Discursul Papei la întâlnirea ecumenică cu tinerii estonieni

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea ecumenică cu tinerii
biserica luterană din Tallinn, Estonia
marți, 25 septembrie 2018

Dragi tineri,

Mulțumesc pentru primirea voastră călduroasă, pentru cântecele voastre și pentru mărturiile lui Lisbel, Tauri și Mirko. Sunt recunoscător pentru cuvintele gentile și fraterne ale arhiepiscopului Bisericii evanghelice luterane din Estonia, Urmas Viilma, precum și pentru prezența președintelui Consiliului Bisericilor din Estonia, arhiepiscopul Andres Põder, a episcopului Philippe Jourdan, administrator apostolic în Estonia, și a celorlalți reprezentanți ai diferitelor confesiuni creștine prezente în țară. Sunt recunoscător și pentru prezența doamnei președinte a Republicii.

Întotdeauna este frumos să ne reunim, să împărtășim mărturii de viață, să exprimăm ceea ce gândim și voim; și este foarte frumos să stăm împreună, noi care credem în Isus Cristos. Aceste întâlniri realizează visul lui Isus de la Ultima Cină: „Ca toți să fie una, […] pentru ca lumea să creadă” (In 17,21). Dacă ne străduim să ne vedem ca pelerini care parcurg drumul împreună, vom învăța să deschidem inima cu încredere față de colegul de drum fără suspiciuni, fără neîncrederi, privind numai la ceea ce căutăm realmente: pacea în fața chipului unicului Dumnezeu. Și de vreme ce pacea este artizanală, a avea încredere în alții este tot ceva artizanal, este izvor de fericire: „Fericiți făcătorii de pace” (Mt 5,9). Și această cale, acest drum nu-l parcurgem numai cu aceia care cred, ci cu toți. Toți au ceva să ne spună. Tuturor avem ceva de spus.

Marea pictură care se află în absida acestei biserici conține o frază din Evanghelia lui Matei: „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă!” (Mt 11,28). Voi, tineri creștini, puteți să vă identificați cu unele elemente din acest text din Evanghelie.

În narațiunile care preced, Matei ne spune că Isus acumulează dezamăgiri. Mai întâi se plânge pentru că se pare că aceia cărora li se adresează nu le merge bine deloc (cf. Mt 11,16-19). Vouă, tinerilor, vi se întâmplă adesea că adulții din jurul vostru nu știu ceea ce vor sau așteaptă de la voi; ori, uneori, când vă văd foarte fericiți, nu au încredere; și dacă vă văd neliniștiți, relativizează ceea ce vi se întâmplă. În consultarea dinainte de Sinod, pe care-l vom celebra în curând și în care vom reflecta asupra tinerilor, mulți dintre voi cer ca vreunul să vă însoțească și să vă înțeleagă fără a judeca și să știe să vă asculte, precum și să răspundă la întrebările voastre (cf. Sinodul dedicat tinerilor, Instrumentum laboris, 132). Bisericile noastre creștine – și aș îndrăzni să spun orice proces religios structurat instituțional – uneori poartă în urma lor atitudini în care a fost mai ușor pentru noi să vorbim, să sfătuim, să propunem din experiența noastră, decât să ascultăm, decât să ne lăsăm interogați și iluminați de ceea ce trăiți voi. De atâtea ori comunitățile creștine se închid, fără să-și dea seama, și nu ascultă neliniștile voastre. Știm că voi vreți și așteptați „să fiți însoțiți nu de un judecător inflexibil, nici de un părinte temător sau hiperprotectiv care generează dependență, ci de cineva căruia nu-i este teamă de propria slăbiciune și știe să facă să strălucească tezaurul pe care, ca un vas de lut, îl păstrează în interiorul său (cf. 2Cor 4,7)” (ibid., 142). Astăzi vreau să vă spun aici că vrem să plângem cu voi dacă plângeți, să însoțim cu aplauzele noastre și râsetele noastre bucuriile voastre, să vă ajutăm să trăiți urmarea Domnului. Voi, adolescenți și adolescente, tineri, să știți asta: când o comunitate creștină este cu adevărat creștină, nu face prozelitism. Numai ascultă, primește, însoțește și merge; dar nu impune nimic.

Isus se plânge și de cetățile pe care le-a vizitat, făcând în ele mai multe minuni și rezervându-le gesturi mai mari de duioșie și apropiere, și deplânge lipsa lor de fler în a-și da seama că schimbarea pe care a venit să le-o propună era urgentă, nu putea aștepta. Ajunge chiar să spună că sunt mai încăpățânate și orbite decât Sodoma (cf. Mt 11,20-24). Și atunci când noi, adulții, ne închidem într-o realitate care este deja un fapt, ne spuneți cu franchețe: „Nu vedeți?”. Și unii mai curajoși au curajul să spună: „Nu vă dați seama că nimeni nu vă mai ascultă, nici nu vă crede?”. Cu adevărat avem nevoie să ne convertim, să descoperim că pentru a fi alături de voi trebuie să răsturnăm atâtea situații care sunt, în definitiv, acelea care vă îndepărtează.

