E sancti Thomae Mori

Scrisoare apostolică a Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea
E SANCTI THOMAE MORI
promulgată ca „motu proprio”
cu ocazia proclamării Sf. Thomas Morus
ca patron al guvernanților și politicienilor
31 octombrie 2000

1. Din viața și martiriul sfântului Thomas Morus se înalță un mesaj care străbate secolele și care vorbește oamenilor din toate timpurile despre demnitatea inviolabilă a conștiinței. După cum amintește Conciliul al II-lea din Vatican, în conștiință „este nucleul cel mai tainic și sanctuarul omului, unde omul se află singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri” (Gaudium et spes, 16). Când oamenii, bărbați și femei, ascultă de chemarea adevărului, conștiința lor îi îndreptată cu siguranță spre săvârșirea binelui. Tocmai din cauza mărturiei sale date până la martiriul sângeros pentru primatul adevărului în fața puterii, sfântul Thomas Morus este cinstit ca model netrecător pentru comportamentul moral consecvent. Și în afara Bisericii, mai ales la cei care sunt chemați să conducă istoria popoarelor, figura lui este recunoscută ca izvor pentru o politică ce face din slujirea omului scopul ei cel mai înalt.

Recent, unii șefi de state și șefi de guverne, numeroși politicieni de rang înalt, anumite conferințe episcopale și unii episcopi mi-au cerut prin petiții proclamarea sfântului Thomas Morus ca patron al guvernanților și politicienilor. Printre semnatarii cererii se află personalități cu origine politică variată, la nivel cultural și religios, ceea ce arată interesul viu și larg răspândit pentru gândirea și comportamentul acestei figuri remarcabile în responsabilitatea de guvernare.

2. Thomas Morus a trăit în țara sa o carieră politică ieșită din comun. Thomas, care provenea dintr-o familie nobilă, s-a născut în anul 1478 la Londra și încă de tânăr venea în casa Arhiepiscopului de Canterbury, totodată și Lord cancelar, John Morton. Apoi a continuat studiul dreptului la Oxford și Londra, unde interesul său era mare și pentru marile domenii ale culturii, ale teologiei și ale literaturii clasice. Învăța cu zel greaca, promova schimbul intelectual și făcea legături prietenești cu învățați de seamă ai culturii Renașterii, printre aceștia fiind și Erasmus Desiderius din Rotterdam.

Sensibilitatea sa religioasă l-a condus, printr-o intensă practică ascetică, la căutarea virtuții; promova relații prietenești cu frații observanți ai conventului din Greenwich și îi vizita foarte des pe călugării cartusieni din Londra. Ambele ordine reprezentau centrele principale ale vieții religioase din regat. Deoarece se simțea chemat la căsătorie, la viața de familie și la angajarea ca laic, s-a căsătorit în anul 1505 cu Johanna Colt, care i-a născut patru copii. Johanna a murit în 1511, iar Thomas s-a căsătorit cu a doua soție, Alicia Middleton, o văduvă cu o fiică. Întreaga sa viață a fost un soț și un tată plin de iubire și credincios, care s-a îngrijit dintr-o profundă convingere interioară de educația religioasă, morală și intelectuală a copiilor săi. Casa lui îi primea pe gineri, nurori și nepoți, și era deschisă pentru mulți prieteni tineri care se aflau în căutarea adevărului privind propria chemare. Viața de familie i-a oferit de altfel un spațiu larg pentru rugăciunea comună și pentru lectio divina, precum și forme sănătoase pentru o recreere casnică. Thomas participa zilnic la sfânta Liturghie din biserica parohială; totuși, despre practicile sale exigente de pocăință pe care le efectua personal, știau doar membrii cei mai apropiați ai familiei.

3. Sub regele Henric al VII-lea, Thomas Morus este ales pentru prima dată în parlament în anul 1504. Henric al VIII-lea a reînnoit în 1510 mandatul său de parlamentar și l-a numit ca reprezentant regal în capitală, lucru prin care i-a deschis o carieră remarcabilă în administrația de stat. În următorul deceniu, regele i-a încredințat în mai multe rânduri misiuni în afacerile diplomației și comerțului și l-a trimis în Flandra și în regiunea Franței de astăzi. După ce a fost ridicat la rangul de membru al Consiliului Regal, de Președinte al unui mare tribunal, de Maestru al Trezoreriei și la statutul de nobil, în 1523 a devenit purtătorul de cuvânt al Camerei Comunelor și prin aceasta președintele ei.

