Discursul Papei la sosirea la Sydney

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la ceremonia de primire la Sydney
în cadrul Zilei Mondiale a Tineretului
Barangaroo, joi, 17 iulie 2008

Dragi tineri,

Ce plăcere să vă salut aici, la Barangaroo, pe unul dintre malurile magnificului port Sydney, cu faimosul său pod și faimoasa lui Operă. Mulți dintre voi sunteți de aici, din regiunile rurale sau din comunitățile dinamice și multiculturale ale orașelor australiene. Alții ați venit din diferitele insule ale Oceaniei, iar alții din Asia, din Orientul Mijlociu, din Africa și din Americi. Unii dintre voi ați venit de departe, de unde am venit și eu: din Europa! De oriunde am fi, iată-ne în sfârșit aici, la Sydney. Împreună stăm în fața lumii ca familia lui Dumnezeu, ca discipoli ai lui Cristos, împuterniciți de Duhul Său ca să fim martori ai iubirii și ai adevărului Său pentru toți!

Doresc în primul rând să le mulțumesc venerabililor aborigeni care m-au primit înainte de îmbarcarea pe navă, la Golful Rose. Sunt profund impresionat să mă aflu pe pământul vostru, cunoscându-vă suferințele și nedreptățile îndurate, dar conștient de vindecarea și speranța care acționează acum, spre mândria cuvenită a tuturor cetățenilor australieni. Tinerilor indigeni le exprim recunoștința mea pentru primirea pe care mi-au oferit-o. Prin voi transmit salutări calde tuturor popoarelor voastre.

Mulțumesc și Cardinalului Pell și Arhiepiscopului Wilson pentru cuvintele de bun venit. Știu că sentimentele voastre rezonează în inimile tinerilor reuniți aici în această seară, și vă mulțumesc tuturor. În fața mea văd o imagine vibrantă a Bisericii Universale. Varietatea de națiuni și de culturi din care veniți ne arată că într-adevăr Vestea cea Bună a lui Cristos este pentru fiecare; a ajuns la marginile pământului. Dar știu că mulți dintre voi sunteți încă în căutarea unei patrii spirituale. Unii dintre voi, bine primiți desigur între noi, nu sunt catolici, nici creștini. Alții dintre voi poate trăiesc la marginea vieții parohiale sau a Bisericii. Vouă doresc să vă ofer încurajarea: pășiți înspre îmbrățișarea iubitoare a lui Cristos; recunoașteți Biserica drept casă a voastră. Nimeni nu rămâne pe dinafară, pentru că din ziua Rusaliilor Biserica a fost Una și Universală.

În această seară doresc să mă adresez și celor care nu sunt prezenți între noi. Mă gândesc în special la bolnavii fizic și mental, la tinerii din închisori, la cei care se luptă la marginea societăților noastre, precum și la cei care din cine știe ce motive se simt îndepărtați de Biserică. Și lor le spun: Isus este aproape de voi! Simțiți îmbrățișarea Sa, compasiunea și îndurarea Sa!

