Discursul Papei la întâlnirea cu preoţii Diecezei de Roma

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu preoții Diecezei de Roma
Bazilica San Giovanni in Laterano
joi, 15 februarie 2018

Se prezintă transcrierea răspunsurilor date de Sfântul Părinte. Vicariatul de Roma se va îngriji după aceea de o redactare mai organică.

Papa Francisc:

Bună ziua.

Voi încerca să spun ceva cu privire la întrebările pe care mi le-ați adresat, întrebările făcute de grup.

Mons. Angelo De Donatis:

Unii preoți au pregătit întrebări pe care eu le-am dus papei Francisc și acum ni le ilustrează, în funcție de diferitele vârste ale preoților: deci, cei tineri, cei mai mari și până la vârsta bătrânilor.

Papa Francisc:

Grupul celor mai tineri: „Atâtea vocații se nasc bine dar apoi se răcesc, se obișnuiesc, se sting. Cum se trece de la îndrăgostire la iubire, în viața sacerdotală? Adică, noi cum putem să ne așteptăm ca toată omenitatea unui preot să fie implicată în jurul acestui centru care este iubirea nouă față de Domnul? Cum sunt implicate și dorințele, aspirațiile, limitele? Cum să trăim în libertate o viață sacerdotală care ne este cerut-o s-o asumăm cu iubire, dar în concret se deapănă în mii de rubrici și îndatoriri? Uneori simțim înăuntru un mare tren care înaintează făcând abstracție de noi. Cum să ne simțim aleși de Dumnezeu și realizați ca oameni în afara unei cariere și străini de confruntări? În acest oraș al nostru, adesea ne simțim neincisivi: punem fi noi o umanitate semnificativă, adică să putem face alegeri de viață care să indice un drum evanghelic despre modul de a trăi realitatea urbană dezumanizantă din timpul nostru? Poate astăzi preotul să devină un semn uman mic dar luminos care să invite turma sa la libertate? Cât de mult trudele preoților tineri sunt dictate de forța puțină, de profeția puțină, de transparența puțină, sau cât de mult apasă în schimb un stil de Biserică încă nereînnoit? Viața comună, stilul sobru, rugăciunea mai puțin cultuală și abandonarea structurilor, cât de mult nu ajung la viața concretă a preotului pentru că nu s-a reînnoit, sau cât de mult dimpotrivă viața obișnuită care este cerută preotului nu răspunde la o reînnoire a inimii sale?”.

Aceasta este întrebarea. Atâtea întrebări într-o întrebare! Dar mi-a plăcut că sunt multe, pentru că există ceva comun în aceste întrebări: este abundența de circumstanțe. Dacă asta este așa și asta este așa și așa și așa…: întrebări de circumstanțe. Accentul este pe circumstanțe. „Când se întâmplă asta, dacă lucrurile sunt așa și sunt așa și merg așa, cum se poate face cu aceste circumstanțe care sunt limitări, care nu ne lasă să mergem înainte?”. În fața acestor circumstanțe nu există ieșire. Dacă eu pun o întrebare – ca în acest caz – despre circumstanțe și cu atâtea circumstanțe, de pe acest drum nu există ieșire. Este o capcană, când circumstanțele devin așa de puternice. Este o capcană pentru că nu te lasă să crești, înseamnă a privi prea mult circumstanțele. În schimb este central modul corect de a trăi angajările sacerdotale și a căuta stilul care ajută să se ofere în pace și fervoare. Să lăsăm deoparte circumstanțele – sunt atâtea -, dar să privim cu să mergem înainte. Am spus cuvântul „stil”: a căuta propriul stil sacerdotal, propria personalitate sacerdotală, care nu este un clișeu. Noi toți știm cum trebuie să fie un preot, virtuțile pe care trebuie să le aibă, drumul pe care trebuie să meargă… Însă stilul, cartea ta de identitate… Da, spune „preot”, dar a ta, cu amprenta ta personală, cu motivațiile care te determină să trăiești în pace și fervoare. Pe de o parte, atâtea circumstanțe în această lume care este așa, așa și așa…: pe de altă parte, stilul tău. Fiecare dintre noi are propriul stil sacerdotal. Da, preoția este un mod de a trăi, este o vocație, o imitare a lui Isus Cristos într-un anumit mod; dar preoția ta este unică, în sensul că nu este egală cu a altuia. Eu aș spune, în fața acestor întrebări: caută stilul tău. Nu privi atât de mult circumstanțele care închid ieșirile. Caută stilul tău: stilul de preot și personal.

