Discursul Papei la Liturghia din biserica patriarhală din Istanbul

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată în
biserica patriarhală din Istanbul
duminică, 30 noiembrie 2014

Sanctitate, preaiubite frate Bartolomeu,

De multe ori, ca arhiepiscop de Buenos Aires, am participat la Dumnezeiasca Liturghie a comunităților ortodoxe prezente în acel oraș, dar a mă afla astăzi în această biserică patriarhală „Sfântul Gheorghe” pentru celebrarea sfântului apostol Andrei, primul dintre chemați și frate al sfântului Petru, patron al Patriarhiei Ecumenice, este cu adevărat un har singular pe care mi-l dăruiește Domnul.

A ne întâlni, a privi fața unul altuia, a schimba îmbrățișarea de pace, a ne ruga unul pentru altul sunt dimensiuni esențiale ale acelui drum spre restabilirea comuniunii depline la care tindem. Toate acestea preced și însoțesc constant cealaltă dimensiune esențială a acestui drum care este dialogul teologic. Un dialog autentic este mereu o întâlnire între persoane cu un nume, o față, o istorie, și nu numai o confruntare de idei.

Acest lucru este valabil pentru noi creștinii, deoarece pentru noi adevărul este persoana lui Isus Cristos. Exemplul sfântului Andrei, care împreună cu un alt discipol au primit invitația Învățătorului divin: „Veniți și veți vedea”, și „au rămas cu în ziua aceea” (In 1,39), ne arată cu claritate că viața creștină este o experiență personală, o întâlnire transformatoare cu Acela care ne iubește și vrea să ne mântuiască. Și vestirea creștină se răspândește grație persoanelor care, îndrăgostite de Cristos, nu pot să nu transmită bucuria că sunt iubite și mântuite. Încă o dată exemplul apostolului Andrei este iluminant. El, după ce l-a urmat pe Isus acolo unde locuia și s-a întreținut cu El, „l-a întâlnit mai întâi pe fratele său Simon și a spus: «L-am găsit pe Mesia» – care se traduce Cristos – și l-a condus la Isus” (In 1,40-42). De aceea, este clar că nici dialogul dintre creștini nu se poate sustrage de la această logică a întâlnirii personale.

Așadar, nu este o întâmplare că drumul de reconciliere și de pace între catolici și ortodocși a fost, într-un fel, inaugurat de o întâlnire, de o îmbrățișare între venerații noștri predecesori, Patriarhul Ecumenic Atenagora și Papa Paul al VI-lea, în urmă cu cincizeci de ani, la Ierusalim, eveniment pe care Sanctitatea Voastră și eu am voit să-l comemorăm recent întâlnindu-ne din nou în cetatea unde Domnul Isus Cristos a murit și a înviat.

Printr-o fericită coincidență, această vizită a mea are loc la câteva zile după celebrarea celei de-a cincizecea aniversări a promulgării decretului Conciliului al II-lea din Vatican despre căutarea unității tuturor creștinilor, Unitatis redintegratio. Este vorba despre un document fundamental cu care a fost deschis un drum nou pentru întâlnirea dintre catolici și frații din alte Biserici și Comunități ecleziale.

Îndeosebi, cu acel decret Biserica catolică recunoaște că Bisericile ortodoxe „au adevărate sacramente și mai ales, în virtutea succesiunii apostolice, Preoția și Euharistia, prin intermediul cărora rămân încă unite cu noi cu legături foarte strânse” (nr. 15). Prin urmare, se afirmă că pentru a păstra cu fidelitate plinătatea tradiției creștine și pentru a conduce la capăt reconcilierea creștinilor din Orient și Occident este de cea mai mare importanță a păstra și a susține patrimoniul foarte bogat al Bisericilor din Orient, nu numai în ceea ce privește tradițiile liturgice și spirituale, ci și disciplinele canonice, stabilite de sfinții părinți și de concilii, care reglementează viața acestor Biserici (cf. nr. 15-16).

Consider importat să reafirm respectarea acestui principiu drept condiție esențială și reciprocă pentru restabilirea comuniunii depline, care nu înseamnă nici supunere unul altuia, nici absorbire, ci mai degrabă primirea tuturor darurilor pe care Dumnezeu le-a dat fiecăruia pentru a manifesta lumii întregi marele mister al mântuirii realizat de Cristos Domnul prin intermediul Duhului Sfânt. Vrea să asigur pe fiecare dintre voi că, pentru a ajunge la ținta mult dorită a unității depline, Biserica catolică nu vrea să impună nicio exigență, decât aceea a mărturisirii credinței comune, și că suntem gata să căutăm împreună, în lumina învățăturii Scripturii și a experienței din primul mileniu, modalitățile cu care să se garanteze necesara unitate a Bisericii în circumstanțele actuale: singurul lucru pe care Biserica catolică îl dorește și pe care eu îl caut ca Episcop de Roma, „Biserica ce prezidează în caritate”, este comuniunea cu Bisericile ortodoxe. Această comuniune va fi mereu rod al iubirii „care a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5,5), iubire fraternă care dă expresie legăturii spirituale și transcendente care ne unește ca discipoli ai Domnului.

