Discursul Papei la Auschwitz-Birkenau

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la vizitarea lagărului de concentrare de la Auschwitz-Birkenau
28 mai 2006

A vorbi în acest loc al ororii, în acest loc unde au fost comise crime în masă fără precedent în istorie, împotriva lui Dumnezeu și a omului, este aproape imposibil – și este în mod deosebit dificil și tulburător pentru un creștin, pentru un Papă care provine din Germania. Într-un loc ca acesta cuvintele lipsesc; în cele din urmă nu poate rămâne decât o tăcere înspăimântătoare – o tăcere care este un strigăt interior către Dumnezeu: De ce ai tăcut, Doamne? Cum ai putut să tolerezi toate acestea? Și în această atitudine de tăcere ne înclinăm profund în sufletul nostru în fața șirului fără de sfârșit a celor care au suferit sau au fost omorâți aici; această tăcere însă devine apoi o cerere de iertare și de reconciliere, un strigăt către Dumnezeul cel viu, ca să nu mai lase niciodată să se mai întâmple așa ceva.

Acum 27 de ani, la 7 iunie 1979, Papa Ioan Paul al II-lea se afla aici și spunea: „Am venit astăzi aici ca un pelerin. După cum se știe, am fost aici în mai multe rânduri. În atât de multe rânduri! De multe ori am mers în celula în care a murit Maximilian Kolbe, m-am oprit în fața zidului execuțiilor și am pășit între ruinele crematoriilor de la Birkenau. Nu puteam să nu vin aici și ca Papă.” Papa Ioan Paul al II-lea a venit aici ca fiu al poporului care, alături de cel evreu, a suferit cel mai mult în acest loc și, în general, în timpul războiului. „Șase milioane de polonezi și-au pierdut viețile în timpul celui de-al doilea război mondial: a cincia parte din națiune”, ne-a amintit atunci el. Aici, de asemenea, el a chemat solemn la respectarea drepturilor omului și ale popoarelor, așa cum înaintea lui au făcut-o în fața lumii predecesorii săi Papa Ioan al XXIII-lea și Papa Paul al VI-lea, și a adăugat: „Rostește aceste cuvinte […] fiul națiunii care, în istoria ei îndepărtată și mai recentă, a suferit mult din partea altora. El spune aceasta nu pentru a acuza, ci pentru a aminti. El vorbește în numele tuturor popoarelor ale căror drepturi sunt violate și uitate.”

Papa Ioan Paul al II-lea a venit aici ca fiul al poporului polonez. Eu am venit astăzi aici ca fiu al poporului german, și tocmai de aceea trebuie și pot să spun ca și el: nu puteam să nu vin aici. A trebuit să vin aici. A fost și este o datorie în fața adevărului și a drepturilor tuturor celor care au suferit, o datorie în fața lui Dumnezeu aceea de a veni aici ca succesor al Papei Ioan Paul al II-lea și ca fiu al poporului german – fiu al acelui popor în care un grup de criminali a ajuns la putere prin promisiuni mincinoase, în numele unor perspective de măreție, al refacerii onoarei și a proeminenței națiunii, cu previziuni de bunăstare dar și prin forța terorii și a intimidării, astfel că poporul nostru a putut fi folosit și abuzat ca un instrument pentru mania lor de distrugere și de dominație. Da, nu puteam să nu vin aici. La 7 iunie 1979 am venit aici ca Arhiepiscop de München-Freising, alături de mulți alți Episcopi care îl însoțeau de Papa, care ascultau cuvintele sale și se rugau cu el. În 1980 am venit din nou în acest loc îngrozitor cu o delegație de Episcopi germani, tulburat din cauza răului și recunoscător pentru faptul că deasupra acestor tenebre a apărut steaua reconcilierii. Din același motiv am venit aici astăzi: pentru a implora harul reconcilierii – în primul rând de la Dumnezeu, care doar El poate deschide și purifica inimile noastre; apoi de la oamenii care au suferit aici, și în fine harul reconcilierii pentru toți cei care, în acest moment al istoriei noastre, suferă în moduri noi din cauza puterii urii și a violenței pe care o trezește ura.

Câte întrebări se nasc în acest loc! Cu constanță apare întrebarea: Unde a fost Dumnezeu în acele zile? De ce a tăcut? Cum a putut permite acest exces de distrugere, acest triumf al răului? Ne vin în minte cuvintele Psalmului 44, plângerea lui Israel în suferință: „Ne-ai zdrobit în pustiul unde bântuie șacalii și ne-ai acoperit cu umbra morții. Căci pentru tine suntem dați morții toată ziua, suntem socotiți ca niște oi de înjunghiere. Deșteaptă-te, Doamne, de ce dormi? Scoală-te și nu ne alunga până la nesfârșit! Pentru ce îți acoperi fața, uiți de sărăcia și de necazul nostru? Căci s-a smerit în pulbere sufletul nostru, ni s-a lipit de țărână pântecele nostru. Scoală-te, Doamne, și ne ajută și izbăvește-ne pentru îndurarea ta!” (Psalm 44,20.23-27). Acest strigăt de angoasă, pe care Israelul în suferință îl înălța la Dumnezeu în perioade de extremă strâmtorare, este în același timp strigătul tuturor acelora care în decursul istoriei – ieri, astăzi și mâine – suferă pentru iubirea lui Dumnezeu, pentru iubirea adevărului și a binelui; și sunt mulți, și astăzi.

