Discursul Papei la întâlnirea cu judecătorii și magistrații de la întâlnirea privind traficul uman

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu judecătorii și magistrații
de la întâlnirea privind traficul uman
Vatican, 3 iunie 2016

Bună seara. Vă salut cordial și reînnoiesc exprimarea stimei mele față de colaborarea voastră în contribuția la progresul uman și social, de care este capabilă Academia Pontificală de Științe Sociale.

Dacă mă bucur de această contribuție și vă felicit pe dumneavoastră, este și în considerarea slujirii nobile pe care puteți s-o oferiți omenirii, aprofundând fie cunoașterea acestui fenomen așa de actual, adică indiferența într-o lume globalizată și formele sale extreme, fie soluțiile în fața acestei provocări, căutând să îmbunătățiți condițiile de viață ale fraților și surorilor noștri mai nevoiași. Urmându-l pe Cristos, Biserica este chemată să se angajeze. Adică, nu este valabilă maxima iluminismului conform căreia Biserica nu trebuie să se amestece în politică; Biserica trebuie să se amestece în „marea” politică! Pentru că – îl citez pe Paul al VI-lea – politica este una dintre formele cele mai înalte ale iubirii, ale carității. Și Biserica este chemată să fie fidelă și față de persoane, cu atât mai mult când se iau în considerare situațiile în care se atingă plăgile și suferința dramatică, în care sunt implicate valorile, etica, științele sociale și credința; situații în care mărturia voastră ca persoane și umaniști, unită cu competența voastră socială specifică, este deosebit de apreciată.

În cursul ultimilor ani n-au lipsit activități importante ale Academiei Pontificale de Științe Sociale sub impulsul viguros al președintelui său, al cancelarului și al unor colaboratori externi de mare prestigiu, cărora le mulțumesc din inimă. Activități în apărarea demnității și libertății bărbaților și femeilor de astăzi și, îndeosebi, activități menite să dezrădăcineze traficul de persoane și noile forme de sclavie ca munca forțată, prostituția, traficul de organe, traficul de droguri, criminalitatea organizată. Așa cum a spus predecesorul meu Benedict al XVI-lea, și cu am afirmat eu însumi în diferite ocazii, acestea sunt adevărate crime împotriva umanității care trebuie să fie recunoscute ca atare de toți liderii religioși, politici și sociali și plăsmuite în legile naționale și internaționale.

Întâlnirea cu liderii religioși ai principalelor religii care influențează astăzi în lumea globală, la 2 decembrie 2014, precum și întâlnirea administratorilor și a primarilor orașelor cele mai importante din lume, la 21 iulie 2015, au exprimat voința acestei Instituții de a urmări eliminarea noilor forme de sclavie. Păstrez o amintire deosebită a acestor două întâlniri, precum și a seminariilor semnificative ale tinerilor, toate la inițiativa Academiei. Cineva ar putea crede că Academia trebuie să se miște mai degrabă în domeniul științelor pure, al considerațiilor mai teoretice: și aceasta răspunde desigur la o concepție iluministă despre ceea ce trebuie să fie o Academie. O Academie trebuie să aibă rădăcini, și rădăcini în concret, pentru că altminteri riscă să mărească o reflecție lichidă, care se vaporizează și nu ajunge la nimic. Acest divorț între idee și realitate este în mod clar un fenomen cultural al trecutului, și mai precis al iluminismului, dar care are încă incidența sa.

Acum, inspirată de același dorințe, Academia v-a convocat, judecători și procurori din toată lumea, cu experiență și înțelepciune practică în dezrădăcinarea traficului de persoane și a criminalității organizate. Ați venit aici reprezentându-i pe colegii voștri cu intenția lăudabilă de a înainta în conștiința deplină a acestor flageluri și, prin urmare, de a face vizibilă misiunea voastră de neînlocuit în fața noilor provocări pe care ni le pune globalizarea indiferenței, răspunzând la cererea crescândă a societății și respectând legile naționale și internaționale. A lua asupră-și propria vocație înseamnă și a se simți și a se proclama liberi. Judecători și procurori liberi: de ce anume? De presiunile guvernelor; liberi de instituțiile private și, desigur, liberi de „structurile de păcat” despre care vorbește predecesorul meu sfântul Ioan Paul al II-lea, îndeosebi despre „structura de păcat”, liberi de crima organizată. Știu că îndurați presiuni, îndurați amenințări în toate acestea; și mai știu că astăzi a fi judecători, a fi procurori, înseamnă a-și risca pielea, și asta merită o recunoaștere pentru curajul celor care vor să continue să fie liberi în exercitarea propriei funcții juridice. Fără această libertate, puterea judecătorească a unei națiuni se corupe și seamănă corupție. Toți cunoaștem caricatura justiției pentru aceste cazuri, nu-i așa? Justiția cu ochii legați, căreia îi cade fața astupându-i gura.

