Discursul Papei la întâlnirea cu Episcopii din zona Mediteranei

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la întâlnirea
cu Episcopii din zona Mediteranei
duminică, 23 februarie 2020

Iubiți frați,

Sunt bucuros să vă întâlnesc și recunoscător față de fiecare dintre voi pentru că ați acceptat invitația Conferinței Episcopale Italiene să participați la această întâlnire care reunește Bisericile din zona Mediteranei. Și privind astăzi această biserică [bazilica „Sfântul Nicolae”], îmi vine în minte cealaltă întâlnire, aceea pe care am avut-o cu conducătorii Bisericilor creștine – ortodoxe, catolice… – aici la Bari. Este a doua oară în puține luni că se face un astfel de gest de unitate: aceea era prima dată, după marea schismă, când eram toți împreună; și aceasta este prima dată a tuturor episcopilor care au ieșire la Marea Mediterană. Cred că am putea numi Bari capitala unității, a unității Bisericii – dacă monseniorul Cacucci permite asta! Mulțumesc pentru primire, Excelență, mulțumesc.

Când, în momentul respectiv, cardinalul Bassetti mi-a prezentat inițiativa, am primit-o imediat cu bucurie, întrevăzând în ea posibilitatea de a demara un proces de ascultare și de confruntare, cu care să se contribuie la edificarea păcii în această zonă crucială a lumii. Pentru acest motiv, am voit să fiu prezent și să dau mărturie despre valoarea conținută în noua paradigmă de fraternitate și colegialitate, a cărei exprimare sunteți voi. Mi-a plăcut acel cuvânt pe care voi l-ați adăugat la dialog: convivialitate.

Consider semnificativă alegerea de a ține această întâlnire în orașul Bari, așa de important pentru legăturile pe care le întreține cu Orientul Mijlociu precum și cu continentul african, semn elocvent care arată cât sunt de înrădăcinate relațiile dintre popoare și tradiții diferite. Apoi, dieceza de Bari, din totdeauna ține viu dialogul ecumenic și interreligios, dedicându-se neobosit să stabilească legături de stimă reciprocă și de fraternitate. Nu este o întâmplare dacă tocmai aici, în urmă cu un an și jumătate – așa cum am spus – am ales să-i întâlnesc pe responsabilii comunităților creștine din Orientul Mijlociu, pentru un important moment de confruntare și comuniune, care să ajute Bisericile surori să meargă împreună și să se simtă mai apropiate.

În acest context deosebit, v-ați reunit pentru a reflecta asupra vocației și destinelor Mediteranei, asupra transmiterii credinței și promovării păcii. Mare nostrum este locul fizic și spiritual în care a luat formă civilizația noastră, ca rezultat al întâlnirii diferitelor popoare. Tocmai în virtutea împreună-formării sale, această mare obligă popoarele și culturile care au ieșire la ea la o proximitate constantă, invitându-le să comemoreze ceea ce le unește și să reconfirme că numai trăind în înțelegere pot să se bucure de oportunitățile pe care această regiune le oferă din punctul de vedere al resurselor, frumuseții teritoriului, diferitelor tradiții umane.

În zilele noastre, importanța acestei zone n-a scăzut ca urmare a dinamicelor determinate de globalizare; dimpotrivă, aceasta din urmă a accentuat rolul Mediteranei, ca răscruce de interese și evenimente semnificative din punct de vedere social, politic, religios și economic. Mediterana rămâne o zonă strategică, al cărei echilibru reflectă efectele sale și asupra celorlalte părți ale lumii.