Nu putem scruta misterul lui Dumnezeu – vedem doar fragmente și greșim dacă dorim să ne facem judecători ai lui Dumnezeu și ai istoriei. În acest caz, nu am apăra omul, ci am contribui doar la distrugerea lui. Nu – în final trebuie să rămânem cu umilul dar insistentul strigăt către Dumnezeu: „Trezește-te! Nu uita de creatura Ta, omul!” Strigătul nostru către Dumnezeu trebuie să fie în același timp un strigăt ce ne pătrunde inima, ca să se trezească în noi prezența tainică a lui Dumnezeu, pentru ca acea putere a Sa pe care a așezat-o în inimile noastre să nu fie acoperită și sufocată în noi de noroiul egoismului, al fricii de oameni, al indiferenței și al oportunismului. Scoțând acest strigăt înaintea lui Dumnezeu, să îl adresăm și inimii noastre, tocmai în acest timp prezent al nostru, când planează noi nenorociri în care par să reizbucnească din inimile oamenilor toate forțele obscure: pe de o parte, abuzarea de numele lui Dumnezeu pentru justificarea unei violențe oarbe împotriva unor persoane nevinovate; pe de altă parte, cinismul care nu-l cunoaște pe Dumnezeu și care ia în râs credința în El. Noi strigăm către Dumnezeu, ca să îi facă pe oameni să se îndrepte, pentru ca să își dea seama că violența nu creează pace, ci doar stârnește altă violență – o spirală de distrugeri, în care toți, în cele din urmă, au doar de pierdut. Dumnezeu, în care noi credem, este un Dumnezeu al rațiunii – al unei rațiuni însă care fără îndoială nu este o matematică neutră a universului, ci care este una cu iubirea, cu binele. Noi ne rugăm lui Dumnezeu și strigăm către oameni, pentru ca această rațiune, rațiunea iubirii și a recunoașterii forței reconcilierii și păcii să prevaleze asupra amenințărilor înconjurătoare din partea iraționalității sau a unei rațiuni false, rupte de Dumnezeu.

