Discursul Papei în Bazilica Sfânta Maria a Îngerilor din Assisi

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
în Bazilica Sfânta Maria a Îngerilor din Assisi
vineri, 28 octombrie 2011

Iubiți frați și surori,
Stimați Conducători și reprezentanți ai Bisericilor și Comunităților ecleziale și ai religiilor din lume,
Dragi prieteni,

Au trecut douăzeci și cinci de ani de când fericitul Papă Ioan Paul al II-lea a invitat pentru prima dată reprezentanți ai religiilor din lume la Assisi pentru o rugăciune pentru pace. Ce s-a întâmplat de atunci? La ce punct este astăzi cauza păcii? Atunci marea amenințare pentru pacea în lume deriva din împărțirea planetei în două blocuri contrastante între ele. Simbolul vizibil a acestei împărțiri era zidul din Berlin care, trecând prin mijlocul orașului, trasa granița între două lumi. În anul 1989, trei ani după Assisi, zidul a căzut – fără vărsare de sânge. Dintr-o dată arsenaluri enorme, care se aflau în spatele zidului, nu mai aveau nici o semnificație. Își pierduseră capacitatea lor de a teroriza. Voința popoarelor de a fi libere era mai puternică decât arsenalurile violenței. Problema motivelor acestei răsturnări este complexă și nu poate găsi un răspuns în formule simple. Însă alături de factorii economici și politici, motivul cel mai profund al acestui eveniment este de caracter spiritual: în spatele puterii materiale nu mai era nici o convingere spirituală. Voința de a fi liberi a fost până la urmă mai puternică decât frica în fața violenței care nu mai avea nici o acoperire spirituală. Suntem recunoscători pentru această victorie a libertății, care a fost mai ales și o victorie a păcii. Și trebuie adăugat că în acest context era vorba nu numai, și probabil nici în primul rând, de libertatea de a crede, dar și de ea. Pentru aceasta putem lega toate acestea într-un fel și cu rugăciunea pentru pace.

Dar ce s-a întâmplat după aceea? Din păcate nu putem spune că de atunci situația este caracterizată de libertate și pace. Chiar dacă amenințarea marelui război ne se vede, totuși lumea, din păcate, este plină de discordie. Nu este numai faptul că ici și acolo în mod repetat se duc războaie – violența ca atare este în mod potențial mereu prezentă și caracterizează condiția lumii noastre. Libertatea este un mare bine. Însă lumea libertății s-a revelat în mare parte fără orientare și din partea multora libertatea este înțeleasă greșit și ca libertate pentru violență. Discordia asumă chipuri noi și înspăimântătoare și lupta pentru pace trebuie să ne stimuleze în mod nou pe noi toți.

Să încercăm să identificăm un pic mai de aproape noile chipuri ale violenței și discordiei. În linii mari – după părerea mea – se pot găsi două tipologii diferite de noi forme de violență care sunt diametral opuse în motivația lor și apoi manifestă în amănunte multe variante. Înainte de toate este terorismul, în care, în locul unui mare război, există atacuri bine țintite care trebuie să lovească în puncte importante adversarul în mod distructiv, fără nici o atenție față de victimele umane nevinovate care cu asta sunt în mod crud ucise sau rănite. În ochii responsabililor, marele motiv al dăunării dușmanului justifică orice formă de cruzime. Este scoasă din joc tot ceea ce în dreptul internațional era în mod comun recunoscut și sancționat ca limită pusă violenței. Știm că adesea terorismul este motivat în mod religios și că tocmai caracterul religios al atacurilor folosește ca justificare pentru cruzimea nemiloasă, care crede că poate să izoleze regulile dreptului din cauza „binelui” urmărit. Religia aici nu este în slujba păcii, ci a justificării violenței.

Critica religiei, pornind de la iluminism, a susținut în mod repetat că religia ar fi motiv de violență și cu asta a mărit ostilitatea împotriva religiilor. Că aici religia motivează de fapt violența este ceva ce, ca persoane religioase, trebuie să ne îngrijoreze profund. Într-un mod mai subtil, dar tot crud, vedem religia ca motiv de violență și acolo unde violența este exercitată de apărători ai unei religii împotriva altora. Reprezentanții religiilor adunați în anul 1986 la Assisi intenționau să spună – și noi respectăm asta cu forță și mare fermitate: aceasta nu este adevărata natură a religiei. Este în schimb denaturarea ei și contribuie la distrugerea ei. Împotriva acestui lucru se obiectează: dar de unde știți care este adevărata natură a religiei? Pretenția voastră nu derivă oare din faptul că printre voi forța religiei s-a stins? Și alții vor obiecta: dar există cu adevărat o natură comună a religiei care se exprimă în toate religiile și de aceea este valabilă pentru toate? Aceste întrebări trebuie să le înfruntăm dacă vrem să contrastăm în mod realist și credibil recurgerea la violență din motive religioase. Aici se situează misiunea fundamentală a dialogului interreligios – o misiune care trebuie să fie din nou subliniată de această întâlnire. Fiind creștin aș vrea să spun la acest punct: da, în istorie chiar și în numele credinței creștine s-a recurs la violență. Recunoaștem asta, plini de rușine. Dar este absolut clar că aceasta a fost o folosire abuzivă a credinței creștine, în contrast evident cu adevărata sa natură. Dumnezeul în care credem noi creștinii este Creatorul și Tatăl tuturor oamenilor, de la care pornind toate persoanele sunt între ele frați și surori și constituie o unică familie. Crucea lui Cristos este pentru noi semnul Dumnezeului care, în locul violenței, pune suferința cu celălalt și iubirea cu celălalt. Numele său este „Dumnezeul iubirii și al păcii” (2Cor 13,11). Este misiunea tuturor celor care au vreo responsabilitate față de credința creștină să purifice încontinuu religia creștinilor pornind de la centrul său interior, pentru ca – în pofida slăbiciunii omului – să fie cu adevărat instrument al păcii lui Dumnezeu în lume.

