Discursul Papei la Sanctuarul Naţional din Washington

Discursul Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Sanctuarul Național al Neprihănitei Zămisliri
Washington, miercuri, 16 aprilie 2008

Venerați Frați întru episcopat,

Este o mare bucurie pentru mine să vă salut astăzi, la începutul vizitei mele în această țară, și mulțumesc Cardinalului George pentru frumoasele cuvinte adresate în numele vostru. Doresc să mulțumesc fiecăruia dintre voi, mai ales oficialilor Conferinței Episcopale, pentru munca angajantă pe care ați depus-o în pregătirea acestei călătorii. Prețuirea mea recunoscătoare se îndreaptă și spre echipa și voluntarii Sanctuarului Național, care ne-au primit aici, în această seară. Catolicii din America sunt cunoscuți pentru devotamentul lor neștirbit față de Scaunul lui Petru. Vizita mea pastorală aici este o ocazie de a întări și mai mult legăturile de comuniune care ne unesc. Am început cu celebrarea Rugăciunii de Seară în această Bazilică, dedicată Neprihănitei Zămisliri a Preasfintei Fecioare Maria, Sanctuar cu o semnificație specială pentru catolicii americani, chiar în inima capitalei voastre. Uniți în rugăciune cu Maria, Maica lui Isus, încredințăm cu iubire Tatălui Ceresc poporul lui Dumnezeu din orice parte a Statelor Unite.

Pentru comunitățile catolice din Boston, New York, Philadelphia și Louisville, acest an este unul al unei celebrări speciale, marcând bicentenarul înființării acestor Biserici locale ca Dieceze. Mă alături vouă în mulțumirea adusă pentru numeroasele haruri acordate Bisericii de aici în aceste două secole. Cum acest an marchează și bicentenarul ridicării scaunului de Baltimore la rang de Arhidieceză, profit de ocazie să amintesc cu admirație și recunoștință viața și slujirea lui John Carroll, primul Episcop de Baltimore – un lider vrednic al comunității catolice din națiunea voastră care își câștigase independența. Eforturile lui neobosite de răspândire a Evangheliei în vastul teritoriu încredințat lui au pus temelia vieții ecleziale din țara voastră și au permis Bisericii din America să crească în maturitate. Astăzi comunitatea catolică pe care o slujiți este una dintre cele mai mari din lume și una dintre cele mai influente. Cât de important este, deci, să faceți astfel încât lumina voastră să strălucească pe fața concetățenilor voștri și ai lumii, pentru ca „văzând faptele voastre bune să îl preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri'” (Matei 5,16).

Multe persoane încredințate păstoririi lui John Carroll și confraților săi Episcopi, acum două secole, erau venite din țări îndepărtate. Diversitatea originilor lor este reflectată în bogata varietate a vieții ecleziale din America de astăzi. Dragi frați Episcopi, doresc să vă încurajez, pe voi și comunitățile voastre, să continuați să îi primiți pe imigranții care vin în mijlocul vostru astăzi, să împărtășiți bucuriile și speranțele lor, să îi sprijiniți în suferințele și încercările lor și să îi ajutați să prospere în noua lor casă. Acest lucru, de altfel, l-au făcut concetățenii voștri timp de generații. Încă de la început, ei au deschis ușa celor asupriți, celor săraci, „maselor care se îmbulzeau căutând să respire în libertate” (cf Sonetului întipărit pe Statuia Libertății). Aceștia sunt oamenii pe care America și i-a făcut ai ei.

Dintre cei care au venit aici să își construiască o viață nouă, mulți au putut să se folosească în mod corect de resursele și oportunitățile pe care le-au găsit, atingând astfel un înalt nivel de prosperitate. Într-adevăr, oamenii din această țară sunt cunoscuți pentru marea lor vitalitate și creativitate. Sunt de asemenea cunoscuți pentru generozitatea lor. După atacul asupra Turnurilor Gemene în septembrie 2001 și încă o dată după uraganul Katrina din 2005, americanii au arătat disponibilitatea de a veni în ajutorul fraților și surorilor aflați în nevoie. La nivel internațional, contribuția poporului american la operațiunile de ajutorare și salvare de după tsunami-ul din decembrie 2004 ilustrează o dată în plus această compasiune. Permiteți-mi să exprim o prețuire specială pentru nenumăratele forme de asistență umanitară oferită de catolicii americani prin intermediul asociațiilor Caritas catolice și prin alte agenții. Generozitatea lor a dat roade în atenția față de cei săraci și nevoiași, precum și în energia manifestată în construirea unei rețele naționale de parohii, spitale, școli și universități catolice. Toate acestea oferă un motiv puternic de aducere de mulțumire.