Se poate spune că dimensiunile sale sunt invers proporționale cu mărimea sa, care duce la asemănarea ei cu un lac, mai mult decât cu un ocean, așa cum a făcut deja Giorgio La Pira. Definind-o „marele lac al Tiberiadei”, el a sugerat o analogie între timpul lui Isus și timpul nostru, între ambientul în care El se mișca și acela în care trăiesc popoarele care locuiesc acolo. Și așa cum Isus a acționat într-un context eterogen de culturi și credințe, tot așa și noi ne situăm într-un cadru poliedric și multiform, sfâșiat de diviziuni și inegalități, care îi măresc instabilitatea. În acest epicentru de profunde linii de ruptură și de conflicte economice, religioase, confesionale și politice, suntem chemați să oferim mărturia noastră de unitate și de pace. Facem asta pornind de la credința noastră și de la apartenența la Biserică, întrebându-ne care este contribuția pe care, ca discipoli ai Domnului, putem s-o oferim tuturor bărbaților și femeilor din zona mediteraneeană.

Transmiterea credinței nu poate decât să scoată rod din patrimoniul al cărei depozitar este Mediterana. Este un patrimoniu păstrat de comunitățile creștine, făcut viu prin cateheză și celebrarea sacramentelor, formarea conștiințelor și ascultarea personală și comunitară a Cuvântului Domnului. Îndeosebi, în evlavia populară experiența creștină are o exprimare pe cât de semnificativă pe atât de indispensabilă: cu adevărat evlavia poporului este, cel mult, exprimare de credință simplă și genuină. Și cu privire la asta îmi place să citez adesea acea bijuterie care este numărul 48 din Evangelii nuntiandi despre evlavia populară, unde sfântul Paul al VI-lea schimbă termenul de „religiozitate” cu „evlavie” și unde sunt prezentate bogățiile sale precum și lipsurile sale. Acel număr trebuie să fie călăuză în vestirea Evangheliei pe care o facem popoarelor.

În această zonă, un depozit de potențialități enorme este și cel artistic, care unește conținuturile credinței cu bogăția culturilor, cu frumusețea operelor de artă. Este un patrimoniu care atrage încontinuu milioane de vizitatori din toată lumea și care trebuie păstrat cu grijă, ca moștenire prețioasă primită „ca împrumut” și de încredințat generațiilor viitoare.

Pe acest fundal vestirea Evangheliei nu se poate disjunge de angajarea pentru bunul comun și ne determină să acționăm ca neobosiți făcători de pace. Astăzi zona Mediteranei este atentată de atâtea focare de instabilitate și de război, fie în Orientul Mijlociu, fie în diferite state din Africa de Nord, precum și între diferite etnii sau grupuri religioase și confesionale; nici nu putem uita conflictul încă nerezolvat dintre israelieni și palestinieni, cu pericolul de soluții inegale, deci, făuritoare de noi crize.

Războiul, care orientează resursele la cumpărarea de arme și la efortul militar, distrăgându-le de la funcțiile vitale ale unei societăți, cum sunt sprijinul dat familiilor, sănătății și instruirii, este contrar rațiunii, conform învățăturii sfântului Ioan al XXIII-lea (cf. Enciclica Pacem in terris, 62; 67). Cu alte cuvinte, el este o nebunie, pentru că este nebunesc a distruge case, punți, fabrici, spitale, a ucide persoane și a elimina resurse în loc de a construi relații umane și economice. Este o nebunie cu care nu ne putem resemna: războiul niciodată nu va putea să fie considerat ca normalitate sau acceptat drept cale inevitabilă pentru a reglementa divergențe și interese contrapuse. Niciodată.

Scopul ultim al fiecărei societăți umane rămâne pacea, așa încât se poate reafirma că „nu există alternativă la pace, pentru nimeni”[1]. Nu există nicio alternativă serioasă la pace, pentru că fiecare proiect de exploatare și supremație urâțește pe cel pe care lovește și pe cel care este lovit și revelează o concepție mioapă despre realitate, dat fiind că privează de viitor nu numai pe celălalt, ci și pe ei înșiși. Astfel, războiul apare ca eșecul oricărui proiect uman și divin: este suficient să vizităm un peisaj sau un oraș, teatre ale unui conflict, pentru a ne da seama cum, din cauza urii, grădina se transformă într-un ținut dezolat și neospitalier și paradisul pământesc într-un iad. Și la aceasta eu aș vrea să adaug păcatul grav de ipocrizie, când în întâlnirile internaționale, în reuniuni, atâtea țări vorbesc despre pace și apoi vând arme țărilor care sunt în război. Asta se numește marea ipocrizie.