Dacă o tipologie fundamentală de violență este astăzi motivată în mod religios, punând cu asta religiile în fața problemei referitoare la natura lor și constrângându-ne pe noi toți la o purificare, o a doua tipologie de violență cu aspect multiform are o motivație exact opuse: este consecința absenței lui Dumnezeu, a negării sale și a pierderii de umanitate care merge în același pas cu asta. Dușmanii religiei – așa cum am spus – văd în aceasta un izvor primar de violență în istoria omenirii și pretind deci dispariția religiei. Însă „nu”-ul spus lui Dumnezeu a produs cruzime și o violență fără măsură, care a fost posibilă numai pentru că omul nu mai recunoștea nici o normă și nici un judecător mai presus de el, ci se lua numai pe sine însuși ca normă. Ororile din lagărele de concentrare arată în toată claritatea consecințele absenței lui Dumnezeu.

Însă aici n-aș vrea să mă opresc asupra ateismului prescris de stat; aș vrea mai degrabă să vorbesc despre „decăderea”omului și ca urmare a ei se realizează în mod silențios, deci mai periculos, o schimbare a climatului spiritual. Adorarea mamonei, a averii și a puterii se revelează o contra-religie, în care nu mai contează omul, ci numai avantajul personal. Dorința de fericire degenerează, de exemplu, într-o dorință neînfrânată și inumană care se manifestă în dominația drogurilor cu diferitele sale forme. Există cei mari, care cu ele își fac afacerile și apoi atâția care sunt seduși și ruinați de ele atât în trup cât și în suflet. Violența devine un lucru normal și amenință să distrugă în unele părți ale lumii tineretul nostru. Pentru că violența devine ceva normal, pacea este distrusă și în această lipsă de pace omul se distruge pe sine însuși.

Absența lui Dumnezeu duce la decăderea omului și a umanismului. Dar unde este Dumnezeu? Îl cunoaștem și putem să-L arătăm din nou omenirii pentru a întemeia o pace adevărată? Să rezumăm înainte de toate pe scurt reflecțiile noastre făcute până acum. Am spus că există o concepție despre religie și o folosire a ei prin care ea devine izvor de violență, în timp ce orientarea omului spre Dumnezeu, trăită în mod corect, este o forță de pace. În acest context am făcut trimitere la necesitatea dialogului și am vorbit despre purificarea, mereu necesară, a religiei trăite. Pe de altă parte, am afirmat că negarea lui Dumnezeu îl corupe pe om, îl privează de măsuri și îl conduce la violență.

Alături de aceste două realități de religie și anti-religie există, în lume în expansiunea agnosticismului, și o altă orientare de fond: persoane cărora nu le-a fost dat darul de a putea crede și care totuși caută adevărul, sunt în căutarea lui Dumnezeu. Persoane de acest fel nu afirmă pur și simplu: „Nu există nici un Dumnezeu”. Ele suferă din cauza absenței sale și, căutând adevărul și binele, sunt în interior în drum spre El. Sunt „pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii”. Pun întrebări atât unei părți cât și celeilalte. Le iau ateilor combatanți certitudinea lor falsă, cu care pretind că știu că nu există un Dumnezeu, și îi invită să devină, în loc de polemici, persoane în căutare, care nu pierd speranța că adevărul există și că noi putem și trebuie să trăim în funcție de el. Dar cheamă în cauză și pe cei care aderă la religii pentru ca să nu-l considere pe Dumnezeu ca o proprietate care le aparține lor în așa fel încât să se simtă autorizați la violență față de alții. Aceste persoane caută adevărul, îl caută pe adevăratul Dumnezeu, a cărui imagine în religii, din cauza modului în care adesea sunt practicate, este ascunsă destul de des. Faptul că ei nu reușesc să-l găsească pe Dumnezeu depinde și de cei care cred cu imaginea lor redusă sau chiar deformată a lui Dumnezeu. Astfel lupta lor interioară și întrebările pe care și le pun este o chemare adresată nouă celor care credem, tuturor celor care cred ca să ne purificăm propria credință, pentru ca Dumnezeu – adevăratul Dumnezeu – să devină accesibil. Pentru aceasta înadins am invitat reprezentanți din acest al treilea grup la întâlnirea noastră la Assisi, care nu adună numai reprezentanți ai instituțiilor religioase. Este vorba mai degrabă de a fi împreună în acest drum spre adevăr, de angajarea hotărâtă pentru demnitatea omului și de asumarea împreună a cauzei păcii împotriva oricărui tip de violență distrugătoare a dreptului. În concluzie, aș vrea să vă asigur că Biserica catolică nu se va retrage din lupta împotriva violenței, din angajarea sa pentru pacea în lume. Suntem însuflețiți de dorința comună de a fi „pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii”. Vă mulțumesc.