În momentul în care, în anul 1529, țara se găsea într-o criză politică și economică, Thomas Morus, pentru credibilitatea și înalta sa înțelegere morală, pentru deschiderea și umorul său, precum și pentru nivelul său intelectual deosebit, era foarte apreciat, el fiind numit Lord cancelar. Thomas, care este primul laic care a primit acest oficiu, se vedea pus într-o situație deosebit de dificilă, circumstanță în care el se străduia să servească regelui și țării. Fidel principiilor sale, el s-a obligat să promoveze dreptatea și să reducă influența nefastă a oamenilor care-și urmăreau propriile interese pe spatele celor slabi.

În 1532 a renunțat la oficiul său pentru că nu era dispus să sprijine planul lui Henric al VIII-lea de a prelua controlul asupra bisericii din Anglia. S-a retras din viața publică, iar prin aceasta a luat în calcul faptul de a-și vedea propria familie să sufere în sărăcie și să fie părăsit de mulți care, în momente de încercare, s-au dovedit a fi prieteni falși.

Din momentul în care decizia sa de a respinge orice compromis cu propria-i conștiință era foarte clară, regele a hotărât în 1534 să fie închis în Turnul Londrei, unde a fost expus diferitelor forme de constrângere psihologică. Thomas Morus nu s-a lăsat înduplecat și a refuzat jurământul care i s-a cerut pentru că acesta ar fi fost corelat cu acceptarea unei ordini politice și bisericești care pregătea terenul unei domnii necontrolate. Pe parcursul procesului care i s-a intentat, și-a apărat într-un discurs pasionant convingerile sale privind indisolubilitatea căsătoriei, respectul față de moștenirea dreptului, care este orientat după valorile creștine, și libertatea Bisericii față de stat. După condamnarea sa de către tribunal, a fost decapitat.

De-a lungul secolelor, s-a atenuat discriminarea legată de raportul față de Biserică. În anul 1850 a fost restaurată ierarhia catolică în Anglia. Prin aceasta a devenit posibilă inițierea proceselor de canonizare a numeroși martiri. Împreună cu alți 53 de martiri, printre aceștia numărându-se și episcopul John Fisher, Thomas Morus a fost declarat fericit în 1886 de Papa Leon al XIII-lea. Ulterior, împreună cu același episcop, cu ocazia aniversarului de 400 de ani de la moartea sa, a fost așezat în 1935 de Papa Pius al XI-lea în rândul sfinților.

4. Multe sunt motivele care vorbesc pentru proclamarea sfântului Thomas Morus ca patron al guvernanților și politicienilor. Unul dintre aceste motive constă în faptul că lumea politică și administrativă simte nevoia unor modele credibile. Aceștia trebuie să le arate calea adevărului într-un moment istoric în care cresc provocările dificile și responsabilitatea serioasă. Aceasta pentru că apariții cu totul noi din economie schimbă astăzi sistemul social. În același timp, realizările științifice din domeniul biotehnologiilor ridică pretenția de a apăra viața umană în toate formele sale, în timp ce promisiunile unei noi societăți, care sunt oferite cu succes unei opinii publice rătăcite, cer de urgență decizii politice clare în favoarea familiei, a tineretului, a bătrânilor și a celor marginalizați.

În contextul acesta se recomandă să privim înapoi la exemplul sfântului Thomas Morus, care s-a remarcat prin credincioșia continuă față de autoritate și față de instituțiile de drept, tocmai pentru că el voia să slujească nu puterea, ci idealul suprem al dreptății. Viața lui ne învață că guvernarea, înainte de toate, este o exercitare a virtuții. Întărit de această angajare exigentă morală, omul de stat englez și-a pus acțiunea sa publică în slujba persoanei, mai ales când era vorba de oameni slabi sau săraci; a condus disputele sociale cu un deosebit simț pentru dreptate; el a protejat familia și a apărat-o printr-o angajare neobosită; a promovat o educație integrală a tineretului. Profunda lui aversiune față de titlurile de glorie și față de bogăție, umilința lui senină și veselă, cunoștințele sale echilibrate despre natura umană și despre vremelnicia succesului, siguranța în judecată înrădăcinată în credință, i-au conferit acea încredere și tărie interioară, care l-au ținut integru în adversități și în fața morții. Sfințenia sa a strălucit în martiriu. Totuși, ea a fost pregătită de o viață întreagă de muncă ce însemna dăruire lui Dumnezeu și aproapelui.