Din fericire, pentru realizarea acestui complex și delicat proiect uman și creștin, adică eliberarea omenirii de noile sclavii și de crima organizată, pe care Academia o realizează urmând cererea mea, se poate conta și pe sinergia importantă și decisivă cu Națiunile Unite. Există o mai mare conștiință a acestui lucru, o conștiință puternică. Sunt bucuros că reprezentanții celor 193 de țări membre ale ONU au aprobat în unanimitate noile obiective de dezvoltare sustenabilă și integrală, îndeosebi numărul 8.7, care afirmă: „A adopta măsuri imediate și eficace pentru a elimina munca forțată, a pune capăt formelor moderne de sclavie și traficului de ființe umane și a asigura interdicția și eliminarea celor mai rele forme de muncă infantilă, inclusiv recrutarea și folosirea copiilor soldat și, cel mai târziu până în 2025, a pune capăt muncii infantile în toate formele sale”. Până aici rezoluția. Se poate spune foarte bine că a realiza aceste obiective este acum un imperativ moral pentru toate țările membre ale ONU.

De aceea trebuie generată o mișcare transversală și în formă de valuri, un „val bun”, care să îmbrățișeze întreaga societate de sus până jos și viceversa, de la periferie la centru și viceversa, de la lideri până la comunități și de la popoare la opinia publică până la cele mai înalte nivele de conducere. Realizarea acestui lucru cere ca, așa cum au făcut deja liderii religioși, sociali și primarii, tot așa și judecătorii să conștientizeze această provocare, să simtă importanța propriei responsabilități în fața societății și să împărtășească propriile experiențe și practici bune și să acționeze împreună – este important, în comuniune, în comunitate, ca să acționeze împreună – pentru a deschide breșe și noi căi de dreptate în folosul promovării demnității umane, a libertății, a responsabilității, a fericirii și, în definitiv, a păcii. Fără a ceda în fața gustului simetriei, am putea spune că judecătorul este pentru justiție așa cum cel religios și filozoful este pentru morală, iar guvernantul sau orice altă figură personalizată a puterii suverane este pentru politică. Dar numai în figura judecătorului justiția se recunoaște ca primul atribut al societății. Și este un lucru care trebuie recuperat, pentru că tendința tot mai puternică este aceea de a „lichefia” figura judecătorului prin presiuni și celelalte lucruri pe care le-am menționat mai înainte. Și totuși este primul atribut al societății. Apare chiar în tradiția biblică, nu e adevărat? Moise are nevoie să instituie 70 de judecători pentru ca să-l ajute, să judece cazurile. Judecătorul este cel la care se recurge. Și în acest proces de lichefiere, aspectele contondente, concrete ale realității interesează popoarele. Adică, popoarele au o entitate care le dă consistență, care le face să crească, să aibă propriile proiecte, să accepte propriile falimente, să accepte propriile idealuri; însă suferă și un proces de lichefiere, și tot ceea ce este consistența concretă a unui popor tinde să se transforme în simpla identitate nominală a unui cetățean. Și un popor nu este același cu un grup de cetățeni. Judecătorul este primul atribut al unei societăți de popor.

Academia, convocându-i pe judecători, aspiră numai să colaboreze pe baza propriilor posibilități, conform mandatului ONU. Este oportun să mulțumim aici acelor națiuni care, prin ambasadorii pe lângă Sfântul Scaun, nu s-au arătat indiferente sau critice în mod arbitrar, ci, dimpotrivă, au colaborat activ cu Academia pentru realizarea acestei întâlniri. Ambasadorii care nu au simțit această necesitate sau care și-au spălat mâinile sau care s-au gândit că nu mai era așa de necesar, îi așteptăm la următoarea reuniune.

Cer judecătorilor să-și realizeze propria vocație și misiune esențială: să stabilească justiția fără de care nu există ordine nici dezvoltare sustenabilă și integrală, și nici pace socială. Fără îndoială, unul dintre cele mai mari rele sociale din lumea de astăzi este corupția la toate nivelele, care slăbește orice guvern, slăbește democrația participativă și activitatea justiției. Vouă judecătorilor vă revine să faceți dreptate și vă cer o atenție specială să faceți dreptate în domeniul traficului de persoane și în fața acestuia și a crimei organizate vă cer să vă păziți să nu cădeți în păienjenișul corupțiilor.

Când spunem „a face dreptate”, așa cum știți bine, nu înțelege că trebuie să se caute pedeapsa în sine, ci că, atunci când se aplică pedepse, acestea să fie date pentru reeducarea responsabililor, în așa fel încât să li se poată da o speranță de reinserare în societate. Adică, nu există pedeapsă valabilă, fără speranță. O pedeapsă închisă în ea însăși, care nu dă loc speranței este o tortură, nu este o pedeapsă. Cu privire la asta mă bazez și pentru a afirma serios poziția Bisericii împotriva pedepsei cu moartea. Clar, îmi spunea un teolog că în concepția teologiei medievale pedeapsa cu moartea conținea speranța: „îi încredințăm lui Dumnezeu”. Însă timpurile s-au schimbat și nu mai este așa. Să lăsăm ca Dumnezeu să aleagă momentul… Speranța reinserării în societate: „nici ucigașul nu-și pierde demnitatea personală și Dumnezeu însuși se face garant” (sfântul Ioan Paul al II-lea, Evangelium vitae, nr. 9). Și dacă această unire delicată între justiție și milostivire – care în fond înseamnă a pregăti pentru o reinserare – este valabilă pentru responsabilii crimelor împotriva umanității ca și pentru orice altă ființă umană, a fortiori este valabilă mai ales pentru victime care, așa cum indică însuși numele lor, sunt mai mult pasive decât active în exercitarea libertății lor, ajungând să cadă în capcana noilor vânători de sclavi. Victime de atâtea ori trădate în locul cel mai intim și sacru al persoanei lor, adică în iubirea pe care aspiră s-o dea și s-o obțină, și pe care familiile lor le datorează lor sau care le este promisă de pretendenți sau soți, care în schimb ajung să le vândă în piața muncii forțate, a prostituției sau a traficului de organe.

