură a vieții umane. O îndatorire specială le revine intelectualilor catolici, chemați să fie prezenți în mod activ în locurile privilegiate unde se elaborează cultura, în lumea școlii și a universității, în mediile cercetării științifice și tehnice, în locurile creației artistice și ale reflecției umaniste. Nutrindu-și inspirația și acțiunea din seva curată a Evangheliei, ei trebuie să se străduiască să favorizeze o nouă cultură a vieții prin contribuții serios documentate și capabile să se impună prin valoarea lor atenției și respectului tuturor. Tocmai în această perspectivă am instituit Academia Pontificală pentru Viață cu misiunea de «a studia, forma și informa cu privire la principalele probleme de biomedicină și de drept referitoare la promovarea și la apărarea vieții, mai ales în relația directă pe care acestea o au cu morala creștină și cu directivele Magisteriului Bisericii»[132]. Un aport specific va trebui să vină și de la universități, îndeosebi de la cele catolice, și de la centrele, institutele și comitetele de bioetică.
Este mare și gravă răspunderea lucrătorilor din domeniul mass-media, chemați să se implice pentru ca mesajele transmise cu atâta eficacitate să contribuie la cultura vieții. Ei trebuie deci să prezinte exemple înalte și nobile de viață și să dea spațiu mărturiilor pozitive și uneori eroice de iubire față de om; să înfățișeze cu mare respect valorile sexualității și ale iubirii, fără a se complace în ceea ce corupe și înjosește demnitatea omului. În lectura realității, ei trebuie să refuze evidențierea a tot ceea ce poate sugera sau agrava sentimente sau atitudini de indiferență, de dispreț sau de refuz față de viață. În fidelitatea scrupuloasă față de adevărul faptelor, sunt chemați să îmbine libertatea de informare, respectul față de orice persoană și un profund simț de omenie.
99. În cotitura culturală în favoarea vieții, femeile au un spațiu de gândire și de acțiune unic și fără îndoială hotărâtor: lor le revine să se facă promotoare ale unui «nou feminism» care, fără a cădea în ispita modelelor masculinizante, să știe să recunoască și să exprime adevăratul geniu al feminității în toate manifestările vieții sociale, acționând pentru depășirea oricărei forme de discriminare, de violență și de exploatare.
Reluând cuvintele mesajului de încheiere al Conciliului Vatican II, adresez și eu femeilor chemarea presantă: «Reconciliați-i pe oameni cu viața!»[133] Voi sunteți chemate să dați mărturie simțului de iubire autentică, de dăruire și de primire a celuilalt, care se realizează în mod specific în relația conjugală, dar care trebuie să fie sufletul oricărei alte relații interpersonale. Experiența maternității favorizează la voi o sensibilitate acută pentru alții și totodată vă conferă o îndatorire deosebită: «Maternitatea cuprinde o comuniune aparte cu misterul vieții, care se maturizează în sânul femeii […] Acest mod unic de contact cu noul om aflat în curs de formare creează la rându-i o atitudine față de om nu numai față de propriul copil, ci față de om în general ce caracterizează profund întreaga personalitate a femeii»[134]. Într-adevăr, mama primește și poartă în sine pe un altul, îi dă posibilitatea să crească înlăuntrul ei, îi face loc, respectându-l în alteritatea lui. Astfel, femeia percepe și-i învață și pe alții că relațiile umane sunt autentice dacă se deschid față de primirea celeilalte persoane recunoscute și iubite pentru demnitatea care-i derivă din faptul că este persoană și nu din alți factori cum ar fi utilitatea, vigoarea, inteligența, frumusețea, sănătatea. Aceasta e contribuția fundamentală pe care Biserica și omenirea o așteaptă de la femei. Și este premisa de neînlocuit pentru o cotitură culturală autentică.
Un gând special aș vrea să vi-l rezerv vouă, femei care ați recurs la avort. Biserica știe câte condiționări pot să fi influențat asupra hotărârii voastre și nu se îndoiește că în multe cazuri a fost vorba de o hotărâre plină de suferință, poate dramatică. Probabil că rana din sufletul vostru nu s-a închis încă. În realitate, ceea ce s-a întâmplat a fost și rămâne profund nedrept. Dar nu vă lăsați copleșite de descurajare și nu abandonați speranța. Să știți să înțelegeți, mai degrabă, ceea ce s-a petrecut și să-l interpretați în adevărul său. Dacă încă nu ați făcut-o, deschideți-vă cu umilință și încredere față de căință: Părintele a toată îndurarea vă așteaptă pentru a vă oferi iertarea și pacea sa în sacramentul Împăcării. Vă veți da seama că nimic nu e pierdut și veți putea cere iertare și copilului vostru, care acum trăiește în Domnul. Ajutate de sfatul și apropierea unor persoane prietene și competente, veți putea fi, prin mărturia voastră izvorâtă din suferință, printre apărătorii cei mai elocvenți ai dreptului tuturor la viață. Prin angajarea voastră pentru viață, încununată eventual de nașterea unor noi copii și realizată prin primirea și atenția față de cel care are mai multă de nevoie de cineva care să-i fie alături, veți fi făuritoarele unui nou mod de a considera viața omului.
