Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu săracii asistați de Caritas
Sala Despuierii din Episcopia de Assisi
Vineri, 4 octombrie 2013
A spus fratele meu episcop că este pentru prima dată, în 800 de ani, că un papă vine aici. În aceste zile, în ziare, în mijloacele de comunicare, se făceau fantezii. „Papa va merge să despoaie Biserica, acolo!”. „De ce anume va despuia Biserica?” „Va despuia hainele episcopilor, ale cardinalilor; se va despuia pe sine însuși”. Aceasta este o ocazie bună pentru a face o invitație Bisericii să se despoaie. Dar Biserica suntem cu toții! Toți! De la primul botezat, toți suntem Biserică și toți trebuie să mergem pe drumul lui Isus, care a parcurs un drum de despuiere, el însuși. A devenit slujitor, servitor; a voit să fie umilit până la cruce. Și dacă noi vrem să fim creștini, nu există un alt drum. Dar nu putem face un creștinism mai uman – spun ei – fără cruce, fără Isus, fără despuiere? În acest mod vom deveni creștini de patiserie, ca niște prăjituri frumoase, ca niște dulciuri frumoase? Foarte frumos, dar nu creștini cu adevărat! Cineva va spune: „Dar de ce anume va trebui să se despoaie Biserica?” Trebuie să se despoaie astăzi de un pericol foarte grav, care amenință orice persoană în Biserică, pe toți: pericolul mondenității. Creștinul nu poate conviețui cu spiritul lumii. Mondenitatea care ne duce la vanitate, la prepotență, la orgoliu. Și acesta este un idol, nu este Dumnezeu. Este un idol! Și idolatria este păcatul cel mai puternic!
Când în mass media se vorbește despre Biserică, ei cred că Biserica sunt preoții, surorile, episcopii, cardinalii și papa. Dar Biserica suntem noi toți, așa cum am spus. Și noi toți trebuie să ne despuiem de această mondenitate: spiritul contrar spiritului fericilor, spiritul contrar spiritului lui Isus. Mondenitatea ne face rău. Este atât de trist a găsi un creștin lumesc, sigur – după el – de acea siguranță pe care i-o dă credința și sigur de siguranța pe care i-o dă lumea. Nu se poate lucra în cele două părți. Biserica – noi toți – trebuie să se despoaie de mondenitate, care duce la vanitate, la orgoliu, care este idolatria.
Isus însuși spunea: „Nu se poate sluji la doi stăpâni: ori îl slujești pe Dumnezeu, ori slujești banii” (cf. Mt 6,24). În bani era tot acest spirit lumesc; bani, vanitate, orgoliu, acel drum… noi nu putem… este trist a șterge cu o mână ceea ce scriem cu cealaltă. Evanghelia este Evanghelia! Dumnezeu este unic! Și Isus a devenit servitor pentru noi și spiritul lumii nu are loc aici. Astăzi sunt aici cu voi. Mulți dintre voi ați fost despuiași de această lume sălbatică, această lume care nu dă de muncă, această lume care nu ajută; căreia nu-i pasă dacă sunt copii care mor de foame în lume; nu contează dacă atâtea familii nu au de mâncare, nu au demnitatea de a duce pâine acasă; nu contează că atâta lume trebuie să fugă de sclavie, de foame și să fugă căutând libertatea. Cu câtă durere, de atâtea ori, vedem că găsesc moartea, așa cum s-a întâmplat ieri la Lampedusa: astăzi este o zi de doliu! Aceste lucruri le face spiritul lumii. Este chiar ridicol că un creștin – un creștin adevărat – că un preot, că o soră, că un episcop, că un cardinal, că un papă vor să meargă pe drumul acestei mondenități, care este o atitudine ucigașă. Mondenitatea spirituală ucide! Ucide sufletul! Ucide persoanele! Ucide Biserica!
Atunci când Francisc, aici, a făcut acel gest de a se despuia, era un băiat tânăr, nu avea forța pentru acest lucru. A fost puterea lui Dumnezeu care l-a determinat să facă asta, puterea lui Dumnezeu care voia să ne amintească ceea ce ne spunea Isus despre spiritul lumii, ceea ce Isus s-a rugat Tatălui, pentru ca Tatăl să ne salveze de spiritul lumii.
Astăzi, aici, să cerem harul pentru toți creștinii. Ca Domnul să ne dea nouă tuturor curajul de a ne despuia, dar nu de 20 de lire, să ne despuiem de spiritul lumii, care este lepra, este cancerul societății! Este cancerul revelației lui Dumnezeu! Spiritul lumii este dușmanul lui Isus! Îi cer Domnului ca nouă tuturor să ne dea acest har de a ne despuia. Mulțumesc!
* * *
La sfârșitul întâlnirii, a rostit următoarele cuvinte:
Multe mulțumiri pentru primire. Rugați-vă pentru mine, că am nevoie de asta… Toți! Mulțumesc!