Și acest stil se mișcă într-o atmosferă. Aș vrea să spun asta: nu este un clișeu a continua să spunem că nu vom putea trăi slujirea cu bucurie fără a trăi momente de rugăciune personală, față în față cu Domnul, vorbind, conversând cu El despre ceea ce trăiesc. Acesta nu este un clișeu. [A trăi] slujirea cu bucurie, cu momente de rugăciune personală, față în față cu Domnul, a vorbi cu Domnul, conversând cu El despre ceea ce trăiesc. Circumstanțele, stilul tău propriu, Domnul. Vorbesc cu Domnul despre asta? Toate aceste întrebări? Sau vorbesc numai cu mine însumi, cu imposibilitatea mea în fața atâtor circumstanțe care închid ușa și mi trag în jos? „Ah, nu se poate, este un dezastru…, nu putem fi preoți în această lume secularizată…”. Și încep plângerile. Limitele. Întrebarea spune: „Cum sunt implicate și dorințele și aspirațiile, limitele?”. Aceasta este o întrebare frumoasă: cum sunt implicate limitele în vocația ta sacerdotală, în stilul tău. A găsi limitele: cele generale – pentru faptul că sunt aici – precum și ale tale, personale. A dialoga cu limitele, în sensul: ce anume pot face eu cu această limită, cum să port asupra mea această limită. A discerne între limite. Și întrebarea ne poate înspăimânta pentru că există atâtea limite, atâtea circumstanțe care ne trag în jos și „nu pot fi preot”, nu! Răspunsul este: există un drum, este stilul tău sacerdotal, dialogul cu limitele tale, discernământul cu limitele, chiar și cu aceste circumstanțe. A nu ne fi frică de asta. A discerne și propriile păcate, pentru că păcatele sunt iertate, este adevărat, sacramentul Spovezii este pentru asta; dar nu se termină totul acolo. Păcatul tău se naște dintr-o rădăcină, dintr-un păcat capital, dintr-o atitudine, și aceasta este o limită, care trebuie să se discearnă. Este un alt drum, diferit de a cere iertarea pentru păcat. „Nu, da, am această problemă, m-am spovedit, s-a terminat”. Nu, nu se termină acolo. Iertarea este acolo, dar după aceea tu trebuie să dialoghezi cu acea tendință care te-a dus la un păcat de mândrie, de vanitate, de gelozie, de bârfe, nu știu… Ce mă duce la aceea? A dialoga cu limita pe care o am înăuntru și a discerne. Și dialogul, cu aceste limite, mereu – pentru a fi eclezial – trebuie să se facă în fața unui martor, a cuiva care să mă ajute să discern. Și acolo este atât de importantă confruntarea: asta ce mi se întâmplă să o confrunt cu altcineva. Nevoia confruntării. Nu atât despre păcate, aș spune că aici trebuie făcută o distincție: păcatele sunt pentru a le spovedi și a cere iertare, și treaba se termină acolo; apoi, cu Domnul, merg înainte. Însă limitele, tendințele, problemele care mă duc la asta, bolile spirituale pe care le am, asta da, eu n-aș putea să înving niciodată asta sau să rezolv problemele care mă duc [la păcat] fără confruntare. Confruntarea. Și acolo [este vorba de] a căuta un om înțelept. Un om înțelept. Este figura eclezială a părintelui spiritual, care începe de la călugării din pustiu: cel care te călăuzește, te ajută, chiar dialoghează cu tine, te ajută în discernământ. Dacă ai păcat, asta este o limită, este adevărat: caută un milostiv; și dacă este surd, e mai bine. Cere iertare și mergi înainte. Dar treaba nu se termină acolo. Ce anume te-a dus la păcat? Care este tendința, care este problema? Caută un înțelept pentru confruntare, pentru a dialoga cu limitele, cu propriile slăbiciuni, pentru a dialoga și a încerca să rezolvi drumul. Eu vă spun cu adevărat: preotul este celibatar și în acest sens se poate spune că este un om singur; da, până la un anumit punct s-ar putea spune asta. Dar nu poate să trăiască singur, fără un coleg de drum, o călăuză spirituală, un om care să-l ajute la confruntare, la discernământ, la dialog. Nu este suficient a spovedi păcatele: acest lucru este important, pentru că acolo – și eu am simțit asta mereu, este unul dintre cele mai frumoase lucruri ale Domnului – este umilința păcătosului și milostivirea lui Dumnezeu care se întâlnesc și se îmbrățișează; este un moment foarte frumos al Bisericii, acela, iertarea păcatelor. Dar nu este suficient. Tu ești responsabil și de o comunitate, tu trebuie să mergi înainte, și pentru aceasta ai nevoie de o călăuză. Eu vă spun să nu vă fie frică; și tinerilor: a începe de tineri, cu asta. A căuta. Există oameni înțelepți, oameni de discernământ care ajută mult, și însoțesc mult.