100. În acest mare efort pentru o nouă cultură a vieții suntem sprijiniți și însuflețiți de încrederea celui care știe că Evanghelia vieții, ca și Împărăția lui Dumnezeu, crește și dă roade bogate (cf. Mc 4, 26-29). Există, desigur, o disproporție enormă între mijloaccele numeroase și puternice cu care sunt înzestrate forțele ce acționează în sprijinul «culturii morții» și acelea de care dispun promotorii unei «culturi a vieții și a iubirii». Dar noi știm că ne putem încrede în ajutorul lui Dumnezeu, la care nimic nu e cu neputință (cf. Mt 19, 26).
Cu această certitudine în inimă și îndemnat de o grijă neobosită pentru soarta fiecărui om, repet astăzi tuturor ceea ce am spus familiilor angajate în îndatoririle lor devenite dificile din cauza pericolelor ce le amenință[135]: e urgentă o mare rugăciune pentru viață, care să străbată lumea întreagă. Prin inițiative extraordinare și în rugăciunea obișnuită din orice comunitate creștină, din orice grup sau asociație, din orice familie și din inima fiecărui credincios să se înalțe o implorare pasionată către Dumnezeu, Creatorul și Iubitorul vieții. Isus însuși ne-a arătat prin exemplul său că rugăciunea și postul sunt armele principale și cele mai eficiente împotriva puterilor răului (cf. Mt 4, 1-11) și i-a învățat pe ucenicii săi că unii diavoli nu pot fi alungați decât în acest fel (cf. Mc 9, 29). Să regăsim, deci, umilința și curajul de a ne ruga și a posti pentru a obține ca puterea ce vine de sus să nimicească zidurile de înșelăciune și de minciună care ascund de ochii atâtor frați și surori natura perversă a unor comportări și legi ostile față de viață și să le deschidă inimile față de propuneri și inițiative inspirate de civilizația vieții și a iubirii.
«Acestea vi le scriem pentru ca bucuria noastră să fie desăvârșită» (1 In 1-4): Evanghelia vieții este pentru cetatea oamenilor
101. «Acestea vi le scriem pentru ca bucuria noastră să fie desăvârșită» (1 In 1-4). Revelația Evangheliei vieții ne e dată ca un bun ce trebuie împărtășit tuturor: pentru ca toți să fie în împărtășire cu noi și cu Treimea (cf. 1 In 1, 3). Nici noi nu am putea fi în bucurie deplină dacă nu am împărtăși această Evanghelie celorlalți, ci am ți-ne-o numai pentru noi.
Evanghelia vieții nu este exclusiv pentru credincioși: este pentru toți. Problema vieții și a apărării și promovării ei nu este numai o prerogativă a creștinilor. Chiar dacă primește o lumină și o forță extraordinară din credință, ea aparține oricărei conștiințe umane care aspiră la adevăr și este atentă și preocupată de soarta omenirii. Există cu siguranță în viață o valoare sacră și religioasă, dar ea nu-i interpelează nicidecum numai pe credincioși: într-adevăr, este vorba de o valoare pe care o poate percepe orice ființă umană, chiar și în lumina rațiunii, și care, de aceea, îi privește în mod necesar pe toți.
Prin urmare, acțiunea noastră de «popor al vieții și pentru viață» trebuie să fie interpretată corect și primită cu simpatie. Când Biserica declară că respectul necondiționat față de dreptul la viață al oricărei persoane nevinonate de la zămislire până la moartea sa naturală e unul din stâlpii pe care se întemeiază orice societate civilă, ea «vrea pur și simplu să promoveze un Stat uman. Un Stat care să recunoască drept îndatorire primordială apărarea drepturilor fundamentale ale persoanei umane, mai ales ale celei mai slabe»[136].
Evanghelia vieții este pentru cetatea oamenilor. A acționa în favoarea vieții înseamnă a contribui la reînnoirea societății prin edificarea binelui comun. Așadar nu e posibilă construirea binelui comun fără a recunoaște și a ocroti dreptul la viață, pe care se întemeiază și se dezvoltă toate celelalte drepturi inalienabile ale ființei umane. Nici nu poate avea baze solide o societate care în timp ce afirmă valori ca demnitatea persoanei, dreptatea și pacea se contrazice în mod radical acceptând sau tolerând cele mai diferite forme de disprețuire și violare a vieții umane, mai ales când e slabă și marginalizată. Numai respectul față de viață poate întemeia și garanta bunurile cele mai prețioase și mai necesare ale societății, ca democrația și pacea.