* * *
Urmează celelalte cuvinte pe care papa Francisc le-a pregătit pentru această ocazie și pe care le-a încredințat considerându-le citite:
Iubiți frați și surori,
Mulțumesc pentru primirea voastră! acest loc este un loc special și pentru aceasta am voit să fac o etapă aici, chiar dacă ziua este foarte plină. Aici Francisc s-a despuiat de toate, în fața tatălui său, a episcopului și a oamenilor din Assisi. A fost un gest profetic și a fost și un act de rugăciune, un act de iubire și de încredințare Tatălui care este în ceruri.
Cu acel gest, Francisc a făcut alegerea sa: alegerea de a fi sărac. Nu este o alegere sociologică, ideologică, este alegerea de a fi ca Isus, de a-l imita pe el, de a-l urma până la capăt. Isus este Dumnezeu care se despoaie de gloria sa. Citim asta în sfântul Paul: Cristos Isus, care era Dumnezeu, s-a despuiat pe sine însuși, s-a golit pe sine însuși și s-a făcut ca noi și în această înjosire a ajuns până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,6.8). Isus este Dumnezeu, s-a născut gol, a fost pus într-o iesle și a murit gol și răstignit.
Francisc s-a despuiat de orice lucru, de viața sa lumească, de sine însuși, pentru a-l urma pe Domnul său, pe Isus, pentru a fi ca el. Episcopul Guido a înțeles acel gest și imediat s-a ridicat, l-a îmbrățișat pe Francisc și l-a acoperit cu mantia sa și a fost imediat ajutorul și ocrotitorul său (cf. Vita Prima, FF, 344).
Despuierea sfântului Francisc ne spune pur și simplu ceea ce învață Evanghelia: a-l urma pe Isus înseamnă a-l pune pe primul loc, a ne despuia de multele lucruri pe care le avem și care sufocă inima noastră, a renunța la noi înșine, a lua crucea și a o purta cu Isus. A ne despuia de eul orgolios și a ne dezlipi de dorința de avere, de bani, care este un idol care posedă.
Toți suntem chemați să fim săraci, să ne despuiem de noi înșine; și pentru aceasta trebuie să învățăm să stăm cu săracii, să împărtășim cu acela care este lipsit de cele necesare, să atingem carnea lui Cristos! Creștinul nu este unul care își umple gura cu săraci, nu! Este unul care-i întâlnește, care-i privește în ochi, care-i atinge. Sunt aici nu pentru „a face știre”, ci pentru a arăta că aceasta este calea creștină, aceea pe care a parcurs-o sfântul Francisc. Sfântul Bonaventura, vorbind despre despuierea sfântului Francisc, scrie: „Astfel, așadar, servitorul Regelui preaînalt a fost lăsat gol, pentru ca să-l urmeze pe Domnul răstignit gol, obiect al iubirii sale”. Și adaugă că astfel Francisc s-a salvat de la „naufragiul lumii” (FF, 1043).
Dar aș vrea, ca păstor, să mă și întreb: de ce anume trebuie să se despoaie Biserica?
Să se despoaie de orice mondenitate spirituală, care este o tentație pentru toți; să se despoaie de orice acțiune care nu este pentru Dumnezeu, nu este a lui Dumnezeu; de frica de a deschide porțile și de a ieși în întâmpinarea tuturor, în special a celor mai săraci, nevoiași, îndepărtați, fără să aștepte; desigur, nu pentru a se pierde în naufragiul lumii, ci pentru a duce cu curaj lumina lui Cristos, lumina Evangheliei, chiar și în întuneric, unde nu se vede, unde se poate întâmpla să se împiedice; să se despoaie de liniștea aparentă pe care o dau structurile, desigur necesare și importante, dar care nu trebuie să întunece niciodată singura adevărata forță pe care o poartă în sine: aceea a lui Dumnezeu. El este forța noastră! Să se despoaie de ceea ce nu este esențial, pentru că referința este Cristos; Biserica este a lui Cristos! Atâția pași, mai ales în aceste decenii, au fost făcuți. Să continuăm pe acest drum care este cel al lui Cristos, cel al sfinților.
Pentru toți, chiar și pentru societatea noastră care dă semne de oboseală, dacă vrem să ne salvăm de la naufragiu, este necesar să urmăm calea sărăciei, care nu este mizeria – aceasta trebuie combătută -, ci faptul de a ști să împărtășim, de a fi mai solidari cu cel mai nevoiaș, de a ne încrede mai mult în Dumnezeu și mai puțin în forțele noastre umane. Monseniorul Sorrentino a amintit opera de solidaritate a episcopului Nicolini, care a ajuta sute de evrei ascunzându-o în conventuri, și centrul de triere era chiar aici, în episcopie. Și aceasta este despuiere, care pornește mereu de la iubirea, de la milostivirea lui Dumnezeu!
În acest loc care ne interpelează, aș vrea să mă rog pentru ca fiecare creștin, Biserica, fiecare bărbat și femeie de bunăvoință, să știe să se despoaie de ceea ce nu este esențial pentru a merge în întâmpinarea celui care este sărac și cere să fie iubit. Mulțumesc tuturor!
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 04.10.2013
Publicarea pe acest sit: 04.10.2013
Etichete: Discursuri, Călătorii, Italia, Papa F