Discursul Papei la întâlnirea cu preoții, persoanele consacrate și seminariștii chilieni

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu preoții, persoanele consacrate
și seminariștii din Chile
Catedrala mitropolitană din Santiago,
marți, 16 ianuarie 2018

Iubiți frați și surori, bună seara.

Sunt bucuros să împărtășesc această întâlnire cu voi. Mi-a plăcut modul cu care v-a prezentat cardinalul Ezzati: „Iată, iată consacratele, consacrații, preoții, diaconii permanenți, seminariștii…”. Iată-i. Mi-a venit în minte ziua hirotonirii sau consacrării noastre când, după prezentare, am spus: „Iată-mă, Doamne, ca să fac voința ta”. În această întâlnire dorim să-i spunem Domnului: „Iată-ne”, pentru a reînnoi „da”-ul nostru. Vrem să reînnoim împreună răspunsul la chemarea care într-o zi a zguduit inima noastră.

Și pentru a face asta, cred că ne poate ajuta să pornim de la textul din Evanghelie pe care l-am ascultat și să împărtășim trei momente ale lui Petru și ale primei comunități: Petru și comunitatea deprimată, Petru și comunitatea iertată și Petru și comunitatea transfigurată. Mă joc cu acest binom Petru-comunitate pentru că experiența apostolilor are mereu acest aspect dublu, cel personal și cel comunitar. Merg împreună și nu le putem despărți. Da, suntem chemați individual, dar mereu ca să fim parte dintr-un grup mai mare. Nu există „selfie vocațional”, nu există. Vocația cere ca fotografia să ți-o facă altcineva: ce putem să facem? Așa sunt lucrurile.

1. Petru deprimat și comunitatea deprimată

Mi-a plăcut mereu stilul Evangheliilor de a nu decora, nici de a îndulci evenimentele și nici de a le picta frumoase. Ne prezintă viața așa cum este și nu cum ar trebui să fie. Evangheliei nu-i este frică să ne arate momentele dificile, și chiar conflictuale, prin care au trecut discipolii.

Să refacem scena. Îl omorâseră pe Isus; câteva femei spuneau că era viu (cf. Lc 24,22-24). Chiar dacă-l văzuseră pe Isus înviat, evenimentul era așa de puternic încât discipolii aveau nevoie de timp pentru a înțelege ce s-a întâmplat. Luca spune: „Era așa de mare bucuria încât nu puteau să creadă”. Aveau nevoie de timp pentru a înțelege ceea ce s-a întâmplat. Înțelegere care va veni la Rusalii, cu trimiterea Duhului Sfânt. Intrarea năvalnică a Celui Înviat va lua timp pentru a coborî în inima alor săi.

Discipolii se întorc în ținutul lor. Merg să facă ceea ce știau să facă: să pescuiască. Nu erau toți, numai câțiva. Dezbinați? Fragmentați? Nu știm. Ceea ce ne spune Scriptura este că aceia care erau nu au pescuit nimic. Au năvoadele goale.

Dar era un alt gol care apăsa în mod inconștient asupra lor: rătăcirea și tulburarea datorită morții Învățătorului lor. Nu mai este, a fost răstignit. Nu numai El a fost răstignit, ci și ei, pentru că moartea lui Isus a scos în evidență un vârtej de conflicte în inima prietenilor săi. Petru îl renegase, Iuda îl trădase, ceilalți fugiseră sau se ascunseseră. Numai o mână de femei și discipolul iubit rămăseseră. Restul plecaseră. Problemă de zile și totul era prăbușit. Sunt orele rătăcirii și ale tulburării în viața discipolului. În momentele „în care praful gros al persecuțiilor, al chinurilor, al îndoielilor și așa mai departe, se ridică prin evenimente culturale și istorice, nu este ușor de găsit drumul de urmat. Există diferite ispite care caracterizează acest moment: a discuta despre idei, a nu da atenția cuvenită faptului, a se fixa prea mult asupra persecutorilor… și cred că cea mai rea dintre toate ispitele este a se opri pentru a rumega dezolarea”[1]. Da, a sta pentru a rumega dezolarea. Asta e ceea ce li s-a întâmplat discipolilor.