Într-adevăr, nu poate exista o adevărată democrație dacă nu se recunoaște demnitatea fiecărei persoane și nu i se respectă drepturile.
Nu poate exista nici pace adevărată, dacă nu este apărată și promovată viața, după cum amintea Paul al VI-lea: «Orice crimă împotriva vieții este un atentat împotriva păcii, mai ales dacă acesta pătrunde în moravurile poporului […] în timp ce acolo unde drepturile omului sunt realmente afirmate, recunoscute și apărate în mod public, pacea devine atmosfera veselă și eficientă a vieții sociale»[137].
«Poporul vieții» se bucură să-și poată împărtăși cu atâția alții angajarea; astfel va fi tot mai numeros «poporul vieții» și noua cultură a iubirii și a solidarității se va putea dezvolta spre adevăratul bine al cetății oamenilor.
102. La capătul acestei enciclice, privirea se îndreaptă spontan spre Domnul Isus, «Pruncul născut pentru noi» (cf. Is 9, 5), pentru a contempla în El «Viața» care «s-a arătat» (1 In 1, 2). În misterul acestei nașteri se realizează întâlnirea lui Dumnezeu cu omul și are început drumul Fiului lui Dumnezeu pe pământ, un drum care va culmina cu dăruirea vieții pe cruce: prin moartea sa El va învinge moartea și va deveni pentru omenirea întreagă principiu de viață nouă.
Pentru a primi «Viața» în numele și în folosul tuturor, s-a aflat Maria, Fecioara-Mamă, aceea care are, așadar, legături personale cât se poate de strânse cu Evanghelia vieții. Consimțământul Mariei la Bunavestire și maternitatea ei se află la izvorul Misterului Vieții pe care Cristos a venit să o dăruiască oamenilor (cf. In 10, 10). Prin primirea și prin grija ei plină de atenție față de viața Cuvântului făcut trup, viața omului a scăpat de osânda la moartea definitivă și veșnică.
De aceea, Maria «e Mama tuturor celor care renasc la viață, întocmai ca Biserica, al cărei model este. E Mama acelei Vieți din care trăiesc toți. Născând Viața, i-a renăscut pe aceia care trebuiau să trăiască din această viață»[138].
Contemplând maternitatea Mariei, Biserica descoperă sensul propriei sale maternități și modul în care e chemată să o exprime. În același timp, experiența maternă a Bisericii deschide perspectiva cea mai profundă pentru a înțelege experiența Mariei ca model neasemuit de primire și îngrijire a vieții.
«Semn mare s-a arătat în cer: o femeie înveșmântată în soare» (Ap 12, 1): Maternitatea Mariei și a Bisericii
103. Relația reciprocă între misterul Bisericii și Maria se manifestă limpede în «semnul mare» descris în Apocalips: «Semn mare s-a arătat în cer: o femeie înveșmântată în soare, cu luna sub picioarele ei și având pe cap o cunună de douăsprezece stele» (12, 1). În acest semn Biserica recunoaște o imagine a propriului său mister: cufundată în istorie, ea e conștientă că o transcende, întru cât constituie pe pământ «sămânța și începutul» Împărăției lui Dumnezeu[139]. Acest mister Biserica îl vede realizat în mod deplin și exemplar în Maria. Ea este Femeia slăvită în care planul lui Dumnezeu s-a putut înfăptui în deplină perfecțiune.
«Femeia înveșmântată în soare» subliniază cartea Apocalipsului «era însărcinată» (12, 2). Biserica e pe deplin conștientă că poartă în sine pe Mântuitorul lumii, Cristos Domnul, și că e chemată să-l dăruiască lumii renăscându-i pe oameni la însăși viața lui Dumnezeu. Dar ea nu poate uita că această misiune a ei a fost făcută posibilă de maternitatea Mariei, care l-a zămislit și l-a dat la lumină pe Acela care este «Dumnezeu din Dumnezeu», «Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat». Maria este cu adevărat Maica lui Dumnezeu, Theotokos, în a cărei maternitate este ridicată la cel mai înalt grad chemarea la maternitate înscrisă de Dumnezeu în orice femeie. Astfel Maria se situează ca model pentru Biserică, chemată să fie «noua Evă», mamă a celor ce cred, mamă a «celor vii» (cf. Gen 3, 20).
Maternitatea spirituală a Bisericii nu se realizează Biserica e conștientă și de acest lucru decât în mijlocul suferințelor și al «durerilor facerii» (Ap 12, 2), adică în tensiunea continuă față de puterile răului, care nu încetează să străbată lumea și să marcheze inima oamenilor, opunând rezistență lui Cristos: «În El era viața și viața era lumina oamenilor; și lumina în întuneric luminează, și întunericul n-a cuprins-o» (In 1, 4-5).
