Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la
a 68-a Săptămână Liturgică Națională
joi, 24 august 2017
Iubiți frați și surori, bună ziua!
Vă spun bun-venit vouă tuturor și mulțumesc președintelui, Excelența Sa Mons. Claudio Maniago, pentru cuvintele cu care a prezentat această Săptămână Liturgică Națională, la 70 de ani de la nașterea Centrului de Acțiune Liturgică.
Acest arc de timp este o perioadă în care, în istoria Bisericii și, îndeosebi, în istoria liturgiei, s-au petrecut evenimente substanțiale și nu superficiale. După cum nu se va putea uita Conciliul al II-lea din Vatican, tot așa va fi amintită reforma liturgică ce a provenit din el.
Sunt două evenimente legate direct, Conciliul și reforma, nu apărute pe neașteptate ci îndelung pregătite. Dă mărturie despre asta ceea ce a fost numită mișcare liturgică și răspunsurile date de Suveranii Pontifi la neajunsurile percepute în rugăciunea eclezială; când se simte o nevoie, chiar dacă nu este imediată soluția, există necesitatea de a ne pune în mișcare.
Mă gândesc la sfântul Pius al X-lea care a dispus o reordonare a muzicii sacre[1] și refacerea celebrativă a duminicii[2] și a instituit o comisie pentru reforma generală a liturgiei, conștient că acest lucru va comporta „o muncă pe cât de lungă durată pe atât de mare; și de aceea – așa cum recunoștea el însuși – este necesar ca să treacă mulți ani, înainte ca acest, ca să spunem așa, edificiu liturgic […] să reapară din nou strălucitor în demnitatea și armonia sa, odată ce a fost curățat de paloarea îmbătrânirii”[3].
Proiectul reformator a fost reluat de Pius al XII-lea cu enciclica Mediator Dei[4] și instituirea unei comisii de studiu[5]; și el a luat decizii concrete cu privire la versiunea Psaltirii[6], atenuarea postului euharistic, folosirea limbii vii în Ritual, reforma importantă a Veghii Pascale și a Săptămânii Sfinte[7]. Din acest impuls, după exemplul altor națiuni, a apărut în Italia Centrul de Acțiune Liturgică, condus de episcopi preocupați de poporul încredințat lor și animat de studioși care în afară de pastorația liturgică iubeau Biserica.
Apoi Conciliul al II-lea din Vatican a făcut să se maturizeze, ca rod bun din pomul Bisericii, constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium (SC), ale cărei linii de reformă generală răspundeau la nevoi reale și la speranța concretă a unei reînnoiri: se dorea o liturgie vie pentru o Biserică în întregime însuflețită de misterele celebrate. Era vorba de a exprima în manieră reînnoită vitalitatea perenă a Bisericii în rugăciune, având grijă „ca fiii săi să nu asiste ca străini sau spectatori muți la acest mister al credinței, ci înțelegându-l bine, cu ajutorul ceremoniilor și rugăciunilor, să participe la acțiunea sacră în mod conștient, cu pietate și activ” (SC, 48). Amintea asta fericitul Paul al VI-lea explicând primii pași ai reformei anunțate: „Este bine ca să se observe că tocmai autoritatea Bisericii este cea care vrea, promovează și aprinde această nouă manieră de rugăciune, dând astfel creștere mai mare misiunii sale spirituale […]; și noi nu trebuie să ezităm să devenim mai întâi discipoli și apoi susținători ai școlii de rugăciune, care urmează să înceapă”[8].
Direcția trasată de Conciliu a avut formă, conform principiului respectării tradiției sănătoase și al progresului legitim (cf. SC, 23)[9], în cărțile liturgice promulgate de fericitul Paul al VI-lea, bine primite de episcopii înșiși care au fost prezenți la Conciliu, și de acum de aproape 50 de ani folosite universal în Ritul Roman. Aplicarea practică, condusă de Conferințele Episcopale pentru respectivele țări, este încă în desfășurare, pentru că nu este suficient a reforma cărțile liturgice pentru a reînnoi mentalitatea. Cărțile reformate conform decretelor Conciliului al II-lea din Vatican au demarat un proces care cere timp, receptare fidelă, ascultare practică, realizare celebrativă înțeleaptă mai întâi din partea slujitorilor hirotoniți, dar și a celorlalți slujitori, a cântăreților și a tuturor celor care participă la liturgie. Într-adevăr, știm asta, educația liturgică a păstorilor și credincioșilor este o provocare ce trebuie înfruntată mereu din nou. Același Paul al VI-lea, cu un an înainte de moarte, le spunea cardinalilor reuniți în consistoriu: „A venit momentul, acum, de a lăsa să dispară definitiv fermenții dezagregatori, la fel de dăunători și-ntr-un sens și-n altul, și să se aplice integral în criteriile sale inspiratoare juste reforma aprobată de noi pentru aplica voturile Conciliului”[10]
Și astăzi mai este de muncit în această direcție, îndeosebi redescoperind motivele deciziilor făcute cu reforma liturgică, depășind lecturi neîntemeiate și superficiale, receptări parțiale și practici care o desfigurează. Nu este vorba de a regândi reforma revizuindu-i alegerile, cât mai ales de a-i cunoaște mai bine motivațiile subînțelese, și prin documentarea istorică, precum și de a-i interioriza principiile inspiratoare și de a respecta disciplina care o reglementează. După acest magisteriu, după acest drum lung putem afirma cu siguranță și cu autoritate magisterială că reforma liturgică este ireversibilă.