Cum ne spunea cardinalul Ezzati: „Viața prezbiterală și consacrată din Chile a trecut și trece prin ore dificile de turbulență și provocări care nu sunt indiferente. Împreună cu fidelitatea celei mai mari majorități a crescut și neghina răului cu suita sa de scandal și dezertare.

Moment de turbulență. Cunosc durerea pe care au însemnat-o cazurile de abuzuri împotriva minorilor și urmăresc cu atenție ceea ce faceți pentru a depăși acest rău grav și dureros. Durere pentru dăunarea și suferința victimelor și a familiilor lor, care au văzut trădată încrederea pe care au pus-o în slujitorii Bisericii. Durere pentru suferința comunităților ecleziale; și durere și pentru voi, fraților, care în afară de truda dăruirii ați trăit dauna provocată de suspiciune și de punerea în discuție, care în unii sau în mulți poate să fi strecurat îndoiala, frica și neîncrederea. Știu că uneori ați îndurat insulte în metrou sau mergând pe stradă; că a merge „îmbrăcați ca preot” în multe zone se „plătește scump”. Pentru aceasta vă invit să-i cerem lui Dumnezeu ca să ne dea luciditatea de a numi realitatea cu numele său, curajul de a cere iertare și capacitatea de a învăța să ascultăm ceea ce El ne spune și a nu rumega dezolarea.

După aceea mi-ar plăcea să adaug un alt aspect important. Societățile noastre se schimbă. Chile de astăzi este foarte diferit de cel pe care l-am cunoscut în timpul tinereții mele, când mă formam. Se nasc noi și variate forme culturale care nu se adaptează la împrejurimile cunoscute. Și trebuie să recunoaștem că, de atâtea ori, nu știm cu să ne inserăm în aceste noi situații. Adesea visăm „cepele din Egipt” și uităm că țara promisă este în fața noastră și nu în spate. Că promisiunea este de ieri, dar pentru mâine. Și atunci putem cădea în ispita de a ne închide și a ne izola pentru a apăra pozițiile noastre care ajung să fie nimic altceva decât monologuri frumoase. Putem fi tentați să credem că totul merge rău, și în loc să mărturisim o „veste bună”, ceea ce mărturisim este numai apatie și deziluzie. Astfel închidem ochii în fața provocărilor pastorale crezând că Duhul nu are nimic de spus. Astfel uităm că Evanghelia este un drum de convertire, dar nu numai „a altora”, ci și a noastră.

Că ne place sau nu, suntem invitați să înfruntăm realitatea așa cum ni se prezintă. Realitatea personală, comunitară și socială. Năvoadele – spun discipolii – sunt goale, și putem înțelege sentimentele pe care le generează acest lucru. Se întorc acasă fără mari aventuri de povestit; se întorc acasă cu mâinile goale; se întorc acasă deprimați.

Ce a rămas din acei discipoli puternici, curajoși, vii, care se simțeau aleși și părăsiseră toate pentru a-l urma pe Isus (cf. Mc 1,16-20)? Ce a rămas din acei discipoli siguri pe sine, care ar fi mers în închisoare și chiar și-ar fi dat viața pentru Învățătorul lor (cf. Lc22,33), care pentru a-l apăra voiau să coboare foc pe pământ (cf. Lc9,54); care pentru El ar fi scos sabia și s-ar fi luptat (cf. Lc 22,49-51)? Ce a rămas din Petru care-i reproșa Învățătorului său despre modul în care ar fi trebuit să-și trăiască propria viață (cf. Mc 8,31-33), programul său de răscumpărare? Dezolarea.

