Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu clerul, cu persoanele consacrate
și cu membrii consiliilor pastorale din Dieceză
Catedrala „Sfântul Rufin”, Assisi,
vineri, 4 octombrie 2013
Iubiți frați și surori din comunitatea diecezană, bună după-amiază!
Vă mulțumesc pentru primirea voastră, preoți, călugări și călugărițe, laici angajați în consiliile pastorale! Cât sunt de necesare consiliile pastorale! Un episcop nu poate să conducă o dieceză fără consiliile pastorale. Un paroh nu poate să conducă parohia fără consiliile pastorale. Acest lucru este fundamental! Suntem în catedrală! Aici se păstrează izvorul baptismal unde sfântul Francisc și sfânta Clara au fost botezați, care în acel timp se afla în biserica „Sfânta Maria”. Amintirea Botezului este importantă! Botezul este nașterea noastră ca fii ai maicii Biserici. Eu aș vrea să vă pun o întrebare: Cine dintre voi știe ziua Botezului său? Puțini! Puțini… Acum, temă pentru acasă! Mamă, tată, spune-mi: Când am fost botezat? Dar este important pentru că este ziua nașterii ca fiu al lui Dumnezeu. Un singur Duh, un singur Botez, în varietatea carismelor și a slujirilor. Ce mare dar este a fi Biserică, a face parte din poporul lui Dumnezeu! Toți suntem poporul lui Dumnezeu. În armonia, în comuniunea diversităților, care este lucrare a Duhului Sfânt, pentru că Duhul Sfânt este armonia și face armonia: este un dar al lui și trebuie să fim deschiși ca să-l primim!
Episcopul este păzitorul acestei armonii. Episcopul este păzitorul acestui dar al armoniei în diversitate. Pentru aceasta papa Benedict a voit ca activitatea pastorală în bazilicile papale franciscane să fie integrată în cea diecezană. Pentru că el trebuie să facă armonia: este misiunea sa, este datoria sa și vocația sa. Și el are un dar special pentru a o face. Sunt bucuros că mergeți bine pe acest drum, cu beneficiul tuturor, colaborând împreună cu seninătate și vă încurajez să continuați. Vizita pastorală care s-a încheiat de puțin timp și Sinodul diecezan pe care urmează să-l celebrați sunt momente forte de creștere pentru această Biserică, pe care Dumnezeu a binecuvântat-o în mod deosebit. Biserica crește, dar nu este pentru a face prozelitism: nu, nu! Biserica nu crește prin prozelitism. Biserica crește prin atracție, atracția mărturiei pe care fiecare dintre noi o dă poporului lui Dumnezeu.
Acum, pe scurt, aș vrea să subliniez câteva aspecte ale vieții voastre de comunitate. Nu vreau să vă spun lucruri noi, ci să vă întăresc în cele mai importante, care caracterizează drumul vostru diecezan.
1. Primul lucru este ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Biserica este asta: comunitatea – a spus-o episcopul – comunitatea care ascultă cu credință și cu iubire pe Domnul care vorbește. Planul pastoral pe care-l trăiți împreună insistă tocmai pe această dimensiune fundamentală. Cuvântul lui Dumnezeu e cel care trezește credința, o hrănește, o regenerează. Cuvântul lui Dumnezeu e cel care atinge inimile, le convertește la Dumnezeu și la logica sa care este așa de diferită de a noastră; Cuvântul lui Dumnezeu e cel care reînnoiește încontinuu comunitățile noastre…
Cred că toți putem să ne îmbunătățim un pic cu privire la acest aspect: să devenim toți mai ascultători ai cuvântului lui Dumnezeu, pentru a fi mai puțin bogați în cuvintele noastre și mai bogați în cuvintele sale. Mă gândesc la preot, care are misiunea de a predica. Dar cum poate să predice dacă mai întâi n-a deschis inima sa, n-a ascultat, în tăcere, cuvântul lui Dumnezeu? Gata cu aceste omilii interminabile, plictisitoare, din care nu se înțelege nimic. Asta este pentru voi! Mă gândesc la tata și la mama, care sunt primii educatori: Cum pot să educe dacă nu este luminată conștiința lor de cuvântul lui Dumnezeu, dacă modul lor de a gândi și de a acționa nu este călăuzit de cuvânt; ce exemplu pot da copiilor? Acest lucru este important, pentru că apoi tata și mama se plâng: „acest copil…” Dar tu, ce mărturie i-ai dat? Cum i-ai vorbit? Despre cuvântul lui Dumnezeu sau despre cuvântul de la telejurnal? Tata și mama trebuie să vorbească deja despre cuvântul lui Dumnezeu! Și mă gândesc la cateheți, la toți educatorii: dacă inima lor nu este încălzită de cuvânt, cum pot să încălzească inimile altora, ale copiilor, ale tinerilor, ale adulților? Nu e suficient a citi Sfintele Scripturi, trebuie ascultat Isus care vorbește în ele: e chiar Isus cel care vorbește în Scripturi, este Isus care vorbește în ele. Trebuie să fim antene care primesc, sintonizate pe cuvântul lui Dumnezeu, pentru a fi antene care transmit! Se primește și se transmite! Duhul Sfânt e cel care face vii Scripturile, le face înțelese în profunzime, în sensul lor adevărat și deplin! Să ne întrebăm, ca una dintre întrebările față de Sinod: Ce loc are cuvântul lui Dumnezeu în viața mea, viața de fiecare zi? Sunt sintonizat pe Dumnezeu sau pe multele cuvinte la modă sau pe mine însumi? O întrebare pe care fiecare dintre noi trebuie să și-o adreseze sieși.