Misiunea de a promova și de a păzi liturgia este încredințată de drept Scaunului Apostolic și episcopilor diecezani, pe responsabilitatea și autoritatea cărora mă bazez mult în momentul prezent; sunt implicate și organismele naționale și diecezane de pastorație liturgică, institutele de formare și seminariile. În acest domeniu formativ s-a remarcat, în Italia, Centrul de Acțiune Liturgică cu inițiativele sale, între care anuala Săptămână Liturgică.
După ce am reparcurs cu amintirea acest drum, acum aș vrea să ating câteva aspecte în lumina temei asupra căreia ați reflectat în aceste zile, adică: „O liturgie vie pentru o Biserică vie”.
– Liturgia este „vie” datorită prezenței vii a Celui care „murid a nimic moartea și înviind ne-a redat viața” (Prefața de Paști I). Fără prezența reală a misterului lui Cristos nu există nicio vitalitate liturgică. Așa cum fără bătaia cardiacă nu există viață umană, tot așa fără inima pulsantă a lui Cristos nu există acțiune liturgică. De fapt ceea ce definește liturgia este realizarea, în semnele sfinte, a preoției lui Isus Cristos, adică oferirea vieții sale până la întinderea brațelor pe cruce, preoție făcută prezentă în mod constant prin rituri și rugăciuni, în mod maxim în Trupul și Sângele său, dar și în persoana preotului, în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, în adunarea reunită în rugăciune în numele său (cf. SC, 7). Printre semnele vizibile ale Misterului invizibil este altarul, semn al lui Cristos piatră vie, aruncată de oameni dar devenită piatră unghiulară a edificiului spiritual în care este oferit Dumnezeului celui viu cultul în duh și adevăr (cf. 1Pt 2,4; Ef 2,20). De aceea, altarul, centru spre care se îndreaptă atenția în bisericile noastre[11], este dedicat, uns cu crismă, tămâiat, sărutat, venerat: spre altar se orientează privirea celor care se roagă, preot și credincioși, convocați pentru sfânta adunare în jurul său[12]; pe altar este pusă ofranda Bisericii pe care Duhul o consacră sacrament al jertfei lui Cristos; de la altar ne sunt oferite pâinea vieții și potirul mântuirii „ca să devenim un singur trup și un singur suflet în Cristos” (Rugăciunea euharistică III).
– Liturgia este viață pentru întregul popor al Bisericii[13]. Prin natura sa, liturgia este de fapt „populară” și nu clericală, fiind – așa cum învață etimologia – o acțiune pentru popor, dar și apoporului. Așa cum amintesc atâtea rugăciuni liturgice, este acțiunea pe care însuși Dumnezeu o săvârșește în favoarea poporului său, dar și acțiunea poporului care-l ascultă pe Dumnezeu care vorbește și reacționează lăudându-l, invocându-l, primind izvorul inepuizabil de viață și de milostivire care curge din sfintele semne. Biserica în rugăciune îi adună pe toți cei care au inima în ascultarea Evangheliei, fără a rebuta pe nimeni: sunt convocați mici și mari, bogați și săraci, copii și bătrâni, sănătoși și bolnavi, drepți și păcătoși. După imaginea „mulțimii imense” care celebrează liturgia în sanctuarul din cer (cf. Ap 7,9), adunarea liturgică depășește, în Cristos, orice graniță de vârstă, rasă, limbă și națiune. Însemnătatea „populară” a liturgiei ne amintește că ea include și nu exclude, făcătoare de comuniune cu toți totuși fără a omologa, pentru că ea cheamă pe fiecare, cu vocația și originalitatea sa, să contribuie în edificarea trupului lui Cristos: „Euharistia nu este un sacrament «pentru mine», este sacramentul multora care formează un singur trup, sfântul popor credincios al lui Dumnezeu”[14]. Așadar nu trebuie să uităm că înainte de toate liturgia este cea care exprimă pietas a întregului popor al lui Dumnezeu, prelungită apoi de exercițiile pioase și de devoțiunile pe care le cunoaștem cu numele de evlavie populară, de valorizat și încurajat în armonie cu liturgia[15].