2. Petru iertat – comunitatea iertată

Este ora adevărului în viața primei comunități. Este ora în care Petru s-a confruntat cu o parte din el însuși. Cu partea adevărului său pe care de multe ori nu voia s-o vadă. A trăit experiența limitei sale, a fragilității sale, a faptului de a fi păcătos. Pentru cel instinctiv, impulsivul conducător și salvator, cu o bună doză de autosuficiență și un exces de încredere în el însuși și în posibilitățile sale, a trebuit să se supună propriei slăbiciuni și propriului păcat. El era tot atât de păcătos ca și ceilalți, era tot atât de nevoiaș ca și ceilalți, era tot atât de fragil ca și ceilalți. Petru l-a dezamăgit pe Cel căruia îi jurase protecție. O oră crucială în viața lui Petru.

Ca discipoli, ca Biserică, ni se poate întâmpla același lucru: există momente în care ne confruntăm nu cu gloriile noastre, ci cu slăbiciunea noastră. Ore cruciale în viața discipolilor, dar aceea este și ora în care se naște apostolul. Să ne lăsăm conduși de text.

„După ce au stat la masă, Isus i-a spus lui Simon Petru: «Simon, fiul lui Ioan, mă iubești mai mult decât aceștia?»” (In 21,15).

După ce au mâncat, Isus îl invită pe Petru să facă doi pași și singurul cuvânt este o întrebare, o întrebare despre iubire: Mă iubești? Isus nu folosește nici reproșul nici condamnarea. Singurul lucru pe care vrea să-l facă este să-l salveze pe Petru. Vrea să-l salveze de pericolul de a rămâne închis în păcatul său, de a rămâne ca să „mestece” dezolarea rod al limitei sale; să-l salveze de pericolul de a renunța, din cauza limitelor sale, la tot binele pe care-l trăise cu Isus. Isus vrea să-l salveze de închidere și de izolare. Vrea să-l salveze de acea atitudine distructivă care este victimizarea sau, dimpotrivă, de la căderea într-un „și-așa totul e la fel” care ajunge să înece orice angajare în relativismul cel mai dăunător. Vrea să-l elibereze de la a-l considera pe oricine care i se opune ca și cum ar fi un dușman, sau de la a nu accepta cu seninătate contradicțiile sau criticile. Vrea să-l elibereze de tristețe și în special de indispoziție. Cu acea întrebare, Isus îl invită pe Petru să asculte propria inimă și să învețe să discearnă. Pentru că „nu-i stă lui Dumnezeu să apere adevărul cu prețul carității, nici caritatea cu prețul adevărului, nici echilibrul cu prețul amândurora. Trebuie să se discearnă. Isus vrea să evite ca Petru să devină un adevărat distrugător sau un mincinos caritabil sau un perplex paralizat”[2], cum ni se poate întâmpla în aceste situații.

Isus l-a interogat pe Petru despre iubire și a insistat cu el până când el a putut să-i dea un răspuns realist: „Doamne, tu știi toate, tu știi că te iubesc” (In 21,17). Astfel Isus îl întărește în misiune. Astfel îl face să devină definitiv apostol al său.

Ce anume îl întărește pe Petru ca apostol? Ce anume ne menține pe noi ca apostoli? Un singur lucru: a fost folosită milostivire față de noi (cf. 1Tim 1,12-16). Am fost tratați cu milostivire. „În mijlocul păcatelor noastre, al limitelor noastre, al micimilor noastre; în mijlocul multiplelor noastre căderi, Isus Cristos ne-a văzut, s-a apropiat, ne-a dat mâna și a folosit milostivire față de noi. Fiecare dintre noi va putea să-și aducă aminte, reparcurgând toată dățile în care Domnul l-a văzut, l-a privit, s-a apropiat de el și l-a tratat cu milostivire”[3]. Și vă invit să faceți asta. Nu suntem aici pentru că suntem mai buni decât alții. Nu suntem super-eroi care, de sus, coboară pentru a se întâlni cu „muritorii”. Mai degrabă suntem trimiși cu conștiința că suntem bărbați și femei iertați. Și acesta este izvorul bucuriei noastre. Suntem consacrați, păstori în stilul lui Isus rănit, mort și înviat. Consacratul – și când spun „consacrați”, spun toți cei care sunt aici – este cel și cea care întâlnește în propriile răni semnele Învierii; care reușește să vadă în rănile lumii forța Învierii; care, ca Isus, nu merge în întâmpinarea fraților cu reproșul și condamnarea.