2. Al doilea aspect este cel al mersului. Este unul dintre cuvintele pe care le prefer când mă gândesc la creștin și la Biserică. Dar pentru voi are un sens deosebit: urmează să intrați în Sinodul diecezan și a face „sinod” înseamnă a merge împreună. Cred că aceasta este cu adevărat experiența cea mai frumoasă pe care o trăim: a face parte dintr-un popor care merge, care merge în istorie, împreună cu Domnul său, care merge în mijlocul nostru! Nu suntem izolați, nu mergem singuri, ci suntem parte a unicei turme a lui Cristos care merge împreună.
Aici mă gândesc iar la voi preoților, și lăsați ca să mă pun și pe mine împreună cu voi. Ce este mai frumos pentru noi dacă nu să mergem cu poporul nostru? Este frumos! Când eu mă gândesc la acești parohi care cunoșteau numele persoanelor din parohie, care mergeau să-i viziteze; și așa cum îmi spunea unul: „Eu cunosc numele câinelui din fiecare familie”, chiar și numele câinelui îl cunoșteau! Ce frumos era! Ce este mai frumos? Repet des asta: a merge cu poporul nostru, uneori în față, uneori la mijloc și uneori în spate: în față, pentru a conduce comunitatea; la mijloc, pentru a o încuraja și a o susține; în spate, pentru a o ține unită pentru ca niciunul să nu rămână, prea mult, prea mult în urmă, pentru a o ține unită, și chiar pentru un alt motiv: Pentru că poporul are „fler”! Are fler de a găsi noi căi pentru drum, are acel „sensus fidei”, cum spun teologii. Ce este mai frumos? Și la Sinod trebuie să fie și ce anume spune Duhul Sfânt laicilor, poporului lui Dumnezeu, tuturor.
Dar lucrul cel mai important este a merge împreună, colaborând, ajutându-se reciproc; a-și cere scuze, a recunoaște propriile greșeli și a cere iertare, dar și a accepta scuzele celorlalți iertând – cât de important este acest lucru! Uneori mă gândesc la căsătoriile care după atâția ani se despart. „Eh… nu, nu ne înțelegem, ne-am îndepărtat”. Poate că n-au știut să ceară scuze la timp. Poate că n-au știut să ierte la timp. Și mereu, noilor soți, eu le dau acest sfat: „Certați-vă când vreți. Dacă zboară farfuriile, lăsați-le. Dar nu terminați niciodată ziua fără a face pace! Niciodată!” Și dacă învață căsătoriile să spună „Dar, scuze, eram obosit” sau numai un mic gest: aceasta este pacea; și a relua viața ziua următoare. Acesta este un frumos secret și acest lucru evită aceste despărțiri dureroase. Cât este de important a merge uniți, fără fugi înainte, fără nostalgii ale trecutului. Și în timp ce se merge, se vorbește, se cunosc, se povestesc unii altora, se crește în a fi familie. Aici să ne întrebăm: Cum mergem? Cum merge realitatea noastră diecezană? Merge împreună? Și ce anume fac eu pentru ca ea să meargă într-adevăr împreună? Eu n-aș vrea să intru aici în tema bârfelor, însă voi știți că bârfele dezbină mereu!
3. Așadar: a asculta, a merge și al treilea aspect este cel misionar: a vesti până la periferii. Și acest lucru l-am luat de la voi, din proiectele voastre pastorale. Episcopul a vorbit despre asta, recent. Dar vreau să-l subliniez și pentru că este un element pe care l-am trăit mult când eram la Buenos Aires: importanța de a ieși pentru a merge în întâmpinarea celuilalt, în periferii, care sunt locuri, dar sunt mai ales persoane în situații de viață specială. Este cazul diecezei pe care o aveam înainte, cea de Buenos Aires. O periferice care îmi făcea mult rău era să găsesc în familii de clasă medie copii care nu știau să-și facă semnul crucii. Dar, aceasta este o periferie! Și eu vă întreb: Aici, în această dieceză, sunt copii care nu știu să-și facă semnul crucii? Gândiți-vă. Acestea sunt adevărate periferii existențiale, unde Dumnezeu nu este.
Într-un prim sens, periferiile din această dieceză, de exemplu, sunt zonele diecezei care riscă să fie la margini, în afara fâșiilor de lumină a reflectoarelor. Dar sunt și persoane, realități umane de fapt marginalizate, disprețuite. Sunt persoane care eventual se află fizic aproape de „centru”, dar spiritual sunt departe.
Nu vă fie frică să ieșiți și să mergeți în întâmpinarea acestor persoane, a acestor situații. Nu vă lăsați blocați de prejudecăți, de obiceiuri, rigidități mentale sau pastorale, de faimosul „mereu s-a făcut așa!”. Dar se poate merge la periferii numai dacă se poartă cuvântul lui Dumnezeu în inimă și se merge cu Biserica, ca sfântul Francisc. Altminteri ne purtăm pe noi înșine, nu cuvântul lui Dumnezeu, și acest lucru nu e bun, nu folosește nimănui! Nu noi suntem cei care mântuim lumea: este chiar Domnul cel care o mântuiește!
Iată, dragi prieteni, nu v-am dat rețete noi, nu le am și nu credeți în cel care spune că le are: nu există. Dar am găsit în drumul Bisericii voastre aspecte frumoase și importante care trebuie să crească și vreau să vă întăresc în ele. Ascultați cuvântul, mergeți împreună în fraternitate, vestiți evanghelia în periferii! Domnul să vă binecuvânteze, sfânta Fecioară Maria să vă ocrotească și sfântul Francisc să vă ajute pe toți să trăiți bucuria de a fi discipoli ai Domnului! Mulțumesc.
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 04.10.2013
Publicarea pe acest sit: 06.10.2013
Etichete: Discursuri, Călătorii, Italia, Papa F