– Liturgia este viață și nu o idee de înțeles. De fapt duce la trăirea unei experiențe inițiatice, adică transformatoare a modului de a gândi și de a se comporta și nu la îmbogățirea propriului bagaj de idei despre Dumnezeu. Cultul liturgic „nu este înainte de toate o doctrină de înțeles, sau un ritual de îndeplinit; este desigur și asta dar într-o altă manieră, este în mod esențial diferit: este un izvor de viață și de lumină pentru drumul nostru de credință”[16]. Reflecțiile spirituale sunt un lucru diferit de liturgie, care „înseamnă tocmai a intra în misterul lui Dumnezeu; a ne lăsa duși la mister și a fi în mister”[17]. Este o mare diferență între a spune că există Dumnezeu și a simți că Dumnezeu ne iubește, așa cum suntem, acum și aici. În rugăciunea liturgică experimentăm comuniunea semnificată nu de o gândire abstractă ci de o acțiune care îi are ca agenți pe Dumnezeu și pe noi, pe Cristos și Biserica[18]. Riturile și rugăciunile (cf. SC, 48), prin ceea ce sunt și nu prin explicațiile pe care le dăm despre ele, devin de aceea o școală de viață creștină, deschisă celor care au urechi, ochi și inimă deschise să învețe vocația și misiunea discipolilor lui Isus. Acest lucru este în linie cu cateheza mistagogică practicată de Sfinții Părinți, reluată și de Catehismul Bisericii Catolice care tratează despre liturgie, despre Euharistie și despre celelalte sacramente în lumina textelor și a ritualurilor din cărțile liturgice de astăzi.
Biserica este cu adevărat vie dacă, formând o singură ființă vie cu Cristos, este purtătoare de viață, este maternă, este misionară, iese în întâmpinarea aproapelui, preocupată să slujească fără a urmări puteri lumește care o fac sterilă. De aceea, celebrând sfintele taine o amintește pe Maria, Fecioara lui Magnificat, contemplând în ea „ca într-o imagine preacurată, ceea ce ea în întregime dorește și speră să fie” (SC, 103).
În sfârșit, nu putem uita că bogăția Bisericii în rugăciune fiind „catolică” merge dincolo de Ritul Roman, care, deși fiind cel mai extins, nu este singurul. Armonia tradițiilor rituale, din Orient și din Occident, prin suflul aceluiași Duh dă glas unicei Biserici rugătoare prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, spre gloria Tatălui și pentru mântuirea lumii.
Iubiți frați și surori, vă mulțumesc pentru vizita voastră și îi încurajez pe responsabilii Centrului de Acțiune Liturgică să continue ținând cont de inspirația originală, aceea de a sluji rugăciunea poporului sfânt al lui Dumnezeu. De fapt, Centrul de Acțiune Liturgică s-a remarcat mereu prin grija prestată față de pastorația liturgică, în fidelitate față de indicațiile Scaunului Apostolic precum și ale episcopilor și bucurându-se de sprijinul lor. Experiența lungă a Săptămânilor Liturgice, ținute în numeroase dieceze din Italia, împreună cu revista „Liturgia”, a ajutat să se coboare reînnoirea liturgică în viața parohiilor, a seminariilor și a comunităților călugărești. Truda n-a lipsit, dar nici bucuria! Tot această angajare v-o cer astăzi: să-i ajutați pe slujitorii hirotoniți, precum și pe ceilalți slujitori, pe cântăreți, pe artiști, pe muzicieni, să coopereze pentru ca liturgia să fie „izvor și culme a vitalității Bisericii” (cf. SC, 10). Vă cer, cu rugăminte, să vă rugați pentru mine și vă împart din inimă Binecuvântarea Apostolică.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
Note:
[1] Cf. Motu proprio Tra le sollecitudini, 22 noiembrie 1903: ASS 36 (1904), 329-339.
[2] Cf. Constituția apostolică Divino afflatu, 1 noiembrie 1911: AAS 3 (1911), 633-638.
[3] Motu proprio Abhinc duos annos, 23 octombrie 1913: AAS 5 (1913), 449-450.
[4] 20 noiembrie 1947: AAS 39 (1947), 521-600.
[5] Cf. Sacrae Congr. Rituum, Sectio historica, 71, „Memorie despre reforma liturgică” (1946).