Așadar, rezumând: în această întrebare este prea mult accept pe circumstanțe, și acest lucru poate deveni un alibi. Pentru că dacă tu privești numai la circumstanțe, nu există ieșire. Tu trebuie să cauți propriul tău stil, modul just de a trăi vocația ta sacerdotală; și pentru asta nu este un lucru vechi, nu este un clișeu a continua să spunem că nu vom putea trăi slujirea cu bucurie fără a trăi momente de rugăciune personală, față în față cu Domnul, vorbind, conversând cu El despre ceea ce trăim. Aceste lucruri trebuie să fie purtate în rugăciune, cu Domnul. Fără dialogul cu Domnul tu nu poți merge înainte. A dialoga cu limitele, a discerne limitele; și pentru aceasta a ne ajuta cu confruntarea cu părintele spiritual, cu un om înțelept care să ne ajute în discernământ. Și pe tineri îi ajută mult – și fac asta! – este un plus, acest lucru, și îl fac și cei mari – mici grupuri de preoți care se însoțesc: fraternitatea sacerdotală. Se întâlnesc, vorbesc, și acest lucru este important, pentru că singurătatea nu face bine, nu face bine.

Asta e ceea ce-mi vine în minte cu privire la prima întrebare. Dar aș vrea să subliniez asta: fiți atenți să nu vă încâlciți cu limitele. „Of, nu se poate, uite asta, asta, lumea este o calamitate, asta, ailaltă, televiziunea, asta, ailaltă…”: sunt limite culturale sau personale, dar acest nu este drumul. Drumul este celălalt pe care l-am spus. Și mereu în centru Domnul Isus, rugăciunea.

Să trecem la a doua întrebare: „Pentru un preot, vârsta care merge de la 40 la 50 de ani circa este decisivă. Adesea dispar perfecționismele moraliste, suntem conștienți în mod experiențial că suntem păcătoși – și acest lucru este foarte bun, la acea vârstă. Atâtea idealuri apostolice se redimensionează, sprijinul familiei de origine slăbește, părinții se îmbolnăvesc, adesea și sănătatea începe să creeze unele probleme. Ar fi un timp propice pentru a-l alege pe Domnul, dar adesea nu avem instrumentele pentru a reorienta criza de la jumătatea vârstei – așa se cheamă aceasta – spre o alegere bucuroasă și definitivă. Super-munca – uneori este sinucigașă – super-munca dispersivă ne-a dezobișnuit să ne îngrijim de noi înșine chiar în momentul în care ar fi mai mare nevoie. Părinte, puteți să ne dați vreo indicație în acest sens? Cum să ne pregătim pentru această etapă a vieții? Care sunt ajutoarele indispensabile?”.