Acum aproape două mii de ani, Apostolii, strânși în cenacol împreună cu Maria și cu câteva femei credincioase, au fost umpluți cu Duhul Sfânt (cf. Fapte 1,14; 2,4). În acel moment extraordinar, care a dat naștere Bisericii, confuzia și teama care îi cuprinseseră pe discipolii lui Cristos au fost transformate într-o convingere fermă și într-un simț al țelului. Ei s-au simțit impulsionați să vorbească despre întâlnirea lor cu Isus înviat, pe care au ajuns să îl numească cu afecțiune Domnul. Din multe puncte de vedere Apostolii erau oameni obișnuiți. Nici unul nu putea pretinde că ar fi discipolul perfect. Au eșuat în a-l recunoaște pe Cristos (cf. Luca 24,13-23), s-au simțit rușinați de propriile lor ambiții (cf. Luca 22,24-27) și chiar s-au lepădat de El (cf. Luca 22,54-62). Și totuși, întăriți de Duhul Sfânt, ei au fost copleșiți de adevărul Evangheliei lui Cristos și inspirați să îl proclame fără teamă. Cu curaj ei au exclamat: pocăiți-vă, botezați-vă, primiți Duhul Sfânt (cf. Fapte 2,37-38)! Cu temelia în învățătura Apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și rugăciuni (cf. Fapte 2,42), tinerele comunități creștine au mers mai departe opunându-se vicleniei culturii din jurul lor (cf. Fapte 2,40), îngrijindu-se unii de alții (cf. Fapte 2,44-47), apărându-și credința în Isus în fața ostilității (cf. Fapte 4,33) și vindecându-i pe bolnavi (cf. Fapte 5,12-16). Și în ascultare față de porunca lui Cristos au dat mărturie despre cea mai măreață poveste din toate timpurile: că Dumnezeu a devenit unul dintre noi, că divinul a intrat în istoria umană pentru a o transforma, și că noi toți suntem chemați să ne scufundăm în iubirea mântuitoare a lui Cristos care triumfă asupra răului și morții. Sf. Paul, în faimosul său discurs din Areopag, și-a prezentat mesajul astfel: „Dumnezeu dă tuturor viață, suflare și toate […] pentru ca tot neamul omenesc […] să îl caute pe Dumnezeu, fie și numai bâjbâind, și să îl găsească, deși nu este departe de fiecare noi. Căci în El trăim, ne mișcăm și suntem” (Fapte 17,25-28).Și de atunci oamenii au pornit să spună aceeași poveste, mărturisind adevărul și iubirea lui Cristos și contribuind la misiunea Bisericii. Astăzi ne gândim la acei pionieri, preoți, surori și frați care au venit pe aceste maluri, și pe altele ale Pacificului, din Irlanda, Franța, Marea Britanie și din alte părți ale Europei. Marea majoritate erau tineri – unii chiar adolescenți – și când și-au salutat părinții, frații și surorile, știau că sunt mici șanse să se mai întoarcă vreodată acasă. Viețile lor au fost în întregime o mărturie creștină altruistă. Ei au devenit constructori umili dar tenaci ai unei mari părți a moștenirii sociale și spirituale care și astăzi aduce bunătate, compasiune și țel acestor națiuni. Ei au mers să inspire o altă generație. Ne gândim imediat la credința care a susținut-o pe Fericita Mary MacKillop în hotărârea ei de a-i educa în special pe săraci, și la Fericitul To Rot în convingerea sa fermă că Evanghelia trebuie să fie mereu parte a conducerii comunității. Gândiți-vă și la proprii voștri bunici și părinți, primii voștri învățători în credință. Și ei au făcut nenumărate sacrificii, de timp și energie, din iubire pentru voi. Sprijiniți de preoții și profesorii voștri, ei au sarcina, nu întotdeauna ușoară dar plină de satisfacții, de a vă călăuzi spre ceea ce este bun și adevărat, prin propria lor mărturie – prin învățătura și trăirea credinței creștine.

Astăzi este rândul meu. Pentru unii dintre noi poate să pară că am venit la capătul lumii! Pentru oamenii din vremurile noastre însă, orice zbor oferă o perspectivă incitantă. Pentru mine însă a fost una oarecum descurajantă! Dar vederea planetei noastre din aer a fost cu adevărat minunată. Scăpărarea Mediteranei, măreția deșertului nord-african, luxurianta pădure asiatică, vastul Ocean Pacific, orizontul sub care soarele răsare și apune și splendoarea maiestuoasă a frumuseții naturale a Australiei, de care am avut ocazia să mă bucur în aceste ultime zile, toate acestea provoacă în mine un profund sentiment de venerație. Este ca și cum ai surprinde scene din povestea creației din Geneză – lumina și întunericul, soarele și luna, apele, pământul și viețuitoarele; toate „bune” în ochii lui Dumnezeu (cf. Geneză 1,1-2,4). Scufundat într-o astfel de frumusețe, cine nu ar relua cuvintele psalmistului în lăudarea Creatorului: „cât de minunat este numele Tău în tot pământul” (Psalmul 8,1).

Și mai este ceva – care cu greu se percepe din cer – oamenii, făcuți chiar după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Geneză 1,26). În inima minunii creației suntem eu și voi, familia umană „încoronată cu mărire și cu cinste” (cf. Psalmul 8,5). Cât de minunat! Cu psalmistul șoptim: „ce este omul că-ți amintești de el?” (Psalmul 8,4). Și cuprinși de tăcere, într-un spirit de recunoștință, în puterea sfințeniei, medităm.