În lumea de astăzi se înalță cu putere voci pe care nu putem să nu le auzim și care cer Bisericilor noastre să trăiască până la capăt faptul de a fi discipoli ai Domnului Isus Cristos.

Prima dintre aceste voci este cea a săracilor. În lume există prea multe femei și prea mulți bărbați care suferă datorită malnutriției grave, datorită șomajului crescând, datorită procentului ridicat de tineri fără muncă și datorită creșterii excluderii sociale, care poate induce la activități criminale și chiar la recrutarea teroriștilor. Nu putem rămâne indiferenți în fața vocilor acestor frați și surori. Ei ne cer nu numai să le dăm un ajutor material, necesar în atâtea circumstanțe, ci mai ales ca să-i ajutăm să apere demnitatea lor de persoane umane, în așa fel încât să poată regăsi energiile spirituale pentru a se ridica din nou și a fi din nou protagoniști ai istoriilor lor. În afară de asta ne cer să luptăm, în lumina Evangheliei, împotriva cauzelor structurale ale sărăciei: inegalitatea, lipsa unui loc de muncă demn, a pământului și a casei, negarea drepturilor sociale și de muncă. Ca și creștini suntem chemați să înfrângem împreună acea globalizare a indiferenței care astăzi pare să aibă supremația și să construim o nouă civilizație a iubirii și a solidarității.

O altă voce care strigă puternic este cea a victimelor conflictelor în atâtea părți ale lumii. Această voce o auzim răsunând foarte bine de aici, pentru că unele națiuni vecine sunt marcate de un război atroce și inuman. Mă gândesc cu profundă durere la multele victime al atentatului inuman și fără sens, care în aceste zile i-a lovit pe credincioșii musulmani, care se rugau în moscheea din Kano, în Nigeria. A tulbura pacea unui popor, a comite sau a permite orice gen de violență, în special asupra persoanelor slabe și lipsite de apărare, este un păcat foarte grav împotriva lui Dumnezeu, pentru că înseamnă a nu respecta imaginea lui Dumnezeu care este în om. Vocea victimelor conflictelor ne determină să pornim repede pe drumul de reconciliere și de comuniune între catolici și ortodocși. De altfel, cum putem vesti în mod credibil Evanghelia păcii care vine de la Cristos, dacă între noi continuă să existe rivalități și certuri? (cf. Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, 77).

O a treia voce care ne interpelează este cea a tinerilor. Astăzi din păcate sunt atâția tinerii care trăiesc fără speranță, învinși de neîncredere și de resemnare. Apoi, mulți tineri, influențați de cultura dominantă, caută bucuria numai în posesia bunurilor materiale și în satisfacerea emoțiilor de moment. Noile generații nu vor putea niciodată să dobândească adevărata înțelepciune și să mențină vie speranța dacă noi nu vom fi capabili să valorizăm și să transmitem umanismul autentic, care provine din Evanghelie și din experiența milenară a Bisericii. Chiar tinerii – mă gândesc de exemplu la mulțimile de tineri ortodocși, catolici și protestanți care se întâlnesc în adunările internaționale organizate de comunitatea din Taizé – sunt cei care astăzi ne solicită să face pași înainte spre comuniunea deplină. Și asta nu pentru că ei nu cunosc semnificația diferențelor care încă ne despart, ci pentru că știu să vadă dincolo – știu să vadă dincolo – sunt capabili să perceapă esențialul care deja ne unește, care este atât de mult, Sanctitate.

Frate iubit, frate preaiubit, suntem deja în drum, în drum spre comuniunea deplină și deja putem trăi semne elocvente ale unei unități reale, chiar dacă parțiale. Acest lucru ne întărește și ne susține în continuarea acestui drum. Suntem singuri că de-a lungul acestui drum suntem sprijiniți de mijlocirea apostolului Andrei și a fratelui său Petru, considerați de tradiție fondatorii Bisericilor din Constantinopol și din Roma. Să invocăm de la Dumnezeu marele dar al unității depline și capacitatea de a-l primi în viețile noastre. Și să nu uităm niciodată să ne rugăm unii pentru alții.