Eh, le démon de mid! Demonul de la amiază… Noi în Argentina îl numim „el cuarentazo”. La patruzeci, între patruzeci și cincizeci, îți vine asta… Este o realitate. Unii am auzit că îl numesc „acum sau niciodată”. Se regândește totul și [se spune] „ori acum ori niciodată”. Există două scrieri pe care eu le cunosc – sunt atâtea frumoase, ale părinților pustiului, în Filocalia veți găsi atâtea lucruri despre asta -: este o carte modernă, mai aproape de noi, și în dialog cu psihologia, a acelui călugăr psiholog austriac, Anselm Grün, Criza de la jumătatea vieții, asta poate ajuta. Este un dialog psihologico-spiritual despre acest moment. Și este o altă scriere care, asta da, eu aș vrea ca toți s-o citească: A doua chemare, de părintele René Voillaume. Ar fi frumos de oferit asta, într-un fel, preoților. Face o frumoasă exegeză a chemării lui Petru, ultima, la Tiberiada: Petru de la a doua chemare. Așa cum Domnul ne-a chemat prima dată, ne cheamă încontinuu, dar puternic prima dată; apoi ne însoțește chemându-ne în fiecare zi, dar la un anumit punct al vieții, asta devine o a doua chemare puternică. Este un moment cu multe ispite; este un moment în care este nevoie de o transformare necesară. Nu se poate continua fără această transformare necesară, pentru că dacă tu continui așa, fără a te maturiza, fără a face un pas înainte în această criză, vei sfârși rău. Vei sfârși în viața dublă, probabil, sau lăsând totul. Este nevoie de această transformare necesară. Nu mai există acele prime sentimente: „sunt departe, nu le simt ca acelea pe care le aveam când eram tânăr, de a-l urma pe Domnul, entuziasmul…”; acestea au trecut, sunt alte sentimente. Sunt și alte motivații, nu acelea. Și se întâmplă – pentru că aceasta este o problemă umană – se întâmplă ca în căsătorie: nu mai există îndrăgostire, intrare în iubire, în emoția din tinerețe… Lucrurile s-au calmat, merg într-un alt mod. Dar rămâne, acela da, un lucru pe care trebuie să-l căutăm înăuntru: gustul apartenenței. Acesta rămâne. Plăcerea de a fi împreună cu un trup, de a împărtăși, de a merge, de a lupta împreună: acest lucru, în căsătorie precum și pentru noi. Apartenența. Cum este apartenența mea la dieceză, la preoțime?… Asta rămâne. Și trebuie să ne întărim în acel moment pentru a face pasul înainte. Ca pentru soți: au pierdut tot ceea ce era mai tineresc, însă gustul apartenenței conjugale, acesta rămâne. Și acolo, ce se face? A căuta ajutor, imediat. Dacă tu nu ai un om prudent, un om de discernământ, un înțelept care să te însoțească, atunci caută-l, pentru că este periculos a merge înainte siguri, la această vârstă. Mulți au terminat rău. Caută ajutor imediat. Apoi, cu Domnul: a spune adevărul, că ești un pic dezamăgit pentru că acel entuziasm a trecut… Dar există rugăciunea de dăruire: a te dărui Domnului, un mod diferit de a te ruga, dăruirea. Este un moment aspru, un moment aspru, dar este un moment eliberator: ceea ce a trecut, a trecut; acum este o altă vârstă, un alt moment din viața mea sacerdotală. Și cu călăuza mea spirituală trebuie să merg înainte. Timpul care rămâne, de viață, este pentru a-l trăi mai bine, pentru o dăruire de sine mai bună. Este timpul copiilor – mie îmi place să spun așa -, de a vedea copiii crescând. Timpul de a ajuta parohia, Biserica, să crească, este timpul de creștere, al copiilor. Este timpul când eu încep să mă diminuez. Timpul rodnicieiadevărata rodnicie, nu rodnicia prefăcută. Este timpul curățatului: ei cresc, eu ajut și eu rămân în urmă. Ajutând să crească, dar ei sunt. Și există ispite urâte în acest timp. Ispite pe care unul nu s-a gândit niciodată să le aibă. Nu trebuie să ne rușinăm, sunt ispite: problema este a ispititorului, nu este a noastră. Nu trebuie să ne rușinăm. Dar trebuie demascate imediat. Și este și timpul ștrengăriilor: când preotul începe să facă ștrengării. Sunt vlăstarul vieții duble. Trebuie luate imediat și chiar cu simțul umorismului: „Uite, eu care crezusem că mi-am dat viața total Domnului, dar uite, ce figură fac acum!”. Am spus că este timpul rodniciei. Care este figura care-mi vine în minte? Ștrengării, viață dublă… dar, ceea ce îmi vine în minte mai mult, luând-o din familie, pentru a-l descrie pe preotul care nu reușește să depășească asta, să se maturizeze în acest timp, este figura „unchiului necăsătorit”. Sunt buni, unchii necăsătoriți, pentru că – îmi amintesc – aveam doi, ne învățau cuvinte urâte, ne dădeau țigări pe ascuns, mereu… dar nu erau tați! Nu erau tați. Este timpul rodniciei: cu jertfa, cu iubirea, este un timp frumos, acesta. Este un timp… este actul al doilea al vieții. Actul întâi este actul tinereții, dar acesta te duce la sfârșit. A nu pierde această oportunitate de a te maturiza în acest timp de curățare, de încercări, de ispite diferite… Timpul rodniciei. Se poate întâmpla ca în acest timp să vină – pentru că diavolul este viclean – unele ispite din prima tinerețe, dar izolate vin. Nu vă înspăimântați. „Dar, uitați, la vârsta asta, părinte…” – „Eh, da, fiule. Mergi înainte!”. Ne fac să ne rușinăm, dar este tocmai din acest timp, să-i mulțumim Domnului care ne face să ne rușinăm un pic. Dar a nu rămâne acolo! Nu, aceea este o circumstanță, firul merge în altă parte: curățarea, rodnicia și timpul de a păstra vinul bun, pentru ca să se învechească bine. Și aș spune că este și timpul primului adio, timpul în care preotul își dă seama că într-o zi va spune adio definitiv. Și acesta este timpul primului adio. În acest timp trebuie să se spună atâția „adio”: „Ciao, nu te voi mai vedea”. Asta nu se va mai întâmpla, această situație, acest mod de a simți lucrurile nu le voi mai avea. Adio la această parte a vieții, pentru a începe alta. Și astfel învățăm să ne luăm rămas-bun. Îmi vine în minte, și asta provoacă râsul, pentru că am făcut un Motu proprio în aceste zile care începe cu aceste cuvinte: „A învăța să ne luăm rămas-bun”. Este pentru cei care la 75 de ani trebuie să-și dea demisia. Dar este timp pentru a învăța să ne luăm rămas-bun, pentru că într-o zi va trebui să facem asta. Este o știință, o înțelepciune care trebuie învățată cu timpul, care nu se improvizează.