Cu referință la exemple similare privind armonia perfectă dintre credință și fapte, am afirmat în Scrisoarea apostolică postsinodală Christifideles laici: „Unitatea vieții credincioșilor laici este de o foarte mare importanță: de fapt, ei trebuie să se sfințească în viața obișnuită profesională și socială. De aceea, pentru a putea răspunde chemării lor, credincioșii laici trebuie să privească la activitățile vieții zilnice ca la o ocazie de unire cu Dumnezeu și de îndeplinire a voinței sale și, de asemenea, de slujire a celorlalți oameni” (nr. 17).

Această armonie dintre natural și supranatural reprezintă desigur elementul care definește mai mult decât oricare altul personalitatea marelui om de stat englez: el și-a trăit intensiv viața publică, în umilință simplă, care chiar și în fața morții a fost marcată de renumitul său „simț pentru umor”.

Acesta este scopul la care l-a condus pasiunea sa pentru adevăr. Nu este permis ca omul să se despartă de Dumnezeu iar politica să fie separată de morală: aceasta a fost lumina care i-a luminat conștiința. Am spus deja cu altă ocazie: „Omul este creatura lui Dumnezeu, și de aceea drepturile omului își au originea lor în Dumnezeu, se bazează pe planul Creatorului și aparțin de planul mântuirii. Poate că, eventual cu o formulare ceva mai îndrăzneață, s-ar putea spune: drepturile omului sunt și drepturile lui Dumnezeu” (Discurs, 7.4.1998).

Exemplul lui Thomas Morus strălucea în lumină iradiantă tocmai atunci când era vorba de apărarea drepturilor conștiinței. Se poate vorbi de faptul că el a trăit într-un mod unic valoarea unei conștiințe morale, care este „mărturia lui Dumnezeu însuși, al cărui glas și judecată pătrund intimitatea omului până la rădăcina sufletului” (Scrisoarea enciclică Veritatis splendor, nr. 58), chiar dacă el, în privința atitudinii contra ereticilor, a trebuit să cunoască limitele culturii timpului său.

Conciliul al II-lea din Vatican observă în constituția Gaudium et spes că în lumea de astăzi „crește conștiința deosebitei demnități a persoanei umane, superioară tuturor lucrurilor, având drepturi și îndatoriri universale și inviolabile” (nr. 26). Cazul sfântului Thomas Morus scoate în evidență clar un adevăr fundamental al eticii politice. Apărarea libertății Bisericii împotriva unor amestecuri nedrepte din partea statului este de fapt totodată apărarea – în numele primatului conștiinței – libertății persoanei față de puterea politică. Pe aceasta se bazează principiul fundamental al oricărei ordini civile care corespunde naturii omului.

5. De aceea, am încredere în faptul că ridicarea figurii excepționale a sfântului Thomas Morus la rangul de patron al guvernanților și politicienilor societății este binevenită. De altfel, această inițiativă este în deplin acord cu spiritul marelui jubileu care ne introduce în al treilea mileniu creștin.

În consecință, după o îndelungată reflecție, îmi exprim acordul cu cererea ce mi-a fost adresată și-l numesc și declar pe sfântul Thomas Morus drept patron ceresc al guvernanților și politicienilor. Totodată sunt de acord să i se dea toate cinstirile și privilegiile liturgice care li se cuvin patronilor profesiilor.

Lăudat și preamărit să fie Isus Cristos, Mântuitorul omului, ieri, astăzi și în veșnicie.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: pr. Lucian Farcaș
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 31.10.2000
Publicarea pe acest sit: 25.02.2017
Etichete: ,

Comentariile sunt închise.