Ce descoperim? Poate cu o oarecare reținere descoperim că există de asemenea și răni care marchează suprafața pământului: eroziune, despădurire, risipirea resurselor minerale pentru a alimenta un consum lacom. Unii dintre voi veniți din națiuni insulare a căror existență este amenințată de ridicarea nivelelor apei; alții din națiuni care suferă efectele secetei devastatoare. Creația minunată a lui Dumnezeu este experimentată uneori ca fiind foarte ostilă celor care o administrează, uneori chiar periculoasă pentru aceștia. Cum poate ceea ce este „bun” să apară atât de amenințător?

Mai mult. Ce să spunem despre om, culmea creației lui Dumnezeu? În fiecare zi vedem geniul realizărilor omenești. De la progresele științelor medicale și aplicarea înțeleaptă a tehnologiei la creativitatea reflectată în artă, calitatea și bunăstarea din viețile oamenilor din multe puncte de vedere este în constantă creștere. În rândul vostru există o disponibilitate de a prelua plenitudinea de oportunități care vi se oferă. Unii dintre voi excelați în studii, sport, muzică sau dans, alții aveți un ascuțit simț al dreptății și eticii sociale, iar mulți dintre voi v-ați asumat o slujbă și munca voluntară. Toți, dragi tineri și mai puțini tineri, aveți astfel de momente când bunătatea înnăscută a persoanei umane – reflectată în gestul unui mic copil sau al unui adult gata să ierte – ne umple de bucurie și recunoștință profundă.

Și totuși, astfel de momente nu durează. Astfel că din nou medităm. Și descoperim că nu doar mediul natural ci și cel social – mediul pe care îl alcătuim pentru noi înșine – are rănile lui; rănile indică faptul că ceva e greșit. Și aici, în viețile personale și în comunitățile noastre, putem întâlni o ostilitate, uneori periculoasă; o otravă care amenință să corodeze ceea ce este bun, să remodeleze ființa noastră și să distorsioneze motivul pentru care am fost creați. Exemplele abundă, după cum știți și voi prea bine. Printre cele mai evidente sunt abuzul de alcool și droguri, precum și exaltarea violenței și degradarea sexuală, adesea prezentate prin televiziune și internet sub titlu de divertisment. Mă întreb: poate cineva, stând față în față cu persoane care într-adevăr au suferit de pe urma violenței sau a exploatării sexuale să „explice” cum aceste tragedii, oferite în formă virtuală, pot fi considerate ca simplu „divertisment”?

Mai este ceva sinistru care vine din faptul că libertatea și toleranța sunt atât de frecvent separate de adevăr. Acest fenomen este alimentat de noțiunea, atât de răspândită astăzi, că nu există adevăruri absolute care să ne călăuzească viețile. Relativismul, dând fără discriminare valoare la practic orice, a făcut „experiența” foarte importantă. Totuși, experiențele, detașate de orice considerare a ceea ce este bun ori adevărat, pot conduce nu la libertatea adevărată ci la confuzie morală ori intelectuală, la o scădere a standardelor, la o pierdere a respectului de sine și chiar la disperare.

Dragi prieteni, viața nu este guvernată de șansă; nu este aleatoare. Însăși existența voastră a fost dorită de Dumnezeu, a fost binecuvântată și a primit de la El un scop (cf. Geneză 1,28)! Viața nu este doar o succesiune de evenimente sau de experiențe, oricât de utile ar fi multe dintre ele. Este o căutare a adevărului, a binelui și a frumuseții. Cu gândul la acest țel facem noi alegerile; pentru acest țel ne exercităm libertatea; în acestea – în adevăr, în bunătate și în frumusețe – găsim fericirea și bucuria. Să nu vă lăsați păcăliți de cei care vă văd doar ca simpli consumatori într-o piață de posibilități nediferențiate, în care alegerea în sine devine un bun, noutatea uzurpă frumusețea, iar experiența subiectivă ia locul adevărului.

Cristos oferă mult! Într-adevăr, El oferă totul! Doar El, care este Adevărul, poate să fie Calea și deci și Viața. Astfel, „calea” pe care Apostolii au dus-o până la marginile pământului este viața în Cristos. Aceasta este viața Bisericii. Iar intrarea în această viață, pe calea creștină, este Botezul.