Asta e ceea ce eu aș spune, așa, un pic dezordonat, cu privire la această a doua întrebare despre „demonul de la amiază”. Dar încercați să-l citiți pe părintele Voillaume, A doua chemare; și cealaltă a lui Grün este bună, dar Voillaume este un clasic. Este curios: Voillaume este un autor spiritual care a devenit clasic încă în viață, unul dintre puținii care era deja clasic, a murit foarte bătrân, dar era clasic când încă era în viață.

[Ia următoarea întrebare, a preoților bătrâni]

Este cea a vicarului aceasta. Eu sunt dincolo!

[Citește a treia întrebare] „Sfinte Părinte, noi preoții cu 35, 40 și mai mulți ani de slujire, am început slujirea noastră în Biserică într-un timp foarte diferit de cel actual. Am trecut prin faze de schimbări rapide, și uneori violente. Tinerețea și vârsta adultă s-au succedat rapid, fără a ne da timpul de a înțelege și de a ne adapta. Ajunși la maturitatea deplină – în timpul propriu al maturității depline – și chiar depășind pragul ei, adesea simțim greutatea și nepotrivirea. De fapt, și atunci când există energia și suntem conduși de o dorință sinceră de a sluji, nu întotdeauna putem să ne inspirăm din experiență pentru a corespunde noilor întrebări și exigențelor slujirii”. Cel care a scris asta este foarte curios, deoarece continuă: „Ne-ar place să știm cum ați trăit dumneavoastră trecerea la perioada matură a slujirii sacerdotale, cu atât mai mult că pentru dumneavoastră a coincis cu cotituri importante și neprevăzute. De fapt, ați fost chemat la slujirea episcopală la 56 de ani, și după 20 de ani, în 2013, ați trăit o cotitură radicală cu alegerea ca episcop de Roma. Așadar, care sunt punctele ferme ale vieții spirituale, pentru a trăi în mod integral împăcat această perioadă așa de complexă, care pentru noi ar trebui să fie aceea a roadelor coapte?”.

Atâția dintre noi suntem la această vârstă. Să spunem adevărul: este ultima etapă a vieții. Criza de la amiază a trecut și vine aceasta. Și la această vârstă se poate să nu se găsească limbajul propriu al lumii de astăzi. Eu nu știu să folosesc network și aceste lucruri… nu, nici măcar celularul, nu am. Nu știu. Acel limbaj nu știu să-l folosesc. Internet și aceste lucruri, eu nu știu să le folosesc. Când trebuie să trimit un e-mail îl scriu la mână și secretarul îl trimite. Se poate să nu avem abilitatea de a folosi noile tehnici; se poate să nu găsim metodologia pastorală de care este nevoie astăzi. Acest lucru este adevărat, este o experiență. Astăzi realitatea merge atât de înainte, încât eu nu reușesc să fac asta. Însă lucrul cel mai important la această vârstă este ceea ce se poate face: ceea ce au nevoie oamenii astăzi. Și această vârstă – cea de dinainte era aceea a curățării; probabil prima dintre toate era aceea a speranței, de a avea toată viața înainte – și aceasta este în schimb vârsta zâmbetului. A oferi o privire amabilă. Și asta se poate face. Asta se poate face. Ce frumos, când duhovnicii îl primesc pe penitent cu această privire, amabilă. Și imediat inima penitentului se deschide, pentru că nu vede o amenințare. Este privirea care primește persoana, privirea amabilă. Asta în privința duhovnicului. Dar atât de mult bine se poate face cu sacramentul Reconcilierii la această vârstă. Atât de mult bine. Cred că unii în anii trecuți mi-au dat acea carte a duhovnicului: A nu înceta să iertăm. Sacramentul Reconcilierii la această vârstă este una dintre slujirile cele mai frumoase care se pot face. Putem să fim disponibili. O nouă disponibilitate: „Da, cum să nu… Poți face treaba aceea? Da, hai…”. Este vârsta preoției cu uz multiplu. Se poate avea apropierea, compasiunea unui tată. Părinții bătrâni, care cunosc viața, sunt aproape de mizeriile umane, aproape de dureri. Nu vorbesc prea mult, dar probabil, cu privirea, cu o mângâiere, cu un zâmbet, cu uncuvânt, fac atât de mult bine. Se poate asculta atât de mult, atât de mulți oameni care au nevoie să vorbească despre propria viață, să spună… A asculta. Timpul de a face slujirea ascultării. Pastorația urechii. Și astăzi oamenii au nevoie să fie ascultați. După aceea, rodul nu se știe care va fi, dar: „Am găsit un om care m-a înțeles”. Probabil că preotul nu-și dă seama că l-a înțeles, dar a primit acea persoană în așa fel încât… Este timpul de a oferi o iertare fără condiții. Bunicii știu să ierte, au o înțelepciune. Acel duhovnic din acea carte – era un frate capucin -, uneori îi venea scrupulul că a iertat prea mult. A venit la mine la 80 de ani – acum are 92 și are coadă de oameni și nu termină – și mi-a spus: „Dar știi, am această problemă, nu știu… Spune-mi tu, ca episcop, ce trebuie să fac” – „Și ce faci când îți vine scrupulul?”, am spus eu. Eu îl cunoșteam, știam că este șmecher… Și el mi-a spus: „Eh, merg în capelă și privesc tabernacolul și îi spun Domnului: Doamne, scuză-mă, astăzi am iertat prea mult. Dar ține cont: Tu ești cel care mi-ai dat exemplu rău”. Și aceasta este înțelepciune: iertarea fără condiții.

