Discursul Papei adresat plenarei Consiliului Pontifical pentru Textele Legislative

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la plenara
Consiliului Pontifical pentru Textele Legislative
vineri, 21 februarie 2020

Domnilor cardinali,
Iubiți frați în episcopat și în prezbiterat,
Iubiți frați și surori!

Mă bucur să vă primesc astăzi pentru prima dată, la sfârșitul sesiunii voastre plenare. Mulțumesc președintelui pentru că a amintit spiritul în care s-au desfășurat lucrările voastre, care au avut ca temă schema revizuirii Cărții a VI-a a Codului de Drept Canonic, De sanctionibus in Ecclesia. Această întâlnire îmi oferă ocazia pentru a vă mulțumi pentru slujirea voastră pe care, în numele și cu autoritatea Succesorului lui Petru, o desfășurați în folosul Bisericilor și al păstorilor (cf. Christus Dominus, 9). Colaborarea specifică a Dicasterului vostru este definită în constituția Pastor bonus (cf. art. 154-158), care o rezumă în ajutorul dat funcției legislative a Suveranului Pontif, legislator universal, în interpretarea corectă a legilor date de el, în ajutorul dat celorlalte Dicastere în materie de drept canonic, precum și în supravegherea asupra legitimității textelor normative date de legislatori aflați sub autoritatea supremă.

Consiliul Pontifical pentru Textele Legislative, prin diferite inițiative, se angajează în afară de asta să ofere ajutorul său păstorilor Bisericilor particulare și Conferințelor Episcopale pentru interpretarea și aplicarea corectă a dreptului; mai în general, în răspândirea cunoașterii și atenției față de el. Este necesar să se redobândească și să se aprofundeze adevăratul sens al dreptului în Biserică, Trup Mistic al lui Cristos, unde proeminența este a Cuvântului lui Dumnezeu și a Sacramentelor, în timp ce norma juridică are un rol necesar, dar subordonat și în slujba comuniunii. În această linie este oportun ca Dicasterul să ajute la reflecția asupra unei formări juridice genuine în Biserică, menită să se înțeleagă caracterul pastoral al dreptului canonic, caracterul său instrumental în vederea lui salus animarum (can. 1752), necesitatea sa din supunere față de virtutea dreptății, care trebuie să fie mereu afirmată și garantată.

În această perspectivă, este mai actuală ca niciodată invitația lui Benedict al XVI-lea în Scrisoarea către seminariști, dar valabilă pentru toți credincioșii: „Dar învățați și să înțelegeți și – îndrăznesc să spun – să iubiți dreptul canonic în necesitatea sa intrinsecă și în formele aplicării sale practice: o societate fără drept ar fi o societate lipsită de drepturi. Dreptul este condiție a iubirii” (nr. 5). A face cunoscute și a aplica legile Bisericii nu este o piedică pentru presupusa „eficacitate” pastorală a celui care vrea să rezolve problemele fără drept, ci garanție a căutării de soluții non-arbitrare, ci într-adevăr drepte și, de aceea, într-adevăr pastorale. Evitând soluții arbitrare, dreptul devine bastion valabil în apărarea celor din urmă și a săracilor, scut protector al celui care riscă să cadă victimă a celor care urmează la putere. Noi vedem astăzi în acest context de război mondial pe bucățele, vedem cum există mereu lipsa dreptului, mereu. Dictaturile se nasc și cresc fără drept. În Biserică nu se poate întâmpla asta.

Și tema studiată de sesiunea voastră plenară merge în această direcție, pentru a remarcă faptul că și legea penală este un instrument pastoral și ca atare trebuie să fie considerată și primită. Episcopul trebuie să fie tot mai conștient că în Biserica sa, al cărui păstor și conducător este constituit, este tocmai de aceea și judecător între credincioșii încredințați lui. Însă rolul de judecător are mereu o amprentă pastorală deoarece are ca scop comuniunea între membrii poporului lui Dumnezeu. Este ceea ce este stabilit în actualul Cod: când ordinariul a constatat că pe alte căi dictate de grija pastorală n-a fost posibil să se obțină suficient repararea scandalului, restabilirea dreptății, corectarea vinovatului, numai atunci trebuie să demareze procedura judiciară sau administrativă pentru a aplica sau a declara pedepsele adecvate pentru a ajunge la finalitate (cf. can. 1341). Din asta se deduce că sancțiunea penală este întotdeauna extrema ratioremediul extrem la care se recurge, când toate celelalte căi posibile pentru a obține obligația normativă s-au dovedit ineficiente.

Contrar celei prevăzute de legislatorul statal, pedeapsa canonică are mereu o semnificație pastorală și urmărește nu numai o funcție de respectare a dreptului, ci și repararea și mai ales binele vinovatului însuși. Scopul reparator este menit să restabilească, pe cât posibil, condițiile precedente încălcării care a tulburat comuniunea. De fapt, fiecare delict interesează toată Biserica, a cărei comuniune a fost încălcată de cel care în mod deliberat a atentat împotriva ei cu propriul comportament. Scopul recuperării individului subliniază că pedeapsa canonică nu este un instrument pur și simplu coercitiv, ci are un caracter clar medicinal. În definitiv, ea reprezintă un mijloc pozitiv pentru realizarea Împărăției, pentru a reconstrui dreptatea în comunitatea credincioșilor, chemați la sfințirea personală și comună.

Munca de revizuire a Cărții a VI-lea a Codului latin, care v-a angajat timp de câțiva ani și cu această sesiune plenară ajunge la încheiere, se situează în direcția corectă: actualizarea normativei penale pentru a o face mai organică și conformă cu noile situații și problematici din actualul context socio-cultural, și în același timp să ofere instrumente capabile pentru a facilita aplicarea ei. Vă îndemn să continuați cu tenacitate în această misiune. Mă rog pentru asta și vă binecuvântez pe voi toți și munca voastră. Și, vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine, pentru că și eu trebuie să fiu judecător. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 21.02.2020
Publicarea pe acest sit: 21.02.2020
Etichete: ,

Lasă un răspuns