America este și o țară cu o mare credință. Oamenii voștri sunt foarte cunoscuți pentru fervoarea religioasă și sunt mândri să aparțină unei comunități ce se roagă. Au încredere în Dumnezeu și nu ezită să introducă în discursurile publice argumente morale înrădăcinate în credința biblică. Respectul pentru libertatea religiei este adânc înrădăcinat în conștiința americană, un fapt care a făcut ca această țară să atragă generații de imigranți în căutarea unei case unde să poată aduce cult liber lui Dumnezeu după propriile convingeri religioase.

În acest sens, sunt bucuros să remarc prezența între voi a Episcopilor venerabilelor Biserici Răsăritene aflate în comuniune cu Succesorul lui Petru, pe care îi salut cu o bucurie specială. Dragi frați, vă rog să asigurați comunitățile voastre de profunda mea afecțiune și rugăciunile mele continue, atât pentru ei cât și pentru numeroșii frați care au rămas în țările de origine. Prezența voastră în această țară este o amintire a mărturiei curajoase pentru Cristos a atâtor membri ai comunităților voastre, adesea suferind în patriile lor. Aceasta este și o mare îmbogățire pentru viața eclezială din America, pentru că oferă o vie expresie a catolicității Bisericii și a varietății tradițiilor ei liturgice și spirituale

Voi, frați Episcopi, sunteți chemați să semănați acest sol fertil, hrănit de izvoare atât de diferite, cu semințele Evangheliei de astăzi. Acest fapt mă face să mă întreb cum ar putea un Episcop, în secolul XXI, să împlinească cel mai bine chemarea de a „face noi toate lucrurile în Cristos, speranța noastră”? Cum poate să conducă poporul său „la întâlnirea cu Dumnezeul cel viu”, izvorul acelei speranțe care transformă viața de care vorbește Evanghelia? (cf Enciclica Spe salvi, nr. 4). Probabil că el trebuie, mai întâi de toate, să ridice unele bariere care împiedică această întâlnire. Chiar dacă este adevărat că această țară e marcată de un spirit religios autentic, influența subtilă a secularismului, cu toate acestea, poate marca modul în care persoanele permit ca credința să influențeze propriile comportamente. Este oare coerent să mărturisim credința noastră în biserică duminica iar apoi, în timpul săptămânii, să promovăm practici de afaceri sau proceduri medicale contrare unei atare credințe? Este oare coerent pentru catolicii practicanți să îi ignore sau să îi exploateze pe cei săraci și marginalizați, să promoveze comportamente sexuale contrare învățăturii morale catolice sau să adopte poziții care contrazic dreptul la viață al fiecărei ființe umane de la concepere la moartea naturală? Trebuie să ne împotrivim la orice tendință care consideră religia un fapt privat. Numai când credința impregnează orice aspect al vieții, creștinii devin cu adevărat deschiși la puterea transformatoare a Evangheliei.

Pentru o societate bogată, un obstacol suplimentar în calea întâlnirii cu Dumnezeul cel viu constă în subtila influență a materialismului, care, din nefericire, poate foarte ușor să atragă atenția asupra însutitului făgăduit de Dumnezeu în această viață, în vederea vieții veșnice pe care El o promite pentru timpul care va să vină (Marcu 10,30). Oamenii au nevoie astăzi să li se reamintească scopul ultim al existenței. Au nevoie să recunoască faptul că înlăuntrul lor este o adâncă sete de Dumnezeu. Trebuie să li se dea oportunitatea de a-și potoli setea la izvorul iubirii Sale nemărginite. Este ușor să te lași fascinat de posibilitățile aproape nelimitate pe care le oferă știința și tehnica; este ușor să faci greșeala de a gândi că putem obține prin eforturile proprii satisfacerea exigențelor noastre cele mai profunde. Aceasta este o iluzie. Fără Dumnezeu, care ne dăruiește ceea ce singuri nu putem atinge (cf Spe Salvi, nr. 31), viețile noastre sunt, în cele din urmă, goale. Persoanele au nevoie să fie mereu reinvitate la a cultiva o relație cu El, care a venit pentru ca noi să avem viață din belșug (cf Ioan 10,10). Scopul oricărei activități pastorale și catehetice, obiectul predicării noastre, însăși centrul slujirii noastre sacramentale trebuie să fie acela de a ajuta persoanele să stabilească și să alimenteze o astfel de relație vitală cu „Cristos Isus, speranța noastră” (1 Timotei 1,1).