Ce mai poate face? Să dea mărturie de generozitate și de bucurie. Mărturia pe care o vedem în cei bătrâni: mărturia „vinului bun”, generos și bucuros. Și poate dărui o bună dispoziție, simț al umorismului. Un cadou bun, al unuia care știe să relativizeze lucrurile în Dumnezeu. Dar cu acea înțelepciune a lui Dumnezeu.

Figura care-mi vine este tatăl din parabolă (cf. Lc 15), care relativizează totul: fiul începe cu discursul său și el îmbrățișează, nu-l lasă să vorbească, iartă. Însă fiul știe că acolo este o forță foarte mare. Este timpul fiilor mari și al nepoților. Preotul are nepoței. Nu nepoți, nu, pentru că este vorba aceea care spune „celor cărora Dumnezeu nu le dă copii, diavolul le dă nepoți”. Nu, nepoței. Este frumos a vedea preoții bătrâni jucându-se cu copiii: se înțeleg, se înțeleg. Și aici ajung la o temă pe care o consider foarte importantă. Mie îmi dă multă putere acel text din Ioel, capitolul 3, versetul 1: „Bătrânii voștri vor avea vise și tinerii voștri vor avea viziuni”. Este timpul acestei bucurii în raportul cu tinerii. Și aceasta este una dintre problemele cele mai serioase pe care le avem acum. Încă suntem la timp, pentru că e vorba de a da rădăcini tinerilor. Este curios: tinerii se înțeleg mai bine cu bătrânii decât cu părinții, pentru că este [în tineri] o căutare inconștientă de identitate, de rădăcini și bătrânii o dau, bunicii. Dar asta a generozității, a „vinului bun” îi ajută mult; și dialogul cu nepoțeii, cu tinerii. Și care este ispita cea mai mare la această vârstă? A restabili vreo ispită din tinerețe. Nu știu dacă în Italia există această expresie, dar în Spania, în spaniolă există, și în Argentina la fel: este momentul „bătrânului verde” [„viejo verde”], adică bătrânul necopt, care se întoarce la ispitele din tinerețe. Este urât, este înfrângerea unei vieți: a ajunge „bătrân verde”, necopt… Și fac impresie proastă… Se simt veșnicii logodnici… impresie proastă… „Bătrânii verzi”, nu spun preoții. Însă preotul poate cădea în această ispită de a restabili ispite din tinerețe. Este un lucru urât a ajunge așa.

Mă întorc asupra dialogului dintre bătrâni și tineri: este o întâlnire de generații. Textul evanghelic al prezentării lui Isus la templu este clar, este foarte puternic și ne dă atâta lumină. Tinerii au nevoie de rădăcini, astăzi când această lume atât de virtuală, al unei culturi virtuale fără substanță, le smulge rădăcinile sau nu-i face să crească, i le pierde. Și aceasta este o urgență a timpului, la care preoții bătrâni pot să răspundă: a-i ajuta pe tineri să găsească rădăcinile, să regăsească rădăcinile. Și influența este reciprocă, pentru că atunci când vreun grup de tineret – am în minte câteva experiențe – merge să cânte la chitară, de exemplu, într-o casă de odihnă, la început bătrânii stau așa [șovăitori], dar apoi încep să se miște, intră în dialog, încep să viseze – cum spune Ioel. Și aceste vise fac în așa fel încât tinerii să iasă schimbați, diferiți. Nu este poezie, asta ce spun, cred că este o revelație a Domnului pentru timpul nostru. Este o vocație specială pentru noi preoții care suntem la vârsta aceasta. Cu tinerii, pentru a fi visători cu tinerii.