Construirea păcii, pe care Biserica și fiecare instituție civilă trebuie s-o simtă mereu ca prioritate, are ca fundament indispensabil dreptatea. Ea este călcată în picioare acolo unde sunt ignorate exigențele persoanelor și unde interesele economice de parte prevalează asupra drepturilor fiecăruia și ale comunității. În afară de asta, dreptatea este împiedicată de cultura rebutului, care tratează persoanele ca și cum ar fi lucruri și care generează și mărește inegalitățile, așa încât în mod strident pe malurile aceleiași mări trăiesc societăți ale belșugului și altele în care mulți luptă pentru supraviețuire.

La contrastarea acestei culturi contribuie în manieră decisivă nenumăratele opere de caritate, de educație și de formare realizate de comunitățile creștine. Și de fiecare dată când diecezele, parohiile, asociațiile, voluntariatul – voluntariatul este una din marile comori ale pastorației italiene – sau individual se dedică pentru a susține pe cel care este abandonat sau se află în nevoie, Evanghelia capătă nouă forță de atracție.

În urmărirea bunului comun – care este un alt nume al păcii – trebuie asumat criteriul indicat de același La Pira: a ne lăsa conduși de „așteptările oamenilor săraci”[2]. Acest principiu, care nu poate fi niciodată dat uitării pe baza calculelor sau din motive de conveniență, dacă este asumat în mod serios, permite o cotitură antropologică radicală, care-i face pe toți mai umani.

De altfel, la cel folosește o societate care obține mereu noi rezultate tehnologice, dar care devine mai puțin solidară față de cel aflat în nevoie? Cu vestirea evanghelică, noi transmitem în schimb logica prin care nu există cei din urmă și ne străduim ca Biserica, Bisericile, printr-o angajare tot mai activă, să fie semn al atenției privilegiate față de cei mici și cei săraci, pentru că „membrele trupului, care par mai slabe, sunt mai necesare” (1Cor 12,22) și, „dacă suferă un membru, toate membrele suferă împreună cu el” (1Cor 12,26).

Între cei care în zona Mediteranei trudesc mai mult sunt cei care fug de război sau își părăsesc țara lor în căutarea unei vieți demne de om. Numărul acestor frați – constrânși să abandoneze afecte și patrie și să se expună unor condiții de precaritate extremă – a crescut din cauza creșterii conflictelor și a condițiilor climatice și ambientale dramatice din zone tot mai ample. Este ușor de prevăzut că acest fenomen, cu dinamicele sale epocale, va marca regiunea mediteraneeană, motiv pentru care statele și înseși comunitățile religioase nu pot să fie găsite nepregătite. Sunt interesate țările străbătute de fluxurile migratoare și cele de destinație finală, dar sunt interesate și guvernele și Bisericile din statele de proveniență a migranților, care cu plecarea atâtor tineri văd cu sărăcește viitorul lor.

Suntem conștienți că în diferite contexte sociale este răspândit un sentiment de indiferență și chiar de refuz, care ne face să ne gândim la atitudinea, stigmatizată în multe parabole evanghelice, a celor care se închid în propria bogăție și autonomie, fără a-și da seama de cel care, cu cuvintele sau pur și simplu cu starea sa de lipsă, invocă ajutor. Se impune tot mai mult un sentiment de frică, ce duce la ridicarea propriilor apărări în fața celei care este reprezentată în mod instrumental ca o invazie. Retorica ciocnirii de civilizații folosește numai pentru a justifica violența și a alimenta ura. Neîndeplinirea sau, oricum, slăbiciunea politicii și sectarismul sunt cauze ale radicalismelor și terorismului. Comunitatea internațională s-a oprit în fața intervențiilor militare, în timp ce ar trebui să construiască instituții care să garanteze oportunități egale și locuri în care cetățenii să aibă posibilitatea de a se ocupa de bunul comun.