Locul în care ne găsim este un loc al memoriei, este locul Holocaustului. Trecutul nu este niciodată doar trecut. El ne privește și ne arată căile de evitat și cele de urmat. La fel ca Papa Ioan Paul al II-lea, am parcurs drumul de-a lungul căruia sunt plăcile comemorative care în diferite limbi amintesc victimele acestui loc: sunt plăci în bielorusă, cehă, germană, franceză, greacă, ebraică, croată, italiană, idiș, maghiară, olandeză, norvegiană, poloneză, rusă, rromă, română, slovacă, sârbă, ucraineană, iudeo-spaniolă, engleză. Toate aceste plăci comemorative vorbesc despre durerea umană, și ne fac să intuim cinismul acelei puteri care trata oamenii ca material, nerecunoscându-i ca persoane în care strălucește chipul lui Dumnezeu. Unele plăci invită la o comemorare deosebită. Este cea în limba ebraică. Tiranii celui de-al treilea Reich doreau să strivească poporul evreu în totalitatea sa, să îl șteargă din lista popoarelor pământului. Atunci cuvintele psalmului: „Suntem dați la moarte, suntem socotiți ca oi de înjunghiere” s-au împlinit în mod îngrozitor. În fond, acei criminali violenți, urmărind nimicirea acestui popor, doreau să îl ucidă pe acel Dumnezeu care l-a chemat pe Abraham, care vorbind pe muntele Sinai a stabilit principiile călăuzitoare ale umanității care rămân valabile în veci. Dacă acest popor, prin simpla sa existență, constituie o mărturie a acelui Dumnezeu care a vorbit omului și l-a luat în grija Sa, atunci acel Dumnezeu trebuia, în sfârșit, să fie ucis iar domnia să aparțină doar omului – oamenilor înșiși care se socoteau cei puternici care au știut să pună stăpânire pe lume. Prin distrugerea Israelului, prin Holocaust, voiau, în fond, să smulgă și rădăcina pe care se bazează credința creștină, înlocuind-o definitiv cu credința făcută de ei, credința în stăpânirea omului, a celui puternic. Este apoi placa în limba polonă. Într-o primă fază și înainte de toate se dorea eliminarea elitei culturale și ștergerea astfel a poporului ca subiect istoric autonom pentru a-l înjosi, în măsura în care continua să existe, la un popor de sclavi. O altă placă ce invită în mod deosebit la reflecție este cea scrisă în limbile sinti și rromă. Și aici se dorea dispariția unui întreg popor care trăiește migrând în mijlocul altor popoare. Acesta era numărat între elementele inutile ale istoriei universale, într-o ideologie în care trebuia să conteze de acum doar utilul calculabil; tot restul, potrivit conceptelor lor, era clasificat ca „lebensunwertes Leben” – o viață nedemnă de a fi trăită. Apoi este placa în limba rusă care evocă imensul număr ale vieților sacrificate dintre soldații ruși în ciocnirea cu regimul terorii național-socialiste; în același timp, însă, ne face să reflectăm asupra tragicei semnificații duble a misiunii lor: au eliberat popoarele de o dictatură, dar au supus aceleași popoare la o nouă dictatură, cea a lui Stalin și a ideologiei comuniste. Și toate celelalte plăci în multele limbi ale Europei ne vorbesc despre suferința unor oameni de pe întregul continent; ne-ar mișca profund inimile dacă ne-am aminti de victime nu numai în general, ci am vedea chipurile tuturor persoanelor care au sfârșit aici în bezna terorii! Am simțit ca o datorie profundă să mă opresc în mod deosebit și în fața plăcii în limba germană. De acolo apare în fața noastră chipul lui Edith Stein, Tereza Benedicta a Crucii: evreică și germană dispărută împreună cu sora ei în groaza nopții din lagărul de concentrare germano-nazist; fiind creștină și evreică, ea a acceptat să moară împreună cu poporul său și pentru el. Germanii care au fost deportați atunci la Auschwitz-Birkenau și au murit aici au fost considerați „Abschaum der Nation” – lepădătura națiunii. Astăzi însă îi cinstim cu recunoștință ca fiind martorii adevărului și ai binelui, care nu apuseseră nici în poporul nostru. Le mulțumim acestor persoane pentru că nu s-au supus puterii răului și acum ne stau în față ca lumini într-o noapte întunecată. Cu profund respect și recunoștință ne înclinăm capetele în fața tuturor celor care, asemenea celor trei tineri în fața amenințării cuptorului babilonian, au știut să răspundă: „Numai Dumnezeul nostru ne poate salva. Și chiar dacă nu ne va scăpa, știut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi și înaintea chipurilor de aur pe care tu le-ai așezat nu vom cădea la pământ” (Daniel 3,17-18).

Da, în spatele acestor plăci comemorative se ascunde destinul a nenumărate ființe umane. Ele zguduie memoria noastră, fac să ni se cutremure inimile! Nu doresc să provoace în noi ura; ne demonstrează dimpotrivă cât este de cumplită lucrarea urii. Doresc să conducă rațiunea la a recunoaște răul ca rău și a-l respinge; doresc să trezească în noi curajul binelui, al împotrivirii față de rău. Doresc să ne conducă la acele sentimente care se exprimă în cuvintele pe care Sofocle le pune pe buzele Antigonei în fața ororii ce o înconjoară: „Sunt aici nu pentru a urî împreună, ci pentru a iubi împreună”.

Mulțumită lui Dumnezeu, prin purificarea memoriei, la care ne îndeamnă acest loc de groază, iau naștere în jurul său multiple inițiative care doresc să impună o limită răului și să dea forță binelui. Cu puțin înainte, am putut binecuvânta Centrul pentru Dialog și Rugăciune. Foarte aproape de el se desfășoară viața ascunsă a călugărițelor carmelite, care știu că sunt unite în mod deosebit cu misterul crucii lui Cristos și ne amintesc credința creștinilor, care afirmă că Dumnezeu însuși a coborât în infernul suferinței și suferă împreună cu noi. La Oswiecim există Centrul Sfântul Maximilian Kolbe și Centrul Internațional de Educație asupra Auschwitz-ului și a Holocaustului. Există apoi Casa Internațională pentru Întâlniri ale Tineretului. Pe lângă una dintre vechile Case de Rugăciune există Centrul Ebraic. În fine, se înființează Academia pentru Drepturile Omului. Astfel putem spera ca din locul groazei să se nască și să se dezvolte o reflecție constructivă și ca amintirea să ajute la a ne împotrivi răului și la a face să triumfe iubirea.

Umanitatea a trecut la Auschwitz-Birkenau printr-o „vale întunecată”. De aceea, aș dori, tocmai în acest loc, să închei cu o rugăciune de încredere – cu un psalm al Israelului care este, totodată, o rugăciune a creștinătății: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic: în pășuni verzi m-a așezat, la apa odihnei m-a călăuzit, îmi înviorează sufletul. Mă poartă pe cărările dreptății pentru numele său. Chiar de aș umbla prin valea umbrei morții nu mă voi teme de rău căci Tu ești cu mine. Varga ta și toiagul tău, ele îmi aduc mângâiere….Voi locui în casa Domnului zile îndelungate” (Psalm 23,1-4.6).