Discursul Papei la celebrarea ecumenică din Westminster

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la celebrarea ecumenică de la abația Westminster
vineri, 17 septembrie 2010

[Intervenția dinaintea rugăciunii]

Sfinția voastră, Domnule Decan,
Dragi prieteni în Cristos,

Vă mulțumesc pentru primirea amabilă. Acest nobil edificiu evocă lunga istorie a Angliei, atât de profund marcată de predicarea Evangheliei și de cultura creștină căreia aceasta i-a dat naștere. Am venit aici astăzi ca pelerin din Roma, să mă rog în fața mormântului Sfântului Edward Mărturisitorul și să mă alătur vouă în implorarea darului unității creștine. Fie ca aceste momente de rugăciune și de prietenie să ne întărească în iubirea lui Isus Cristos, Domnul și Mântuitorul nostru, și în mărturia comună despre puterea durabilă a Evangheliei de a lumina viitorul acestei mărețe națiuni.

[Discursul de după rugăciunea de seară]

Dragi prieteni în Cristos,

Îi mulțumesc Domnului pentru această ocazie de a mă alătura vouă, reprezentanți ai confesiunilor creștine prezente în Marea Britanie, în această magnifică abație dedicată Sfântului Petru, a cărei arhitectură și istorie vorbesc atât de elocvent despre moștenirea noastră comună de credință. Aici nu putem decât să ne amintim cât de mult credința creștină a modelat unitatea și cultura Europei și inima și spiritul poporului englez. Aici, de asemenea, ni se amintește inevitabil că ceea ce avem în comun, în Cristos, este mai mare decât ceea ce continuă să ne despartă.

Sunt recunoscător Arhiepiscopului de Canterbury pentru salutul său amabil și decanului capitlului acestei venerabile abații pentru cordiala primire. Îi mulțumesc Domnului că mi-a permis, ca Succesor al Sfântului Petru în Scaunul Romei, să fac acest pelerinaj la mormântul Sf. Edward Mărturisitorul. Edward, rege al Angliei, rămâne un model de mărturie creștină și un exemplu despre acea adevărată măreție la care Domnul îi cheamă pe discipolii Săi în lectura biblică pe care tocmai am ascultat-o: măreția unei umilințe și ascultări ce își are rădăcina în chiar exemplul lui Cristos (cf. Filipeni 2,6-8), măreția unei fidelități care nu ezită să îmbrățișeze misterul Crucii din iubire veșnică pentru Învățătorul divin și dintr-o speranță fermă în promisiunile Sale (cf. Marcu 10,43-44).

Anul acesta, după cum știm, marchează a o suta aniversare a mișcării ecumenice moderne, ce a început cu apelul Conferinței de la Ediburgh pentru unitatea creștină, ca o condiție necesară pentru o mărturie credibilă și convingătoare despre Evanghelie în timpurile noastre. Cu gândul la această aniversare, trebuie să mulțumim pentru remarcabilul progres înregistrat spre acest nobil țel, prin eforturile creștinilor dedicați din toate confesiunile. În același timp, însă, rămânem conștienți de cât rămâne de făcut. Într-o lume marcată de o tot mai mare interdependență și solidaritate, noi suntem chemați să proclamăm cu o înnoită convingere realitatea reconcilierii și eliberării noastre în Cristos, și să propunem adevărul Evangheliei ca fiind cheia spre o autentică și integrală dezvoltare umană. Într-o societate ce a devenit tot mai indiferentă sau chiar ostilă mesajului creștin, este o tot mai mare nevoie să dăm o mărturie plină de bucurie și convingătoare despre speranța care este în noi (cf. 1Petru 3,15), și să îl prezentăm pe Domnul Înviat ca fiind răspunsul la întrebările profunde și la aspirațiile spirituale ale bărbaților și femeilor timpurilor noastre.

În timp ce mergeam în procesiune la începutul acestui serviciu de rugăciune, corul a cântat că Cristos este „temelia noastră sigură”. El este Fiul veșnic al lui Dumnezeu, din aceeași substanță cu Tatăl, care și-a luat trup, după cum se spune în Crez, „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”. El singur are cuvintele vieții veșnice. După cum ne învață Apostolul, „toate subzistă în El […] pentru că în El i-a plăcut lui [Dumnezeu] să facă să locuiască toată plinătatea” (Coloseni 1,17.19).

Angajamentul nostru pentru unitatea creștină se naște tocmai din credința noastră în Cristos, în acest Cristos, înviat din morți și care stă de-a dreapta Tatălui, care va veni din nou în slavă să judece viii și morții. Realitatea persoanei lui Cristos, lucrarea Sa mântuitoare și mai presus de toate faptul istoric al învierii Sale, sunt conținutul kerygmei apostolice și al acelor formule ale Crezului care, începând cu însuși Noul Testament, au garantat integritatea transmiterii ei. Unitatea Bisericii, într-un cuvânt, nu poate fi niciodată altceva decât o unitate în credința apostolică, în credința încredințată fiecărui nou membru al Trupului lui Cristos în timpul ritualului Botezului. Această credință ne unește în Domnul, ne face părtași la Duhul Său Sfânt, și astfel, chiar și acum, părtași la viața Preasfintei Treimi, model al koinoniei Bisericii aici jos pe pământ.

Dragi prieteni, suntem cu toții conștienți de provocările, binecuvântările, dezamăgirile și semnele de speranță ce au marcat drumul nostru ecumenic. În această seară le încredințăm pe toate Domnului, încrezători în providența Sa și în puterea harului Său. Știm că prietenia pe care am dezvoltat-o, dialogul pe care l-am început și speranța care ne călăuzește ne vor da tăria și direcția în timp ce perseverăm pe drumul nostru comun. În același timp, cu realism evanghelic, trebuie să recunoaștem și provocările cu care ne confruntăm, nu doar pe drumul spre unitatea creștină, ci și în sarcina noastră de proclamare a lui Cristos în zilele noastre. Fidelitatea față de cuvântul lui Dumnezeu, tocmai pentru că este un cuvânt adevărat, ne cere o ascultare ce ne conduce împreună la o înțelegere mai profundă a voinței Domnului, o ascultare ce trebuie eliberată de conformismul intelectual sau de acomodarea facilă la spiritul vremurilor. Acesta este cuvântul de încurajare cu care doresc să vi-l las în această seară, și o fac în fidelitate față de slujirea mea, ca Episcop al Romei și Succesor al Sfântului Petru, însărcinat cu o grijă particulară pentru unitatea turmei lui Cristos.

Reuniți în această străveche biserică monastică, ne putem aminti exemplul marelui britanic și om al Bisericii pe care îl onorăm împreună: Sfântul Beda Venerabilul. În zorii unei noi ere în viața societății și a Bisericii, Beda a înțeles atât importanța fidelității față de cuvântul lui Dumnezeu, așa cum a fost transmis de tradiția apostolică, cât și nevoia unei deschideri creative față de noile evoluții și necesitatea unei implantări solide a Evangheliei în limba și cultura contemporană.

Această națiune, și Europa la construcția căreia Beda și contemporanii săi au ajutat, se află încă o dată în zorii unei noi ere. Fie ca exemplul Sf. Beda să îi inspire pe creștinii acestor ținuturi să redescopere moștenirea lor comună, să întărească ceea ce au în comun și să își continue eforturile de creștere în prietenie. Fie ca Domnul Înviat să ne întărească eforturile de reparare a rupturilor trecutului și de înfruntare a provocărilor prezentului cu speranță în viitorul pe care, în providența Sa, El l-a rezervat pentru noi și pentru lumea noastră. Amin.