La rândul nostru, fraților, să ne ridicăm glasul pentru a cere guvernelor tutelarea minorităților și a libertății religioase. Persecuția ale cărei victime sunt mai ales – dar nu numai – comunitățile creștine este o rană care sfâșie inima noastră și nu ne poate lăsa indiferenți.

În același timp, să nu acceptăm niciodată ca acela care caută speranță pe mare să moară fără a primi ajutor sau ca acela care vine de departe să devină victimă a exploatării sexuale, să fie slab plătit sau recrutat de mafii.

Desigur, primirea și o integrare demnă sunt etape ale unui proces care nu este ușor; totuși, este inimaginabil ca el să poată fi înfruntat ridicând ziduri. Mie îmi este frică atunci când aud unele discursuri ale unor lideri despre noile forme de populism și mă fac să aud discursuri care semănau frică și apoi ură în deceniul ’30 din secolul trecut. Acest proces de primire și integrare demnă este inimaginabil, am spus, să poată fi înfruntat ridicând ziduri. Mai degrabă, în acest mod se închide accesul la bogăție pe care o poartă celălalt și care constituie mereu o ocazie de creștere. Când se renegă dorința de comuniune, înscrisă în inima omului și în istoria popoarelor, se contrastează procesul de unificare a familiei umane, care deja se impune printre mii de adversități. Săptămâna trecută, un artist torinez mi-a trimis un tablou mic, făcut cu tehnica japoneză de ardere a lemnului, despre fuga în Egipt și era un sfânt Iosif, nu așa de liniștit așa cum suntem obișnuiți să-l vedem în iconițe, ci un sfânt Iosif cu atitudinea unui refugiat sirian, cu pruncul pe umeri: arată durerea, fără a îndulci drama lui Isus Prunc atunci când a trebuit să fugă în Egipt. Este același lucru care se întâmplă astăzi.

Mediterana are o vocație deosebită în acest sens: este marea metisului, „cultural deschisă mereu la întâlnire, la dialog și la înculturare reciprocă”[3]. Puritățile raselor nu au viitor. Mesajul metisului ne spune mult. A avea ieșire la Mediterana reprezintă așadar o potențialitate extraordinară: să nu lăsăm ca din cauza unui spirit naționalist, să se răspândească o convingere contrară, adică sunt privilegiate statele la care se ajunge mai greu și mai izolate din punct de vedere geografic. Numai dialogul permite să ne întâlnim, să depășim prejudecăți și stereotipuri, să povestim și să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine. Dialogul și acel cuvânt pe care l-am auzit astăzi: convivialitate.

În această privință, o oportunitate deosebită este reprezentată de noile generații, când le este asigurat accesul la resurse și sunt puse în condițiile de a deveni protagoniste ale drumului lor: atunci se revelează limfă capabilă să genereze viitor și speranță. Acest rezultat este posibil numai acolo unde există o primire care nu e superficială, ci sinceră și binevoitoare, practicată de toți și la toate nivelurile, pe planul cotidian al relațiilor interpersonale precum și pe cel politic și instituțional, și promovată de cel care face cultură și are o responsabilitate mai puternică față de opinia publică.

Pentru cel care crede în Evanghelie, dialogul nu are pur și simplu o valoare antropologică, ci și teologică. A-l asculta pe fratele nu este numai un act de caritate, ci și un mod pentru a sta în ascultarea Duhului lui Dumnezeu, care cu siguranță lucrează și în celălalt și vorbește dincolo de granițele în care adesea suntem tentați să punem în frâu adevărul. Apoi, cunoaștem valoarea ospitalității: „Datorită ei unii i-au găzduit, fără să-și dea seama, pe îngeri” (Evr 13,2).