Isus Cristos nu se prezintă la ai săi fără răni; tocmai pornind de la rănile sale Toma poate mărturisi credința. Suntem invitați să nu disimulăm sau să ascundem rănile noastre. O Biserică ce are răni este capabilă să înțeleagă rănile lumii de astăzi și să și le însușească, să le îndure, să le însoțească și să încerce să le vindece. O Biserică ce are răni nu se pune în centru, nu se crede perfectă, ci îl pune în centru pe unicul care poate să vindece rănile și care are un nume: Isus Cristos.

Conștiința că avem răni ne eliberează; da, ne eliberează de la a deveni autoreferențiali, de a ne crede superiori. Ne eliberează de acea tendință „prometeică a celor care în definitiv se încred numai în propriile forțe și se simt superiori celorlalți pentru că respectă norme determinate sau pentru că sunt în mod încăpățânat fideli față de un anumit stil catolic propriu al trecutului”[4].

În Isus, rănile noastre sunt înviate. Ne fac solidari; ne ajută să distrugem zidurile care ne închid într-o atitudine elitară pentru a ne stimula să facem punți și să mergem în întâmpinarea atâtor însetați de aceeași iubire milostivă pe care numai Cristos ne-o poate oferi. „De câte ori visăm planuri apostolice expansioniste, meticuloase și bine desenate, tipice generalilor înfrânți! Astfel negăm istoria noastră de Biserică, istorie care este glorioasă deoarece este istorie de sacrificii, de speranță, de luptă zilnică, de viață consumată în slujire, de statornicie în munca truditoare, pentru că orice muncă este «sudoare a frunții noastre»”[5]. Văd cu o anumită preocupare că există comunități care trăiesc cuprinse mai mult de dorința de a figura pe afișe, de a ocupa spații, de a apărea și a se arăta, decât de a-și sufleca mânecile și a merge ca să atingă realitatea suferită a poporului nostru credincios.

Cum ne pune în discuție reflecția acelui sfânt chilian care avertiza: „Așadar, vor fi metode false toate acelea care sunt impuse pentru uniformitate; toate acelea care pretind să ne orienteze la Dumnezeu făcându-ne să-i uităm pe frații noștri; toate acelea care ne fac să închidem ochii asupra universului, în loc să ne învețe să-i deschidem pentru a înălța totul la Creatorul tuturor lucrurilor; toate acelea care ne fac egoiști și ne fac să ne concentrăm asupra noastră înșine”[6].

Poporul lui Dumnezeu nu așteaptă nici nu are nevoie de noi ca super-eroi, așteaptă păstori, bărbați și femei consacrați, care să cunoască compătimirea, care să știe să întindă o mână, care să știe să se oprească în fața celui care a căzut și, ca Isus, să ajute să se iasă din acel cerc vicios de „a mesteca” dezolarea care otrăvește sufletul.

3. Petru transfigurat – comunitatea transfigurată

Isus îl invită pe Petru să discearnă și astfel încep să ia forță multe evenimente din viața lui Petru, cum este gestul profetic al spălării picioarelor. Petru, acela care opusese rezistență de a i se spăla picioarele, începea să înțeleagă că adevărata măreție trece prin faptul de a se face mici și slujitori[7].

Ce pedagogie este aceea a Domnului nostru! De la gestul profetic al lui Isus la Biserica profetică una căreia, spălată de propriul păcat, nu-i este frică să meargă ca să slujească o omenire rănită.