Într-o societate care prețuiește libertatea personală și autonomia este ușor să se piardă din vedere dependența noastră față de ceilalți, precum și responsabilitățile pe care le avem față de ei. Această accentuare a individualismului a influențat chiar și Biserica (cf Spe Salvi, nr. 13-15), dând naștere la o formă de devoțiune care uneori subliniază raportul nostru privat cu Dumnezeu în detrimentul chemării de a fi membri ai unei comunități răscumpărate. Și totuși, de la început Dumnezeu a văzut că „nu este bine să fie omul singur” (Facerea 2,18). Am fost creați ca să fim ființe sociale care găsesc împlinire numai în iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele. Dacă vrem cu adevărat să ținem fixă privirea asupra Lui, izvorul bucuriei noastre, trebuie să facem aceasta ca membri ai poporului lui Dumnezeu (cf Spe Salvi, nr. 14). Faptul că acest lucru pare să meargă împotriva culturii actuale, nu este decât o dovadă în plus despre necesitatea urgentă a unei reînnoite evanghelizări a culturii.

Aici, în America, ați fost binecuvântați cu un laicat catolic de o considerabilă varietate culturală, care pune propriile daruri multiforme în slujirea Bisericii și a societății în general. Ei privesc spre voi pentru a primi încurajare, călăuză și orientare. Într-o epocă saturată de informație, importanța de a oferi o solidă formare a credinței nu poate fi supraevaluată. Catolicii americani au acordat prin tradiție o înaltă valoare educației religioase, atât în școli cât și în contextul programelor de formare pentru adulți: e necesar să fie păstrate și extinse. Numeroșii oameni generoși care se dedică activităților caritabile trebuie ajutați să își înnoiască dedicarea printr-o „formare a inimii”: o „întâlnire cu Dumnezeu în Cristos, care trezește iubirea lor și le deschide spiritele către ceilalți” (cf Deus Caritas Est, 31). Într-o vreme în care progresele științelor medicale aduc multora noi speranțe, pot apărea provocări etice de neimaginat în trecut. Aceasta face mai importantă ca niciodată formarea solidă în conformitate cu învățăturile morale ale Bisericii a acelor catolici care sunt implicați în sfera sănătății. Este nevoie de o călăuzire înțeleaptă în toate aceste forme de apostolat, pentru ca ei să aducă roade multe; dacă doresc să promoveze cu adevărat binele integral al persoanei, laicii trebuie să fie înnoiți ei înșiși în Cristos, speranța noastră.

Ca vestitori ai Evangheliei și călăuze ale comunității catolice, voi sunteți chemați să participați și la schimbul de idei din arena publică, pentru a ajuta la modelarea atitudinilor culturale adecvate. Într-un context în care libertatea de expresie este prețuită și este încurajată o dezbatere robustă și onestă, vocea voastră este una respectată, care are mult de oferit la dezbaterea chestiunilor sociale și morale de actualitate. Făcând astfel ca Evanghelia să fie auzită în mod clar, voi nu doar formați persoanele comunității voastre, dar, în domeniul mai vast al comunicațiilor în masă, ajutați la răspândirea mesajului speranței creștine în întreaga lume.