Este nevoie de a elabora o teologie a primirii și a dialogului, care să reinterpreteze și să repropună învățătura biblică. Poate să fie elaborată numai dacă ne străduim în orice mod să facem primul pas și nu excludem semințele de adevăr ai căror depozitari sunt și alții. În acest mod, confruntarea dintre conținuturile diferitelor credințe va putea să se refere nu numai la adevărurile crezute, ci la teme specifice, care devin puncte calificatoare ale întregii învățături.

Prea des istoria a cunoscut contrapoziții și lupte, întemeiate pe convingerea deformată că, a-l contrasta pe cel care nu împărtășește crezul nostru, îl apărăm pe Dumnezeu. În realitate, extremismele și fundamentalismele neagă demnitatea omului și libertatea sa religioasă, provocând un declin moral și accentuând o concepție antagonistă despre raporturile umane. Și pentru aceasta este urgentă o întâlnire mai vie între diferitele credințe religioase, mișcată de un respect sincer și de o intenție de pace.

Această întâlnire pornește de la conștiința, fixată în Documentul despre fraternitate semnat la Abu Dhabi, că „adevăratele învățături ale religiilor invită să rămânem ancorați în valorile păcii; să susținem valorile cunoașterii reciproce, a fraternității umane și a conviețuirii comune”. Și în jurul sprijinirii săracilor și al primirii migranților se poate realiza deci o colaborare mai activă între grupurile religioase și diferitele comunități, în așa fel încât confruntarea să fie însuflețită de intenții comune și să fie însoțită de o angajare reală. Cei care împreună își murdăresc mâinile pentru a construi pacea și a practica primirea, nu se vor putea lupta niciodată între ei din motive de credință, ci vor parcurge căile confruntării respectuoase, a solidarității reciproce, a căutării unității. Și contrariul este ceea ce am simțit atunci când am mers la Lampedusa, acel aer de indiferență: în insulă era primire, dar după aceea în lume cultura indiferenței.

Acestea sunt auspiciile pe care doresc să vi le comunic, iubiți confrați, la încheierea întâlnirii rodnice și mângâietoare din aceste zile. Vă încredințez mijlocirii apostolului Paul, care cel dintâi a brăzdat Mediterana, înfruntând pericole și adversități de tot felul pentru a duce la toți Evanghelia lui Cristos: exemplul său să vă arate căile de-a lungul cărora să continuați angajarea bucuroasă și eliberatoare de a transmite credința în timpul nostru.

Ca mandat, vă înmânez cuvintele profetului Isaia, pentru ca să dea speranță și să comunice forță vouă și respectivelor voastre comunități. În fața dezolării Ierusalimului ca urmare a exilului, profetul nu încetează să întrevadă un viitor de pace și prosperitate: „Vor reconstrui ruinele din vechime, vor ridica din nou dărâmăturile de la început, vor restaura cetățile ruinate și dărâmate din generație în generație” (Is 61,4). Iată lucrarea pe care Domnul v-o încredințează pentru această iubită zonă a Mediteranei: a reconstrui legăturile care au fost întrerupte, a ridica din nou orașele distruse de violență, a face să înflorească o grădină acolo unde astăzi sunt terenuri distruse, a insufla speranță celui care a pierdut-o și a îndemna pe cel care este închis în el însuși să nu se teamă de fratele. Și a privi asta, care a devenit deja cimitir, ca un loc de viitoare înviere a întregii zone. Domnul să însoțească pașii voștri și să binecuvânteze lucrarea voastră de reconciliere și de pace. Mulțumesc.

Note:

[1] Încheierea dialogului cu conducătorii Bisericilor și comunităților creștine din Orientul Mijlociu, Bari, 7 iulie 2018.

[2] G. La Pira, „Le attese della povera gente” [„Așteptările oamenilor săraci”], în Cronache sociali 1/1950.

[3] Ivi.