Petru a experimentat în propria carne rana nu numai a păcatului, ci și a propriilor limite și slăbiciuni. Dar a descoperit în Isus că rănile sale pot să fie cale de înviere. A-l cunoaște pe Petru deprimat pentru a-l cunoaște pe Petru transfigurat este invitația de a trece de la a fi o Biserică de deprimați dezolați la o Biserică slujitoare a atâtor deprimați care trăiesc alături de noi. O Biserică aptă să fie în slujba Domnului său în cel flămând, în cel închis, în cel însetat, în cel fără locuință, în cel gol, în cel bolnav… (cf. Mt 25,35). O slujire care nu se identifică cu asistențialismul sau paternalismul, ci cu convertirea inimii. Problema nu se află în a da de mâncare celui sărac, a-l îmbrăca pe cel gol, a-l asista pe cel bolnav, ci în a considera că săracul, cel gol, bolnavul, cel închis, cel fără locuință au demnitatea de a se așeza la mesele noastre, de a se simți „acasă” printre noi, de a se simți în familie. Acela este semnul că Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul nostru. Este semnul unei Biserici care a fost rănită din cauza propriului păcat, umplută de milostivire de către Domnul său și convertită în profetică prin vocație.

A reînnoi profeția înseamnă a reînnoi angajarea noastră de a nu aștepta o lume ideală, o comunitate ideală, un discipol ideal pentru a trăi sau pentru a evangheliza, ci de a crea condițiile pentru ca fiecare persoană deprimată să se poată întâlni cu Isus. Nu se iubesc situațiile, nici comunitățile ideale, se iubesc persoanele.

Recunoașterea sinceră, suferită și în rugăciune a limitelor noastre, departe de a ne despărți de Domnul nostru, ne permite să ne întoarcem la Isus știind că „El poate mereu, cu noutatea sa, să reînnoiască viața noastră și comunitatea noastră și, chiar dacă străbate epoci întunecate și slăbiciuni ecleziale, propunerea creștină nu îmbătrânește niciodată. […] De fiecare dată când încercăm să ne întoarcem la izvor și să recuperăm prospețimea originală a Evangheliei apar noi drumuri, metode creative, alte forme de exprimare, semne mai elocvente, cuvinte încărcate de semnificație reînnoită pentru lumea actuală”[8]. Cât de bine ne face nouă tuturor să lăsăm ca Isus să ne reînnoiască inima!

La începutul acestei întâlniri vă spuneam că veneam ca să reînnoim „da”-ul nostru, cu elan, cu pasiune. Vrem să reînnoim „da”-ul nostru, dar realist, pentru că este bazat pe privirea lui Isus. Vă invit atunci când vă întoarceți acasă să pregătiți în inima voastră un soi de testament spiritual, după modelul cardinalului Raul Silva Henríquez. Acea rugăciune frumoasă care începe spunând:

„Biserica pe care eu o iubesc este Sfânta Biserică de toate zilele… a ta, a mea, Sfânta Biserică de toate zilele…

… Isus, Evanghelia, pâinea, Euharistia, Trupul lui Cristos umil în fiecare zi. Cu fețele săracilor și fețele bărbaților și femeilor care cântau, care luptau, care sufereau. Sfânta Biserică de toate zilele”.

Te întreb: Cum este Biserica pe care tu o iubești? Iubești această Biserică rănită care găsește viață în rănile lui Isus?

Mulțumesc pentru această întâlnire. Mulțumesc pentru oportunitatea de a reînnoi „da”-ul cu voi. Fecioara de muntele Carmel să vă acopere cu mantia sa.

Și vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine. Mulțumesc.

Note:
[1] Jorge M. Bergoglio, Las cartas de la tribulación, 9, Ed. Diego de Torres, Buenos Aires 1987.
[2] Ibid.
[3] Video-mesaj către CELAM cu ocazia Jubileului extraordinar al Milostivirii în continentul american, 27 august 2016.
[4] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 94.
[5] Ibid., 96.
[6] Sfântul Alberto Hurtado, Discurso a jóvenes de la Acción Católica, 1943.
[7] „Dacă cineva să fie primul, să fie ultimul dintre toți și slujitorul tuturor” (Mc 9,35).
[8] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 11.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 16.01.2018
Publicarea pe acest sit: 16.01.2018
Etichete: , ,

Comentariile sunt închise.