[6] Cf. Pius al XII-lea, Motu proprio In cotidianis precibus, 24 martie 1945: AAS 37 (1945), 65-67.
[7] Cf. Sacrae Congr. Rituum, Decretum Dominicae Resurrectionis, 9 februarie 1951: AAS 43 (1951), 128-129; Idem, Decretum Maxima Redemptionis, 16 noiembrie 1955: AAS 47 (1955), 838-841.
[8] Audiența generală din 13 ianuarie 1965.
[9] „Reforma ritualurilor și a cărților liturgice a fost întreprinsă aproape imediat după promulgarea constituției Sacrosanctum Concilium și a fost realizată în puțini ani grație muncii considerabile și dezinteresate a unui mare număr de experți și de păstori din toate părțile lumii (cf. Sacrosanctum Concilium, 25). Această muncă a fost făcută sub conducerea principiului conciliar: fidelitate față de Tradiție și deschidere la progresul legitim (cf. ibid., 23); de aceea se poate spune că reforma liturgică este în mod strict tradițională «ad normam Sanctorum Patrum» (cf. ibid., 50; Institutio Generalis Missalis Romani, Proemium, 6)” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Vicesimus quintus annus, 4).
[10] „Un punct special din viața Bisericii atrage astăzi din nou atenția papei: roadele indiscutabil benefice ale reformei liturgice. De la promulgarea constituției conciliare Sacrosanctum Conciliuma avut loc un mare progres, care răspunde la premisele puse de mișcarea liturgică de la sfârșitul secolului al XIX-lea și i-a împlinit aspirațiile sale profunde, pentru care atâția oameni ai Bisericii și studioși au lucrat și s-au rugat. Noul Ritual al Liturghiei, promulgat de noi după pregătire lungă și responsabilă a organelor competente și în care au fost introduse, alături de Canonul Roman, rămas în mod substanțial neschimbat, alte eulogii euharistice, a adus roade binecuvântate: mai mare participare la acțiunea liturgică; mai vie conștiință a acțiunii sacra; mai mare și mai amplă cunoaștere a comorilor inepuizabile ale Sfintei Scripturi; creștere a simțului comunitar în Biserică. Trecerea acestor ani demonstrează că suntem pe calea corectă. Dar au existat, din păcate – chiar și în marea majoritate a forțelor sănătoase și bune ale clerului și ale credincioșilor – abuzuri și libertăți în aplicare. A venit momentul, acum, de a lăsa să dispară definitiv fermenții dezagregatori, la fel de dăunători și-ntr-un sens și-n altul, și să se aplice integral în criteriile sale inspiratoare juste reforma aprobată de noi pentru aplica voturile Conciliului” (Alocuțiunea Gratias ex animo, 27 iunie 1977: Insegnamenti di Paolo VI, XV [1977], 662-663).
[11] Cf. Rânduiala generală a Liturghierului Roman, nr. 299; Ritualul dedicării unui altar, Premise, nr. 155.159.
[12] „În jurul acestui altar ne hrănim cu trupul și sângele Fiului tău pentru a forma Biserica ta una și sfântă” (Ritualul dedicării unui altar, nr. 213, Prefața).
[13] „Acțiunile liturgice nu sunt acțiuni private, ci sunt celebrări ale Bisericii, care este «sacramentul unității», adică poporul sfânt adunat și organizat sub călăuzirea episcopilor” (SC, 26).
[14] Omilie în solemnitatea Preasfântului Trup și Sânge al lui Cristos, 18 iunie 2017: L’Osservatore Romano, 19-20 iunie 2017, pag. 8.
[15] Cf. SC, 13; Exortația apostolică Evangelii gaudium, 24 noiembrie 2013, 122-126: AAS 105 (2013), 1071-1073.
[16] Omilia la Sfânta Liturghie din duminica a III-a din Postul Mare, Parohia romană „Toți sfinții”, 7 martie 2015.
[17] Omilie la Sfânta Liturghie la „Sfânta Marta”, 10 februarie 2014.
[18] „Iată pentru ce ne face așa de bine memorialul euharistic: nu este o amintire abstractă, rece și noțională, ci amintirea vie și mângâietoare a iubirii lui Dumnezeu. […] În Euharistie este tot gustul cuvintelor și faptelor lui Isus, gustul Paștelui său, mireasma Duhului său. Primind-o, se imprimă în inima noastră certitudinea că suntem iubiți de El” (Omilie în solemnitatea Preasfântului Trup și Sânge al lui Cristos, 18 iunie 2017: L’Osservatore Romano, 19-20 iunie 2017, pag. 8).
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 24.06.2017
Publicarea pe acest sit: 24.08.2017
Etichete: Discursuri, Papa F