Ca și Biserica, și Maria a trebuit să-și trăiască maternitatea sub semnul suferinței: «Iată, acesta este pus […] spre semn căruia i se va zice împotrivă; și prin însuși sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi» (Lc 2, 34-35). În cuvintele pe care chiar în zorii existenței Mântuitorului Simeon le-a adresat Mariei este prefigurat sintetic acel refuz opus lui Isus și, împreună cu El, Mariei, care își va atinge culmea pe Calvar. «Lângă Crucea lui Isus» (In 19, 25), Maria participă la dăruirea de sine a Fiului: îl oferă pe Isus, îl dăruiește, îl naște definitiv pentru noi. Acel «Da» din ziua Buneivestiri ajunge la maturitate deplină în ziua Crucii, când pentru Maria vine timpul de a-l primi și de a-l naște ca fiu pe orice om devenit ucenic, revărsând asupra lui iubirea răscumpărătoare a Fiului: «Atunci Isus, văzând-o pe mama sa și pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, i-a spus mamei sale: „Femeie, iată fiul tău!„» (In 19, 26).
«Balaurul s-a așezat în fața femeii […] ca să-l înghită pe copil când se va naște» (Ap 12, 4): viața amenințată de puterile răului
104. În Cartea Apocalipsului, «semnul mare» al «femeii» (12, 1) e însoțit de «un alt semn pe cer»: «un balaur uriaș roșu» (12, 3), care îl reprezintă pe Satana, puterea personală malefică, și în același timp toate forțele răului care acționează în istorie și se opun misiunii Bisericii.
Și în această privință Maria luminează Comunitatea Credincioșilor: ostilitatea forțelor răului este, într-adevăr, o opoziție surdă care, înainte de a-i atinge pe ucenicii lui Isus, se îndreaptă împotriva Mamei lui. Pentru a salva viața Fiului de cei care se tem de El ca de un pericol amenințător, Maria trebuie să fugă cu Iosif și cu Copilul în Egipt (cf. Mt 2, 13-15).
Maria ajută astfel Biserica să devină conștientă că viața se află mereu în centrul unei lupte mari între bine și rău, între lumină și întuneric. Balaurul vrea să-l înghită pe «Pruncul abia născut» (Ap 12, 4), figura lui Cristos, pe care Maria îl naște la «plinirea timpului» (Gal 4, 4) și pe care Biserica trebuie să-l ofere necontenit oamenilor în diferitele epoci ale istoriei. Dar într-un fel este și figura oricărui om, a oricărui copil, mai ales a oricărei făpturi slabe și amenințate, pentru că după cum amintește Conciliul «prin întruparea sa, Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un fel cu orice om»[140]. Tocmai în «trupul» fiecărui om, Cristos continuă să se reveleze și să intre în comuniune cu noi, așa încât refuzarea vieții omului, în diferitele sale forme, este realmente refuzarea lui Cristos. Acesta este adevărul fascinant și totodată exigent pe care Cristos ni-l dezvăluie și pe care Biserica lui ni-l reamintește neobosită: «Oricine va primi pe un copil ca acesta în numele meu, pe mine mă primește» (Mt 18, 5); «Adevăr vă spun: întru cât ați făcut acestea unuia dintre cei mai mici frați ai mei, mie mi-ați făcut» (Mt 25, 40).
«Moartea nu va mai fi» (Ap 21, 4): splendoarea învierii
105. Vestirea îngerului către Maria este cuprinsă între aceste cuvinte liniștitoare: «Nu te teme, Marie» și «La Dumnezeu nimic nu este cu neputință» (Lc 1, 30. 37). Într-adevăr, întreaga existență a Fecioarei-Mame este învăluită în certitudinea că Dumnezeu îi este alături și o însoțește cu Providența lui binevoitoare. Așa e și cu Biserica, ce își găsește «adăpost» (Ap 12, 6) în pustiu, locul încercării, dar și al manifestării iubirii lui Dumnezeu față de poporul său (cf. Os 2, 16). Maria e cuvânt viu de mângâiere pentru Biserică în lupta ei împotriva morții. Arătându-ni-l pe Fiul, ea ne asigură că în El puterile morții au fost deja învinse: «Moartea și viața s-au înfruntat într-un război uimitor. Domnul vieții era mort, dar acum e viu și domnește»[141].
Mielul jertfit e viu și poartă semnele pătimirii în splendoarea învierii. Numai El domină asupra tuturor evenimentelor istoriei: îi desface «pecețile» (cf. Ap 5, 1-10) și afirmă, în timp și peste timp, puterea vieții asupra morții. În «Noul Ierusalim», adică în lumea cea nouă spre care tinde istoria oamenilor, «moartea nu va mai fi; nici tânguire, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, pentru că cele dintâi au trecut» (Ap 21, 4).