În această seară doresc de aceea să amintesc pe scurt ceva din modul în care noi înțelegem Botezul, înainte de ziua de mâine când voi vorbi despre Duhul Sfânt. În ziua Botezului vostru, Dumnezeu v-a atras întru sfințenia sa (cf. 2Petru 1,4). Ați fost adoptați ca fii și fiice ale Tatălui. Ați fost încorporați în Cristos. Ați fost făcuți lăcașe ale Duhului Său (cf. 1Corinteni 6,19). Într-adevăr, spre finalul Botezului vostru, preotul s-a întors către părinții voștri și spre cei adunați și, chemându-vă pe nume, a spus: „ați devenit o nouă creație” (Ritualul Botezului, nr. 99).

Dragi frați, în casele, școlile și universitățile voastre, în locurile voastre de muncă și de recreație, amintiți-vă că sunteți noi creații! Ca și creștini voi sunteți în această lume știind că Dumnezeu are o față umană – Isus Cristos -, „calea” care satisface toate dorințele umane și „viața” despre care suntem chemați să dăm mărturie, umblând mereu în lumina ei (cf. ibid., nr. 100).

Sarcina mărturiei nu este ușoară. Sunt mulți astăzi cei care pretind că Dumnezeu trebuie lăsat deoparte, și că religia și credința, în timp ce sunt în regulă la nivel personal, trebuie fie excluse din spațiul public fie incluse doar în măsura urmăririi unor scopuri pragmatice limitate. Această viziune seculară caută să explice viața umană și modelul societății referindu-se puțin la Creator, sau fără nici o referință. Se prezintă pe sine ca neutră, imparțială și valabilă pentru toți. Dar în realitate, asemenea oricărei ideologii, secularismul impune o viziune asupra lumii. Dacă Dumnezeu este irelevant pentru viața publică, atunci societatea va fi modelată după o imagine lipsită de divin. Când Dumnezeu este eclipsat, abilitatea noastră de a recunoaște ordinea naturală, scopul și ceea ce este „bun” începe să scadă. Ceea ce a fost în aparență promovat ca ingeniozitate umană se manifestă rapid ca exploatare prostească, lacomă și egoistă. Și astfel, putem să devenim tot mai mult conștienți de nevoia noastră de umilință în fața delicatei complexități a lumii lui Dumnezeu.

Ce să spunem despre cu mediul social? Suntem noi în mod egal atenți la semnele întorsului spatelui la structurile morale cu care Dumnezeu a înzestrat omenirea (cf. Mesajului pentru Ziua Mondială a Păcii 2007, nr. 8)? Recunoaștem noi faptul că demnitatea înnăscută a fiecărui individ vine din identitatea sa profundă – ca imagine a Creatorului – și de aceea că drepturile omului sunt universale, bazate pe legea naturală, și nu ceva ce ține de negocieri sau de patronaj, cu atât mai puțin de compromis? Și astfel suntem conduși să reflectăm la locul în societate al săracilor și al bătrânilor, al imigranților și al celor fără voce. Cum se poate ca violența domestică să chinuie atât de multe mame și copii? Cum se poate ca cel mai minunat și sacru spațiu uman – pântecele – să devină loc al unor violențe inexprimabile?

Dragii mei prieteni, creația lui Dumnezeu este una și este bună. Preocuparea pentru non-violență, pentru dezvoltarea durabilă, pentru dreptate și pace, și grija pentru mediu sunt de o importanță vitală pentru omenire. Ele nu pot fi însă înțelese separat de o profundă reflecție asupra demnității inalienabile a fiecărei ființe umane, de la concepție și până la moartea naturală: o demnitate conferită de Dumnezeu însuși și de aceea inviolabilă. Lumea noastră este sătulă de lăcomie, de exploatări și diviziuni, de anosteala falșilor idoli și de răspunsurile fragmentate, și de durerea promisiunilor false. Inimile și mințile noastre tânjesc după o viziune asupra vieții în care iubirea durează, în care darurile sunt împărtășite, în care unitatea este construită, în care libertatea găsește sens în adevăr, și în care identitatea este găsită în comuniunea respectuoasă. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt! Aceasta este speranța vestită de Evanghelia lui Isus Cristos. Pentru a da mărturie despre această realitate ați fost creați din nou în Botez și întăriți prin darurile Duhului Sfânt în Miruire. Acesta să fie mesajul pe care îl duceți din Sydney lumii!