În mod evident, influența Bisericii în dezbaterea publică are loc la niveluri diferite. În Statele Unite, ca și în alte părți, sunt în prezent multe legi, în vigoare sau în dezbatere, care suscită îngrijorări din punctul de vedere al moralității, iar comunitatea catolică, sub călăuzirea voastră, trebuie să aducă o mărturie clară și unitară în aceste probleme. Și mai importantă este deschiderea treptată a minții și a inimii comunității lărgite față de adevărul moral: aici este încă mult de făcut. În acest domeniu este crucial rolul credincioșilor laici de a acționa ca „ferment” în societate. Totuși, nu trebuie să se presupună că toți cetățenii catolici gândesc după învățătura Bisericii în chestiunile etice fundamentale de astăzi. Încă o dată, este datoria voastră să faceți astfel încât formarea morală oferită la orice nivel al vieții ecleziale să reflecte învățătura autentică a Evangheliei vieții.

În acest sens, o temă de profundă preocupare pentru noi toți este situația familiei în societate. Într-adevăr, Cardinalul George a amintit anterior modul în care voi ați pus întărirea căsătoriei și a vieții de familie între prioritățile atenției voastre din următorii ani. În Mesajul din acest an pentru Ziua Mondială a Păcii am vorbit despre contribuția esențială pe care o viață familială sănătoasă o aduce la pacea din interiorul unei națiuni și între națiuni. Acasă în familie experimentăm „câteva componente fundamentale ale păcii: dreptatea și iubirea dintre frați și surori, rolul autorității reprezentate de părinți, slujirea iubitoare față de membrii mai slabi, fie că sunt mici sau bolnavi sau bătrâni, ajutorul reciproc în nevoile vieții, disponibilitatea de a-l primi pe celălalt și, dacă e necesar, de a-l ierta” (nr. 3). Familia este apoi locul primar al evanghelizării, al transmiterii credinței, al sprijinirii tinerilor în prețuirea importanței practicii religioase și a respectării duminicii. Cum să nu fim descurajați când observăm declinul rapid al familiei ca element de bază al Bisericii și al societății? Divorțul și infidelitatea sunt în creștere, și mulți tineri, bărbați și femei, aleg să amâne căsătoria sau chiar să o ignore complet. Pentru unii tineri catolici e greu să deosebească legătura sacramentală a căsătoriei de legătura civilă, sau de un simplu acord de a trăi cu o altă persoană în mod neoficial și fără angajamente pe viață. Drept urmare se vede o alarmantă scădere a numărului de căsătorii catolice în Statele Unite, concomitent cu o creștere a concubinajelor, în care dăruirea reciprocă a soților asemenea lui Cristos, pecetluită de o făgăduință publică de a trăi exigențele unei angajări indisolubile pentru întreaga existență, este de a dreptul absentă. În asemenea circumstanțe este negat copiilor ambientul sigur de care au nevoie ca să crească asemenea unor ființe umane, dar sunt negate și societății acele coloane stabile necesare dacă se vrea păstrarea unei coeziuni și a unui centru moral al comunității.

Cum susținea și predecesorul meu, Papa Ioan Paul al II-lea, „primul responsabil al pastorației familiei în Dieceză este Episcopul… el trebuie să dedice interes, atenție, timp, personal, resurse, dar mai ales sprijin personal familiilor și tuturor celor care… îl ajută în pastorala familiei” (Exhortația apostolică Familiaris consortio, nr. 73). Este îndatorirea voastră să proclamați cu forță argumentele de credință și rațiune care vorbesc despre instituția căsătoriei, înțeleasă ca angajare pe viață între un bărbat și o femeie, deschisă la transmiterea vieții. Acest mesaj ar trebui să răsune în fața persoanelor de astăzi, întrucât este esențial un „da” necondiționat și fără rezerve spus vieții, un „da” spus iubirii și un „da” aspirațiilor din inima umanității noastre comune, în timp ce ne străduim să împlinim dorința noastră profundă de intimitate cu ceilalți și cu Domnul.

Între semnele contrare Evangheliei vieții care se pot întâlni în America, dar și în altă parte, este unul care provoacă o profundă rușine: abuzul sexual asupra minorilor. Mulți dintre voi mi-au vorbit de enorma durere pe care comunitățile voastre au îndurat-o când oameni ai Bisericii au trădat obligațiile lor și îndatoririle preoțești printr-un asemenea comportament imoral grav. În timp ce eliminați acest rău oriunde s-ar prezenta, fiți siguri de sprijinul rugăciunii din partea poporului lui Dumnezeu din întreaga lume. Pe bună dreptate, voi dați prioritate manifestărilor de compasiune și sprijin față de victime: este o responsabilitate care vine de la Dumnezeu, ca Păstori, aceea de a alina rănile cauzate de orice încălcare a încrederii, de a favoriza vindecarea, de a promova reconcilierea și de a ajunge cu preocupare plină de iubire la cei care au suferit răni atât de grave.