Și în timp ce, ca popor peregrin, popor al vieții și pentru viață, pășim plini de încredere către «un cer nou și un pământ nou» (Ap 21, 1), ne îndreptăm privirea către Aceea care este pentru noi «semn de speranță sigură și de mângâiere»[142].
O, Marie,
auroră a lumii noi,
Mamă a celor vii,
îți încredințăm cauza vieții:
privește, Mamă, la numărul nesfârșit
de copii ce sunt împiedicați să se nască,
de sărmani cărora li se amărăște viața,
de victime omenești ale violenței inumane,
de bătrâni și bolnavi uciși de indiferență
sau de o pretinsă milă.
Fă ca toți aceia care cred în Fiul tău
să știe să vestească deschis și cu iubire
oamenilor din vremurile noastre
Evanghelia vieții.
Dobândește-le harul de a o primi
ca pe un dar pururea nou,
bucuria de a o celebra cu recunoștință
în toată existența lor
și curajul de a-i da mărturie
cu stăruință activă, pentru a construi,
împreună cu toți oamenii de bunăvoință,
civilizația adevărului și a iubirii,
spre lauda și mărirea lui Dumnezeu,
Creatorul și iubitorul vieții.
Roma, Sfântul Petru, 25 martie, Solemnitatea Buneivestiri, anul 1995, al 17-lea de Pontificat.
[1] De fapt expresia «Evanghelia vieții» nu se află ca atare în Sfânta Scriptură. Totuși, ea corespunde bine unui aspect esențial al mesajului biblic.
[2] Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 22.
[3] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Enc. Redemptor hominis (4 martie 1979), nr. 10; AAS 71 (1979), 275.
[4] Cf. ibid., nr. 14; l.c., 285.
[5] Const. past. despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 27.
[6] Cf. Scrisoarea către toți Frații în Episcopat privind «Evanghelia vieții» (19 mai 1991): Insegnamenti XIV, 1 (1991), 1293-1296.
[7] Ibid., l.c., 1294.
[8] Scrisoarea către familii Gratissimam sane (2 februarie 1994), 4: AAS 86 (1994), 871; trad. rom.: Arhiepiscopia romano-catolică de București, 1994.
[9] Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Centesimus annus (1 mai 1991), 39: AAS 83 (1991), 842; trad. rom.: Arhiepiscopia romano-catolică București.
[10] Nr. 2259.
[11] Cf. Sf. Ambroziu, De Noe, 26, 94-96: CSEL 32, 480-481.
[12] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nn. 1867 și 2268.
[13] De Cain et Abel, II, 10, 38: CSEL 32, 408.
[14] Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Instr. privind respectul vieții umane pe cale de a se naște și al demnității procreației Donum vitć (22 februarie 1987): AAS 80 (1988), 70-102.
[15] Discurs în timpul Vigiliei de rugăciune pentru cea de-a VIII-a Zi Mondială a Tineretului (14 august 1993), II, 3: AAS 86 (1994), 419.
[16] Ioan Paul al II-lea, Discurs către participanții la Colocviul de studii asupra «Dreptului la viață și Europa» (18 decembrie 1987): Insegnamenti X, 3 (1987), 1446-1447.
[17] Const. past. despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 36.
[18] Cf. Ibid., 16.
[19] Cf. Sf. Grigore cel Mare, Moralia in Job, 13, 23: CCL 143A, 683.
[20] Ioan Paul al II-lea, Enc. Redemptor hominis (4 martie 1979), 10: AAS 71 (1979), 274.
[21] Conc. Ecum. Vat. II, Const. past. despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 50.
[22] Const. dogm. despre Revelația divină Dei Verbum, 4.
[23] «Gloria Dei vivens homo»: Adv. haer., IV, 20, 7: SCh 100/2, 648-649.
[24] Conc. Ecum. Vat. II, Const. past. despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 12.
[25] Confessiones, I, 1: CCL 27, 1.
[26] Hexameron, VI, 75-76: CSEL 32, 260-261.
[27] «Vita autem hominis visio Dei»: Adv. haer., IV, 20, 7: SCh 100/2, 648-649.
[28] Cf. Ioan Paul al II-lea, Enc. Centesimus annus (1 mai 1991), 38: AAS 83 (1991), 840-841.
[29] Ioan Paul al II-lea, Enc. Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 34: AAS 80 (1988), 560.
[30] Const. past. despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 50.
[31] Scrisoarea către Familii Gratissimam sane (2 februarie 1994), 9: AAS 86 (1994), 878; cf. Pius al XII-lea, Enc. Humani generis (12 august 1950): AAS 42 (1950), 574.
[32] «Animas enim a Deo immediate creari catholica fides nos retinere iubet»: Pius al XII-lea, Enc. Humani generis, ibid, (12 august 1950): AAS 542 (1950), 575.
