Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu cetățenii și muncitorii
din Prato, în Piazza della Cattedrale,
marți, 10 noiembrie 2015
Iubiți frați și surori, bună ziua!
Mulțumesc episcopului vostru, monseniorul Agostinelli, pentru cuvintele foarte respectuoase pe care mi le-a adresat. Vă salut cu afect pe voi toți și pe cei care nu pot să fie prezenți aici fizic, îndeosebi persoanele bolnave, bătrâne și cele deținute în penitenciar.
Am venit ca pelerin – un pelerin… în trecere! E lucru mic, dar măcar voința există – în acest oraș bogat în istorie și în frumusețe, care de-a lungul secolelor a meritat definiția de „oraș al Mariei”. Sunteți norocoși, pentru că sunteți pe mâini bune! Sunt mâini materne care ocrotesc mereu, deschise pentru a primi. Sunteți privilegiați și pentru că păstrați relicva „Sfântului Brâu” al Sfintei Fecioare Maria, pe care tocmai am putut să o vizitez.
Acest semn de binecuvântare pentru orașul vostru îmi sugerează câteva gânduri, trezite și de Cuvântul lui Dumnezeu. Primul ne trimite la drumul de mântuire pe care poporul lui Israel l-a întreprins, din sclavia Egiptului în țara promisă. Înainte de a-l elibera, Domnul a cerut să se celebreze cina pascală și să se consume într-un mod deosebit: „cu mijlocul încins” (Ex 12,11). A avea mijlocul încins înseamnă a fi gata, a se pregăti pentru plecare, a ieși pentru a porni la drum. La asta ne îndeamnă Domnul și astăzi, astăzi mai mult ca oricând: să nu rămânem închiși în indiferență, ci să ne deschidem; să ne simțim, cu toții, chemați și pregătiți să părăsim orice pentru a ajunge la cineva, cu care să împărtășim bucuria că l-am întâlnit pe Domnul și chiar truda de a merge pe drumul său. Ne este cerut să ieșim pentru a ne apropia de bărbații și de femeile din timpul nostru. A ieși, desigur, înseamnă a risca – a ieși înseamnă a risca – dar nu există credință fără risc. O credință care se gândește la ea însăși și stă închisă în casă nu este fidelă față de invitația Domnului, care îi cheamă pe ai săi să ia inițiativa și să se implice, fără frică. În fața transformărilor adesea învolburate din acești ultimi ani, există pericolul de a îndura vârtejul evenimentelor, pierzând curajul să caute ruta. Se preferă atunci refugiul vreunui port sigur și se renunță să se iasă în larg după cuvântul lui Isus. Însă Domnul, care vrea să ajungă încă la acela care încă nu-l iubește, ne determină. Dorește ca să se nască în noi o reînnoită pasiune misionară și ne încredințează o mare responsabilitate. Cere Bisericii mireasa sa să meargă pe cărările accidentate de astăzi, să însoțească pe cel care a rătăcit calea; să planteze corturi de speranță, în care să primească pe cel care este rănit și nu mai așteaptă nimic de la viață. Asta ne cere Domnul.
El însuși ne dă exemplul, apropiindu-se de noi. De fapt, Sfântul Brâu amintește și de gestul făcut de Isus în timpul cinei sale pascale, când s-a încins la mijloc, ca un servitor, și a spălat picioarele discipolilor săi (cf. In 13,4; Lc 12,37). Pentru ca, așa cum a făcut El, să facem și noi. Am fost slujiți de Dumnezeu care s-a făcut aproapele nostru, pentru a sluji la rândul nostru pe cel care este lângă noi. Pentru un discipol al lui Isus niciun aproape nu poate deveni îndepărtat. Mai mult, nu există îndepărtați care să fie prea distanți, ci numai apropiați la care trebuie să se ajungă. Vă mulțumesc pentru eforturile constante pe care comunitatea voastră le realizează pentru a integra fiecare persoană, contrastând cultura indiferenței și a rebutului. În timpuri marcate de incertitudini și frici, sunt lăudabile inițiativele voastre în sprijinul celor mai slabi și al familiilor, pe care vă angajați să le și „adoptați”. În timp ce vă străduiți în căutarea celor mai bune posibilități concrete de incluziune, nu vă descurajați în fața dificultăților. Nu vă resemnați în fața situațiilor care par situații dificile de conviețuire; fiți mereu însuflețiți de dorința de a stabili adevărate „pacte de proximitate”. Iată, proximitate! Să ne apropiem pentru a realiza asta.
Mai există o altă sugestie pe care aș vrea să v-o propun. Sfântul Paul îi invită pe creștini să îmbrace o armură specială, aceea a lui Dumnezeu. De fapt spune să ne îmbrăcăm cu virtuțile necesare pentru a înfrunta pe dușmanii noștri reali, care nu sunt niciodată ceilalți, ci „duhurile răului”. Pe primul loc în această armură ideală apare adevărul: „încinși la mijloc cu adevărul”, scrie apostolul (Ef 6,14). Trebuie să ne încingem la mijloc cu adevărul. Nu se poate întemeia nimic bun pe intrigile minciunii sau pe lipsa de transparență. A căuta și a alege mereu adevărul nu este ușor; însă este o decizie vitală, care trebuie să marcheze existența fiecăruia și chiar a societății, pentru ca să fie mai dreaptă, pentru ca să fie mai onestă. Sacralitatea fiecărei ființe umane cere pentru fiecare respect, primire și o muncă demnă. Muncă demnă! Îmi permit aici să amintesc cei cinci bărbați și cele două femei de cetățenie chineză morți în urmă cu doi ani din cauza unui incendiu în zona industrială din Prato. Trăiau și dormeau în aceeași hală industrială în care lucrau: într-o zonă a fost găsit un mic dormitor din rigips, cu paturi suprapuse pentru a exploata înălțimea structurii. Este o tragedie a exploatării și a condițiilor inumane de viață. Și aceasta nu este muncă demnă! Viața fiecărei comunități cere să se combată până la capăt cancerul corupției, cancerul exploatării umane și de muncă și veninul ilegalității. Înlăuntrul nostru și împreună cu ceilalți, să nu încetăm niciodată să luptăm pentru adevăr și dreptate.
Îi încurajez pe toți, mai ales pe voi tinerii – mi-au spus că voi tinerii ați făcut o veghe de rugăciune ieri, toată noaptea… Mulțumesc, mulțumesc! – să nu cedați niciodată pesimismului și resemnării. Maria este cea care cu rugăciunea și cu iubirea, într-o tăcere activă, a transformat sâmbăta dezamăgirii în zorii învierii. Dacă se simte cineva trudit și împovărat de circumstanțele vieții, să se încreadă în Mama noastră, care este aproape și mângâie, pentru că este Mamă! Mereu ne încurajează și ne invită să ne repunem încrederea în Dumnezeu: Fiul său nu va trăda așteptările noastre și va semăna în inimi o speranță care nu dezamăgește. Mulțumesc.