Răspunsul la această situație nu a fost ușor și, cum a indicat președintele Conferinței voastre Episcopale, a fost „gestionat uneori în mod foarte rău”. Acum că dimensiunea și gravitatea problemei sunt înțelese mai clar, ați putut să luați măsuri de remediere mai adecvate și la nivel disciplinar și să promovați un ambient sigur care oferă tinerilor o mai mare ocrotire. În timp ce trebuie amintit că cea mai mare parte a preoților și călugărilor în America desfășoară o excelentă lucrare în a aduce mesajul eliberator al Evangheliei persoanelor încredințate grijilor lor pastorale, este de vitală importanță faptul ca persoanele vulnerabile să fie întotdeauna ocrotite de cei care le-ar putea provoca răni. În acest sens, eforturile voastre de vindecare și protecție aduc deja roade nu numai față de cei care sunt puși direct sub îngrijirea voastră pastorală ci și în întreaga societate.

Dacă vrem să își atingă scopul lor deplin, trebuie ca măsurile și strategiile adoptate de voi să fie puse într-un context mai amplu. Copiii au dreptul de a crește cu o înțelegere sănătoasă a sexualității și a rolului care îi revine ei în relațiile umane. Copiii trebuie să fie feriți de manifestările degradante și de manipularea vulgară a sexualității, astăzi atât de răspândită; ei au dreptul de a fi educați în spiritul valorilor morale autentice înrădăcinate în demnitatea persoanei umane. Acest lucru ne face să analizăm încă o dată centralitatea familiei și necesitatea de promova Evanghelia vieții. Ce înseamnă să vorbești despre ocrotirea copiilor când pornografia și violența pot fi privite în atât de multe case prin mass-media de care astăzi se dispune atât de mult? Trebuie să reafirmăm cu urgență valorile care susțin o societate, astfel încât să oferim tinerilor și adulților o solidă formare morală. Toți au un rol de îndeplinit în această sarcină, nu doar părinții, liderii religioși, învățătorii și cateheții, ci și informația și industria de divertisment. Da, fiecare membru al societății poate să contribuie la această reînnoire morală și să se bucure de beneficiile acesteia. A avea grijă cu adevărat de tineri și de viitorul civilizației noastre înseamnă să recunoaștem responsabilitatea de a promova și de a trăi acele valori morale autentice care numai ele fac capabilă persoana umană să prospere. Este îndatorirea voastră de păstori, care au ca model pe Cristos, Bunul Păstor, să proclame cu forță și claritate acest mesaj și să înfrunte păcatul abuzului în interiorul unui context mai vast de comportamente sexuale. Apoi, recunoscând problemele și înfruntându-le când apar într-un context eclezial, voi puteți oferi un exemplu pentru alții, dat fiind că această plagă se găsește nu numai în interiorul Diecezelor voastre, ci și în orice sector al societății. Ea reclamă un răspuns hotărât și colectiv.

Și preoții au nevoie de călăuzirea voastră și de apropierea voastră în aceste timpuri dificile. Ei au simțit rușinea pentru ceea ce s-a întâmplat și mulți dintre ei percep că au pierdut o parte din acea încredere de care se bucurau cândva. Nu sunt puțini cei care simt o apropiere de Cristos în pătimirea Sa, în timp ce se străduiesc să înfrunte consecințele acestei crize. Episcopul, ca părinte, frate și prieten al preoților săi, îi poate ajuta să culeagă roade spirituale din această uniune cu Cristos, făcându-i conștienți de prezența aducătoare de mângâiere a Domnului în mijlocul suferințelor lor, și încurajându-i să pășească împreună cu Domnul pe calea speranței (cf Spe Salvi, nr. 39). Cum observa Papa Ioan Paul al II-lea acum șase ani, „trebuie să avem încredere că acest timp de încercare va duce la o purificare a întregii comunități catolice”, că va conduce „la o preoție mai sfântă, la un episcopat mai sfânt și la o Biserică mai sfântă” (Mesaj către Cardinalii Statelor Unite, 23 aprilie 2002, nr. 4). Sunt multe semne că, în perioada vizată, o astfel purificare a avut loc cu adevărat. Prezența constantă a lui Cristos în mijlocul suferințelor noastre transformă încetul cu încetul întunericul nostru în lumină: fiecare realitate este făcută nouă cu adevărat în Cristos Isus, speranța noastră.