[33] Conc. Ecum. Vatican II, Const. pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 50; cf. Ioan Paul al II-lea, Îndemn apostolic post-sinodal Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), 28: AAS 74 (1982), 114.
[34] Omilii, II, 1: CCSG 3, 39.
[35] Vezi, de exemplu, Psalmii 22/21, 10-11; 71/70, 6; 139/138, 13-14.
[36] Expositio Evangelii secundum Lucam, II, 22-23: CCL 14, 40-41.
[37] Sf. Ignațiu de Antiohia, Scrisoarea către efeseni, 7, 2; Patres Apostolici, ed. F.X. FUNK, II, 82.
[38] Crearea omului, 4: PG 44, 136.
[39] Cf. Sf. Ioan Damaschin, Dreapta credință, II, 12: PG 94, 920. 922, citat in Sf. Toma d’Aquino, Summa Theologiae, I-II, Prol.
[40] Paul al VI-lea, Enc. Humanae vitae (25 iulie 1968), 13: AAS 60 (1968), 489.
[41] Congregația pentru Doctrina Credinței, Instr. despre respectarea vieții umane născânde și demnitatea procreării Donum vitae (22 februarie 1987), Introd., 5: AAS 80 (1988), 76-77; cf. Catehismul Bisericii Catolice, n. 2258.
[42] Didahé, I, 1; II, 1-2; V, 1 e 3: Patres Apostolici, ed. F. X. Funk, I, 2-3, 6-9, 14-17; cf. Scrisoarea lui pseudo-Barnaba, XIX, 5: l.c., 90-93.
[43] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nn. 2263-2269; cf. Catehismul Conciliului Tridentin III, 327-332.
[44] Catehismul Bisericii Catolice, n. 2265.
[45] Cf. Sf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-III, q. 64, a. 7; Sf. Alfons de Liguori, Theologia moralis, 1. III, tr. 4, c. 1, dub. 3.
[46] Catehismul Bisericii Catolice, n. 2266.
[47] Cf. ibid.
[48] N. 2267.
[49] Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. despre Biserică Lumen gentium, 12.
[50] Cf. Const. past. despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 27.
[51] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. despre Biserică Lumen gentium, 25.
[52] Congregația pentru Doctrina Credinței, Decl. despre eutanasie Iura et bona (5 mai 1980), II: AAS 72 (1980), 546.
[53] Ioan Paul al II-lea, Enc. Veritatis splendor (6 august 1993), 96: AAS 85 (1993), 1209.
[54] Gaudium et spes, 51: «avortul ca și infanticidul sunt crime odioase».
[55] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scris. ap. Mulieris dignitatem (15 august 1988), 14: AAS 80 (1988), 1686.
[56] Scrisoarea către Familii Gratissimam sane (2 februarie 1994), 21: AAS 86 (1994), 920.
[57] Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarație asupra avortul provocat (18 noiembrie 1974), 12-13: AAS 66 (1974), 738.
[58] Donum vitae, I, 1: AAS 80 (1988), 78-79.
[59] Ibid., l.c., 79.
[60] De pildă, profetul Ieremia: «A fost cuvântul Domnului către mine spunând: „Înainte să te plăsmuiesc în sânul mamei tale te-am cunoscut și înainte să ieși din pântece te-am sfințit și te-am pus profet pentru neamuri„» (1, 4-5). Psalmistul, la rândul său, se adresează astfel Domnului: «Pe tine m-am întemeiat din pruncie, Tu mi-ai fost sprijin din sânul mamei mele» (Ps 71/70, 6; cf. Is 46, 3; Iob 10, 8-12; Ps 22/21, 10-11). Și evanghelistul Luca, în minunatul episod al întâlnirii dintre cele două mame, Elisabeta și Maria, și a celor doi fii, Ioan Botezătorul și Isus, încă ascunși în sânul matern (cf. 1, 39-45), subliniază cum pruncul observă sosirea Pruncului și tresaltă de bucurie.
[61] Cf. Decl. asupra avortului provocat (18 noiembrie 1974): AAS 66 (1974), 740-747.
[62] «Să nu dai pieirii pruncul prin avort și nici să nu-l ucizi după ce s-a născut»: V, 2, Patres Apostolici, ed. F. X. Funk, I, 17.
[63] Apologia per i cristiani, 35: PG 6, 969.
[64] Apologeticum, IX, 8: CSEL 69, 24.
[65] Cf. Enc. Casti connubii (31 decembrie 1930), II: AAS 22 (1930), 562-592.
[66] Cuvântare la Uniunea medico-biologică «Sf. Luca» (12 noiembrie 1944): Discorsi e radiomessaggi VI (1944-1945), 191; cf. Cuvântare la Uniunea Catolică Italiană a Moașelor (29 octombrie 1951), II: AAS 43 (1951), 838.
[67] Enc. Mater et Magistra (15 mai 1961), 3: AAS 53 (1961), 447.