Și eu aș avea o întrebare aici: „Ne-ar place să știm cum ați trăit dumneavoastră trecerea…”. Dar cui îi place să știe asta? Voin nu sunteți bârfitori, eu nu cred că vouă vă place… [râde, râd] Este curios, această etapă m-a găsit într-un moment de părăsire a unei funcții de conducere. Abia hirotonit, am fost numit superior anul următor, maestru de novici, apoi provincial, rector al facultății… O etapă de responsabilitate care a început cu o anumită umilință pentru că Domnul a fost bun dar după aceea, cu timpul, tu te simți mai sigur de tine însuți: „Reușesc, reușesc…” este cuvântul care vine mai mult. Unul știe să se miște, știe cum să facă lucrurile, cum să gestioneze.. Și s-a terminat, toate acestea, atâția ani de conducere… Și acolo a început un proces de „dar acum nu știu ce să fac”. Da, fii duhovnic, termină teza de doctorat – care era acolo și pe care n-am apărat-o niciodată -. Și apoi a reîncepe să regândesc lucrurile. Timpul unei mari dezolări, pentru mine. Eu am trăit acest timp cu mare dezolare, un timp întunecat. Eu credeam că deja era sfârșitul vieții, da, eram duhovnic, dar cu un spirit de înfrângere. De ce? Pentru că eu credeam că plinătatea vocației mele – dar fără să spun asta, acum îmi dau seama de asta – era în a face lucrurile, acestea. Eh, nu, există un alt lucru! Nu am lăsat rugăciunea, asta m-a ajutat mult. M-am rugat mult, în acest timp, dar eram „uscat ca un lemn”. M-a ajutat mult rugăciunea acolo, în fața tabernacolului. Și după aceea, un telefon al nunțiului a deschis o altă ușă. Însă ultimele timpuri din această perioadă – despre ani, nu-mi amintesc dacă era din anul 1980… din 1983 până în 1992, aproape 10 ani, nouă ani întregi – în ultimul timp rugăciunea era mult în pace, era cu multă pace, și eu îmi spuneam: „Ce se va întâmpla acum?”, pentru că eu mă simțeam diferit, cu multă pace. Eram duhovnic și director spiritual, în acel timp: era munca mea. Dar am trăit-o în mod foarte întunecat, foarte întunecat și suferind, și chiar cu infidelitatea de a nu găsi drumul, și compensație, a compensa [pierderea] acelei lumi făcute din „atotputernicie”, a căuta compensații lumești. Și tot Domnul, la sfârșitul acelui timp, m-a pregătit pentru acel telefon care m-a pus pe un alt drum. Astfel: întunecat, nu ușor, da, multă rugăciune, multă rugăciune, și compensație. Astfle, ultima întrebare, cum am trăit asta. Și apoi ultima [trecere], din 2013, nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat acolo: am continuat să fiu episcop, [spunând:] „Ocupă-te Tu care m-ai pus aici!”.

Și apoi, ultima întrebare: „Preotul se dedică total (și n-ar putea face altfel) pentru că aparține Împărăției: iubește pământul, pe care-l recunoaște vizitat în fiecare dimineață de prezența lui Dumnezeu. Este om al Paștelui, cu privirea îndreptată spre Împărăția spre care se simte că merge istoria umană, în pofida întârzierilor, întunecimilor și contradicțiilor”. Acesta este un citat. „La Conferința Episcopală Italiană, Sanctitate, cu aceste cuvinte l-ați descris pe preot ca unul care aparține Împărăției, care știe să perceapă prezența și acțiunea Duhului lui Dumnezeu în lume și îndeosebi în culturile care se forjează în orașele noastre. Ajutați-ne, papa Francisc, să discernem semnele timpurilor, pentru că adesea privirea noastră este tentată să vadă în această lume a noastră numai realități negative, departe de Evanghelie. Ce dimensiuni, așteptări și deschideri provocate de Duhul percepeți dumneavoastră în oamenii din timpul nostru, care să reprezinte mari oportunități pentru evanghelizare? Ajutați-ne să ne reconciliem cu ei, să nu vedem numai niște dușmani, ci niște tovarăși de drum cu care să realizăm un dialog rodnic sau, cum ați scris în Evangelii gaudium, «un sfânt pelerinaj, o caravană solidară»”.