În acest moment o parte vitală a îndatoririi voastre este întărirea raporturilor cu preoții voștri, mai ales în acele cazuri în care s-au ivit tensiuni între preoți și Episcopii lor ca urmare a crizei. Este important să continuați să arătați față de ei preocuparea voastră, să îi sprijiniți și călăuziți prin exemplul personal. În acest fel îi veți ajuta cu siguranță să îl întâlnească pe Dumnezeul cel viu și îi veți îndruma spre acea speranță care transformă existența despre care vorbește Evanghelia. Dacă voi înșivă veți trăi într-un mod configurat îndeaproape după Cristos, Bunul Păstor, care și-a dat viața pentru oile Sale, îi veți inspira pe frații voștri preoți să se dedice din nou slujirii turmei cu generozitatea care l-a caracterizat pe Cristos. Într-adevăr, o concentrare mai clară în jurul imitării lui Cristos în sfințenia vieții este ceea ce se cere dacă vrem să mergem înainte. Trebuie să redescoperim bucuria de a trăi o existență centrată pe Cristos, cultivând virtuțile și cufundându-ne în rugăciune. Când credincioșii știu că păstorul lor este un om care se roagă și își consacră viața slujirii lor, răspund cu acea căldură și afecțiune care nutrește și sprijină viața întregii comunități.

Timpul petrecut în rugăciune nu este niciodată risipit, oricât de importante ar fi datoriile care ne presează din toate părțile. Adorația lui Cristos Domnul nostru, în Preasfântul Sacrament, prelungește și intensifică acea uniune cu El care se constituie prin intermediul Celebrării Euharistice (cf Exortației apostolice Sacramentum caritatis, nr. 66). Contemplarea misterelor Rozariului descătușează toată forța lor salvifică conformându-ne, unindu-ne și consacrându-ne lui Isus Cristos (cf Rosarium Virginis Mariae, nr. 11,15). Fidelitatea față de Liturgia Orelor ne dă siguranța că întreaga noastră zi este sfințită, amintindu-ne continuu necesitatea de a rămâne concentrați în a îndeplini lucrarea lui Dumnezeu, în ciuda tuturor urgențelor și a distragerilor care pot apărea vizavi de obligațiile de împlinit. Astfel, devoțiunea ne ajută să vorbim și să acționăm „in persona Christi”, să învățăm, să conducem și să sfințim credincioșii în numele lui Isus, aducând reconcilierea Sa, vindecarea Sa și iubirea Sa la toți iubiții săi frați și surori. Această configurare radicală după Cristos, Bunul Păstor, este în centrul slujirii noastre pastorale și dacă ne deschidem noi înșine, prin rugăciune, față de puterea Duhului Sfânt, El va revărsa din belșug darurile de care avem nevoie ca să împlinim îndatorirea noastră extraordinară, pentru ca să nu fie nevoie „să ne îngrijim cum sau ce vom vorbi” (cf Matei 10, 19).

La încheierea acestui discurs adresat vouă în această seară, încredințez în mod cu totul special Biserica din țara voastră grijii materne și mijlocirii Mariei Neprihănite, Patroana Statelor Unite. Fie ca ea, care a purtat în sânul ei speranța tuturor neamurilor, să mijlocească pentru poporul acestei țări, pentru ca toți să fie înnoiți în Isus Cristos, Fiul ei. Dragi frați Episcopi, vă asigur pe fiecare dintre voi, aici prezenți, de prietenia mea profundă și de participarea mea la preocupările voastre pastorale. Vouă tuturor, și clerului, persoanelor consacrate și credincioșilor laici ai voștri, împart din inimă Binecuvântarea Apostolică, ca garanție a bucuriei și a păcii în Domnul Înviat.