[68] Gaudium et spes, 51.
[69] Cf. Can. 2350, § 1.
[70] Codul de Drept Canonic, can. 1398; cf. de asemenea Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, can. 1450 § 2.
[71] Cf. Ibid., can. 1329; de asemenea Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, can. 1417.
[72] Cf. Cuvântare către Juriștii Catolici Italieni (9 decembrie 1972): AAS 64 (1972), 777; Enc. Humanae vitae (25 iulie 1968), 14: AAS 60 (1968), 490.
[73] Cf. Lumen gentium, 25.
[74] Congregația pentru Doctrina Credinței, Donum vitae (22 februarie 1987), I, 3: AAS 80 (1988), 80.
[75] Carta drepturilor familiei (22 octombrie 1983), art. 4b, Tipografia Poliglotta Vaticana, 1983.
[76] Congregația pentru Doctrina Credinței, Decl. privind eutanasia Iura et bona (5 mai 1980), II: AAS 72 (1980), 546.
[77] Ibid., IV, l.c., 551.
[78] Cf. ibid.
[79] Discurs către un grup internațional de medici (24 februarie 1957), III: AAS 49 (1957), 147; cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Decl. privind eutanasia Iura et bona, III: AAS 72 (1980), 547-548.
[80] Pius al XII-lea, Discurs către un grup internațional de medici (24 februarie 1957), III: AAS 49 (1957), 145.
[81] Cf. Pius al XII-lea, Discurs către un grup internațional de medici (24 februarie 1957): AAS 49 (1957), 129-147; Congregația Sfântului Oficiu, Decretum de directa insontium occisione (2 decembrie 1940): AAS 32 (1940), 553-554; Paul al VI-lea, Mesaj la televiziunea franceză: «Orice viață este sacră» (27 ianuarie 1971): Insegnamenti IX (1971), 57-58; Discurs la International College af Surgeons (1 iunie 1972: AAS 64 (1972), 432-436; Conciliul Vatican II, Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 27.
[82] Cf. Lumen gentium, 25.
[83] Cf. Sf. Augustin, De civitate Dei I, 20: CCL 47, 22; Sf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 6, a. 5.
[84] Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Decl. privind eutanasia Iura et bona (5 mai 1980), I: AAS 72 (1980), 545; Catehismul Bisericii Catolice, nn. 2281-2283.
[85] Epistula 204, 5: CSEL 57, 320.
[86] Gaudium et spes, 18.
[87] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scris. ap. Salvifici doloris (11 februarie 1984), 14-24: AAS 76 (1984), 214-234.
[88] Cf. Ioan Paul al II-lea, Enc. Centesimus annus (1 mai 1991), 46; Pius al XII-lea, Mesaj radiofonic de Crăciun (24 decembrie 1944): AAS 37 (1945), 10-20.
[89] Cf. Ioan Paul al II-lea, Enc. Veritatis splendor, 97 și 99.
[90] Congregația pentru Doctrina Credinței, Instr. privind respectarea vieții umane care se naște și demnitatea procreării Donum vitć (22 februarie 1987), III: AAS 80 (1988), 98.
[91] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decl. cu privire la libertatea religioasă Dignitatis humanć, 7.
[92] Cf. Sf. Toma de Aquino, Summa theologić, I-II, p. 96, a. 2.
[93] Cf. Dignitatis humanć, 7.
[94] Enc. Pacem in terris (11 aprilie 1963), II: AAS 55 (1963), 273-274; citatul interior e luat din Mesajul radiodifuzat de la Rusalii 1941 al lui Pius al XII-lea: AAS 33 (1941), 200. Pe această temă, enciclica se referă într-o notă la: Pius al XI-lea, Enc. Mit brennender Sorge (14 martie 1937): AAS 29 (1937), 159; Enc. Divini Redemptoris (19 martie 1937), III: AAS 29 (1937), 79; Pius al XII-lea, Mesaj radiodifuzat de Crăciun (24 decembrie 1942): AAS 35 (1943), 9-24.
[95] Pacem in terris, l.c., 271.
[96] Summa theologić, I-II, q. 93, a. 3 ad 2um.
[97] Ibid., I-II, q. 95, a. 2. Sfântul Toma îl citează pe Sfântul Augustin: «Non videtur esse lex, quć iusta non fuerit», De libero arbitrio, I, 5, 11: PL 32, 1227.
[98] Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarație cu privire la avortul provocat (18 noiembrie 1974), 22: AAS 66 (1974), 744.
[99] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nn. 1753-1755; Ioan Paul al II-lea, Enc. Veritatis splendor (6 august 1993), 81-82: AAS 85 (1993).
[100] In Iohannis Evangelium Tractatus, 41, 10: CCL 36, 363; cf. Ioan Paul al II-lea, Veritatis splendor, 13.