A discerne semnele timpului. Asta este ceea ce Isus le reproșa învățătorilor legii că nu știu să facă: a discerne semnele timpurilor. În realitate, a vedea realitatea, dar realitatea ascunsă, pentru că realitatea ascunde mereu ceva sublim. A vedea realitatea, a nu avea teamă de realitate. Realitatea, îmi place să spun, este mai mare decât ideile. Mereu. Este superioară ideilor, realitatea. A nu avea teamă de realitate. Da, există conduite, chiar conduite morale, care nu sunt acelea pe care noi suntem obișnuiți să le vedem. Să ne gândim numai la viața matrimonială: astăzi nu se căsătoresc mulți, preferă să conviețuiască. Și această realitate, cum o iau? Cum o însoțesc? Cum o explic și ajut să se maturizeze și să meargă înainte? Nu știu, este o realitate pastorală pe care noi nu putem s-o uităm sau s-o lăsăm deoparte. Și cum fac în așa fel încât acest cuplu, care se iubește, să facă pasul spre maturitatea spirituală mare? Sau cum respect asta? Există provocări, dar există și realități bune. Și cu privire la asta mi-a venit în minte un articol al unui preot argentinian care se intitulează „Lo bueno de vivir en esta época”, „Lucrurile bune de trăit în acest timp” [de Víctor Manuel Fernández]. În acest timp există lucruri bune, nu există numai calamități. Nu există numai realități negative: există lucruri bune. Și el arată câteva: o conștiință mai mare a drepturilor umane și a propriei demnități; astăzi nimeni nu poate să impună ideile; astăzi este mai multă toleranță precum și libertate de a se manifesta așa cum este unul; astăzi conviețuirea socială este mai sinceră, mai spontană; astăzi este mare apreciere față de pace; și valoarea umană a solidarității s-a afirmat… Și astfel, atâtea lucruri bune care sunt în lumea de astăzi și pe care trebuie să le luăm. Și a încerca să nu ne înspăimântăm de dificultăți, de „noile valori” – noi valori în ghilimele. Lucrurile merg așa: ce pot să fac eu cu asta? Acel lucru are bun asta; acela nu este bun… a discerne. A discerne semnele și a lua ceea ce se poate duce înainte, a-i ajuta pe alții.

Nu știu, acestea sunt lucrurile care îmi vin în minte. N-aș vrea să închei în negativ, dar, vă rog, celor tineri: nu vă pierdeți în circumstanțe ci mergeți la miez; celor de la jumătatea vârstei: nu cădeți în „ștrengării”; celor de vârsta noastră, mai mari, de la maturitate: vă rog, nu fiți „bătrâni verzi”; și tuturor: în dialog cu lumea de astăzi, discerneți semnele timpurilor și vedeți lucrurile bune, lucrurile care vin de la Duhul. Este adevărat, lumea este păcătoasă în ea însăși și mondenizează atâtea lucruri, dar probabil că miezul vine de la Duhul și se poate lua asta. A discerne bine semnele timpului.

Vă mulțumesc pentru răbdare, pentru această ascultare.

Mons. De Donatis:

Acum, înainte de binecuvântare, îi mulțumim papei Francisc pentru acest moment foarte intens, frumos, pentru această dimineață și primim un mic text în care sunt adunate meditații de la Paul al VI-lea la papa Francisc: sunt lecturi de folosit în acest timp al Postului Mare ca lectura a doua din Breviar, în așa fel încât angajarea rugăciunii să poată fi comună. Și vom reflecta un pic asupra a ceea ce episcopii noștri, în acești ani, ne-au încredințat tocmai despre viața sacerdotală. Cred că ne va face bine, pentru că după aceea asta ne va pregăti pentru alte momente pe care le vom trăi – sper – în viitor cu privire la aprofundarea existenței noastre de preoți la Roma, astăzi.

Acum prefecții pot să ia textele, astfel le distribuie, și apoi primim binecuvântarea.

Papa Francisc:

Eu l-am văzut și mi-a plăcut mult. Sunt doi episcopi de Roma [recenți] deja sfinți [Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea]. Paul al VI-lea va fi sfânt anul acesta. Unul cu cauza de beatificare în desfășurare, Ioan Paul I, cauza sa este deschisă. Și Benedict și eu, pe lista de așteptare: rugați-vă pentru noi!

[cântare]

[binecuvântare]

Și rugați-vă pentru mine, vă rog! Multe mulțumiri.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 15.02.2018
Publicarea pe acest sit: 16.02.2018
Etichete: ,

Lasă un răspuns