Judecătorii sunt chemați astăzi mai mult ca oricând să dedice mare atenție nevoilor victimelor. Ele sunt primele care trebuie să fie reabilitate și reintegrate în societate și pentru ei trebuie să urmărească într-o luptă fără margini traficanți și carniferos, pe călăi. Nu este valabilă vechea maximă: „Sunt lucruri care există de când lumea este lume”. Victimele pot să-și schimbe și de fapt știm că își schimbă viața cu ajutorul judecătorilor buni, al persoanelor care le asistă și al întregii societăți. Știm că nu puține dintre aceste persoane sunt bărbați și femei avocați și politicieni, scriitori străluciți sau au funcții de succes pentru a sluji în mod valid binele comun. Știm cât este de important ca fiecare victimă să găsească forța de a vorbi despre faptul de a fi victimă ca despre un trecut pe care l-a depășit cu curaj fiind acum un supraviețuitor sau, mai bine zis, o persoană cu calitate de viață, cu demnitate recuperată și libertate asumată. Cu privire la această temă a reinserării, aș vrea să povestesc o experiență empirică. Îmi place, atunci când merg într-un oraș, să vizitez închisoarea. Am vizitat mai multe. Este curios, fără a voi să ofensez pe cineva, dar impresia mea generală a fost că închisorile în care directorul este o femeie merg mai bine decât acelea în care directorul este un bărbat. Acesta nu este feminism, e curios. Femeia are, cu privire la tema reinserării, un miros special, o atingere specială care, fără a pierde energii, pentru a resitua aceste persoane, pentru a le reinsera. Unii atribuie asta rădăcinii maternității. Dar este curios, spun asta ca experiență personală, merită de reflectat asupra ei. Și aici în Italia există un procent ridicat de închisori conduse de femei, multe femei, tinere, respectate și care știu să trateze cu deținuții. Un altă experiență personală a mea este că la audiențele de miercuri nu este rar ca să participe un grup de deținuți – dintr-o închisoare sau alta – aduși de director sau de directoare; stau acolo. Toate sunt gesturi de reinserare.

Voi sunteți chemați să dați speranță în a face justiție. De la văduva care cu insistență cere justiție (Lc 18,1-8) la victimele de astăzi, toți alimentează o dorință de dreptate, ca speranță că nedreptatea care străbate această lume nu este ultima realitate, nu are ultimul cuvânt.

Uneori poate fi de folos de aplicat, conform modalităților proprii din fiecare țară, din fiecare continent, din fiecare tradiție juridică, practica italiană de a recupera bunurile dobândite în mod delictuos de traficanți și de delincvenți, pentru a le oferi societății și, în concret, pentru reinserarea victimelor. Reabilitarea victimelor și reinserarea lor în societate, mereu realmente posibilă, este binele cele mai mare pe care îl putem face lor, comunității și păcii sociale. Desigur, munca este dură. Nu se termină cu sentința. Se termină după aceea, făcând în așa fel încât să existe o însoțire, o creștere, o reinserare, o reabilitare a victimei și a călăului.

Dacă există un lucru care străbate fericirile evanghelice și protocolul judecății divine cu care toți vom fi judecați conform Evangheliei lui Matei (cap. 25), este tema dreptății: „Fericiți cei flămânzi și însetați de dreptate, fericiți cei care suferă pentru dreptate, fericiți cei care plâng, fericiți cei blânzi, fericiți făcătorii de pace, binecuvântați de Tatăl meu cei care îl tratează pe cel mai nevoiaș și pe cel mai mic dintre frații mei ca pe mine însumi”. Ei sau ele – și aici este cazul să ne referim îndeosebi la judecători – vor avea răsplata mai mare: vor moșteni pământul, vor fi numiți și vor fi fiii lui Dumnezeu, îl vor vedea pe Dumnezeu și se vor bucura în veci împreună cu Tatăl.

În acest spirit îndrăznesc să cer judecătorilor, procurorilor și academicienilor să continue lucrarea lor și să realizeze, în limitele posibilităților lor și cu ajutorul harului, fericitele inițiative care onorează slujirea lor adusă persoanelor și binelui comun. Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 03.06.2016
Publicarea pe acest sit: 06.06.2016
Etichete: ,

Comentariile sunt închise.