[101] Îndemnul apostolic Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 14: AAS 68 (1976), 13.
[102] Cf. Liturghierul roman, Rugăciunea celebrantului înainte de Împărtășanie.
[103] Cf. Sf. Irineu: «Omnem novitatem attulit, semetipsum afferens, qui fuerat annuntiatus», Adversus haereses, IV, 34, 1: SCh 100/2, pp. 846-847.
[104] Cf. Sf. Toma de Aquino: «Peccator inveterascit, recedeus a novitate Christi», In Psalmos Davidis lectura, 6, 5.
[105] Despre fericiri, Predica VII: PG 44, 1280.
[106] Cf. Ioan Paul al II-lea, Veritatis splendor, 116.
[107] Cf. Ioan Paul al II-lea, Enc. Centesimus annus, 37.
[108] Cf. Mesaj cu ocazia Crăciunului 1967: AAS 60 (1968), 40.
[109] Pseudo-Dionisie Areopagitul, Despre numele dumnezeiești, VI, 1-3: PG 3, 856-857.
[110] Paul al VI-lea, Gând la moarte, Institutul Paul al VI-lea, Brescia, 1988, p. 24.
[111] Ioan-Paul al II-lea, Omilie la beatificarea lui Isidor Bakanja, Elisabetta Canori Mora și Gianna Beretta Molla (24 aprilie 1994): L’Osservatore Romano, 25-26 aprilie 1994, p. 5.
[112] Ibid.
[113] Omilie la Matei L, 3: PG 58, 508.
[114] Catehismul Bisericii Catolice, n. 2372.
[115] Ioan Paul al II-lea, Cuvântare la a patra Conferință Generală a Episcopilor Latino-Americani, Santo Domingo, (12 octombrie 1992), 15: AAS 85 (1993), 819.
[116] Cf. Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 12; Const. past. despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 90.
[117] Ioan Paul al II-lea, Îndemnul apostolic post-sinodal Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), 17: AAS 74 (1982), 100.
[118] Cf. Gaudium et spes, 50.
[119] Ioan Paul al II-lea, Enc. Centesimus annus (1 mai 1991), 39: AAS 83 (1991), 842.
[120] Ioan Paul al II-lea, Discurs către participanții la al VII-lea Simpozion al Episcopilor Europeni pe tema: «Atitudinile contemporane în fața nașterii și a morții: o provocare pentru evanghelizare» (17 octombrie 1989), n. 5: Insegnamenti XII, 2 (1989), p. 945. Tradiția biblică prezintă tocmai copiii ca un dar al lui Dumnezeu (cf. Ps 127/126, 3) și ca un semn de binecuvântare pentru omul care merge pe căile lui Dumnezeu (cf. Ps 128/127, 3-4).
[121] Ioan Paul al II-lea, Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), n. 38: AAS 80 (1988), 565-566.
[122] Ioan Paul al II-lea, Îndemnul post-sinodal Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), 85: AAS 74 (1982), 188.
[123] Paul al VI-lea, Îndemnul apostolic Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 18: AAS 68 (1976), 17.
[124] Cf. ibid., 20, l.c., 18.
[125] Cf. Gaudium et spes, 24.
[126] Cf. enc. Centesimus annus, 17; enc. Veriatis splendor, 95, 101.
[127] Centesimus annus, 24.
[128] Înd. apost. Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), 37: AAS 74 (1982), 128.
[129] Scrisoarea de instituire a Zilei Mondiale a Bolnavului (13 mai 1992), 2: Insegnamenti XV, 1 (1992), 1410.
[130] Cf. Gaudium et spes, 35; PAUL VI, enc. Populorum progressio (26 martie 1967), 15: AAS, 59 (1967), 265.
[131] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea către familii Gratissimam sane (2 febr. 1994), 13: AAS 86 (1994), 892.
[132] Ioan Paul al II-lea, Motu proprio Vitae mysterium (11 febr. 1994), 4: AAS 86 (1994), 386-387.
[133] Mesajele Conciliului adresate omenirii (8 dec. 1965): Către femei.
[134] Ioan Paul al II-lea, Scris. apost. Mulieris dignitatem (15 aug. 1988), 18: AAS 80 (1988), 1696.
[135] Cf. Scrisoarea către Familii Gratissimam sane, 5.
[136] Ioan Paul al II-lea, Cuvântare către participanții la Congresul de studiu despre «Dreptul la viață și Europa» (18 dec. 1987): Insegnamenti X, 3 (1987), 1446.
[137] Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1977: AAS 68 (1976), 711-712.
[138] Fer. GUERRIC D’IGNY, In Assumptione B. Mariae, sermo I, 2: PL 185, 188.
[139] Lumen gentium, 5.
[140] Gaudium et spes, 22.
[141] Liturghierul Roman, Secvența duminicii Paștelui.
[142] Lumen gentium, 68.