Știm – așa cum ne-ați spus – că mulți tineri nu ne cer nimic pentru că nu ne consideră interlocutori semnificativi pentru existența lor. Este urât acest lucru, când o Biserică, o comunitate, se comportă în așa mod încât tinerii gândesc: „Aceștia nu-mi vor spune nimic care să folosească pentru viața mea”. Mai mult, unii cer în mod expres să fie lăsați în pace, pentru că simt prezența Bisericii ca deranjantă și chiar iritantă. Și acest lucru este adevărat. Îi indignează scandalurile sexuale și economice în fața cărora nu văd o condamnare clară; faptul de a nu ști să interpreteze în mod adecvat viața și sensibilitatea tinerilor datorită lipsei de pregătire; sau pur și simplu rolul pasiv pe care li-l dăm (cf. Sinodul dedicat tinerilor, Instrumentum laboris, 66). Acestea sunt unele dintre cererile voastre. Vrem să le răspundem, vrem, așa cum spuneți voi înșivă, să fim o „comunitate transparentă, primitoare, onestă, atrăgătoare, comunicativă, accesibilă, bucuroasă și interactivă” (ibid., 67), adică o comunitate fără frică. Fricile ne închid. Fricile ne fac să fim prozelitiști. Și fraternitatea este un alt lucru: inima deschisă și îmbrățișarea fraternă.

Înainte de a ajunge la textul evanghelic care se află sus în acest templu, Isus începe înălțând o laudă către Tatăl. Face asta pentru că își dă seama că aceia care au înțeles, aceia care înțeleg centrul mesajului său și al persoanei sale, sunt cei mici, cei care au sufletul simplu, deschis. Și văzându-vă astfel, reuniți, ca să cântați, mă unesc cu glasul lui Isus și sunt plin de admirație, pentru că voi, în pofida lipsei noastre de mărturie, continuați să-l descoperiți pe Isus în sânul comunităților noastre. Pentru că știm că unde este Isus este mereu reînnoire, este mereu oportunitatea convertirii, de a lăsa în urmă tot ceea ce ne separă de El și de frații noștri. Unde este Isus, viața are mereu gust de Duh Sfânt. Voi, astăzi aici, sunteți actualizarea acelei uimiri a lui Isus.

Așadar da, spunem, din nou: „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă!” (Mt 11,28). Dar s-o spunem convinși că, dincolo de limitele noastre, de diviziunile noastre, Isus continuă să fie motivul pentru că suntem aici. Știm că nu este alinare mai mare decât a lăsa ca Isus să poarte oprimările noastre. Știm și că există mulți care încă nu-l cunosc și trăiesc în tristețe și în rătăcire. O cântăreață vestită a voastră, în urmă cu circa zece ani, spunea într-unul din cântecele sale: „Iubirea a murit, iubirea a plecat, iubirea nu mai trăiește aici” (Kerli Kõiv, Iubirea a murit). Nu, vă rog! Să facem în așa fel încât iubirea să fie vie și noi toți trebuie să facem asta! Și sunt atâția care trăiesc această experiență: văd că se termină iubirea părinților lor, că se dizolvă iubirea perechilor abia căsătorite; experimentează o durere intimă când nimănui nu-i pasă că trebuie să emigreze pentru a căuta de muncă sau când sunt priviți cu suspiciune pentru că sunt străini. Ar părea că iubirea a murit, așa cum spunea Kerli Kõiv, dar știm că nu este așa, și avem un cuvânt de spus, ceva de vestit, cu puține discursuri și multe gesturi. Pentru că voi sunteți generația imaginii, generația acțiunii mai presus de cea a speculației, a teoriei.

Și așa îi place lui Isus; pentru că El a trecut făcând binele și când a murit a preferat în locul cuvintelor gestul puternic al crucii. Noi suntem uniți de credința în Isus și El este cel care așteaptă ca să-l ducem la toți tinerii care au pierdut sensul vieții lor. Și riscul este, și pentru noi credincioșii, să pierdem sensul vieții. Și asta se întâmplă atunci când noi credincioșii suntem incoerenți. Să primim împreună acea noutate pe care Dumnezeu o aduce în viața noastră; acea noutate care ne stimulează să pornim mereu din nou, pentru a merge acolo unde se află umanitatea cea mai rănită. Unde oamenii, dincolo de aparența de superficialitate și conformism, continuă să caute un răspuns la întrebarea cu privire la sensul vieții lor. Dar nu vom merge niciodată singuri: Dumnezeu vine cu noi; Lui nu-i este frică, nu-i este frică de periferii, dimpotrivă, El însuși s-a făcut periferie (cf. Fil 2,6-8; In 1,14). Dacă avem curajul de a ieși din noi înșine, din egoismele noastre, din ideile noastre închise, și de a merge în periferii, acolo îl vom găsi, pentru că Isus ne precede în viața fratelui care suferă și este rebutat. El este deja acolo (cf. Exortația apostolică Gaudete et exsultate, 135).

Tineri și tinere, iubirea n-a murit, ne cheamă și ne trimite. Cere numai să deschidem inima. Să cerem forța apostolică de a duce altora Evanghelia – dar a o oferi, nu a o impune – și de a renunța să facem din viața noastră creștină un muzeu de amintiri. Viața creștină este viață, este viitor, este speranță! Nu este un muzeu. Să lăsăm ca Duhul Sfânt să ne facă să contemplăm istoria în perspectiva lui Isus înviat, astfel Biserica, astfel Bisericile noastre vor fi în măsură să meargă înainte primind în ele surprizele Domnului (cf. ibid., 139), recuperând propria tinerețe, bucuria și frumusețea despre care vorbea Mirko, a miresei care merge în întâmpinarea Domnului. Surprizele Domnului. Domnul ne surprinde pentru că viața ne surprinde mereu. Să mergem înainte, în întâmpinarea acestor surprize. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 25.09.2018
Publicarea pe acest sit: 25.09.2018
Etichete: , ,

Lasă un răspuns