Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat plenarei Congregației pentru
Institutele de Viață Consacrată și
Societățile de Viață Apostolică
sâmbătă, 11 decembrie 2021
Iubiți frați și surori, bună ziua!
Vă spun bun-venit, la sfârșitul Adunării Plenare a Congregației pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică. Îi mulțumesc prefectului, cardinalul João Braz de Aviz, pentru cuvintele sale de prezentare. Îl salut pe secretar, Mons. José Rodríguez Carballo, și pe toți membrii dicasterului, prezenți și absenți. Atâția cardinali în dicaster, acesta pare că este aproape un conclav!
Vă mulțumesc pentru toată munca pe care o duceți înainte, în slujba vieții consacrate în Biserica universală. Aș vrea să spun: în slujba Evangheliei, pentru că tot ceea ce facem noi este în slujba Evangheliei și voi îndeosebi slujiți acea „evanghelie” care este viața consacrată, așa încât să fie așa, să fie evanghelie pentru lumea de astăzi. Vreau să vă exprim recunoștința mea și vreau să vă încurajez, pentru că știu că misiunea voastră nu este ușoară. Pentru aceasta vreau să exprim apropierea mea de toți cei care cred în viitorul vieții consacrate. Vă sunt aproape.
Mă gândesc din nou la spiritul care-l anima pe Sfântul Ioan Paul al II-lea când a convocat Sinodul Episcopilor despre această temă: exista pe de o parte conștiința unui timp de travaliu, de experiențe inovatoare care nu aveau mereu rezultate pozitive (cf. Exortația apostolică post-sinodală Vita consecrata, 13); exista, și există mai mult acum, realitatea scăderii numerice în diferite părți ale lumii; dar mai ales prevala, și prevalează, speranța, întemeiată pe frumusețea darului care este viața consacrată (cf. ibid.). Iată, acest lucru este decisiv: a ne baza pe darul lui Dumnezeu, pe gratuitatea chemării sale, pe forța transformatoare a cuvântului său și a Duhului său. Cu această atitudine vă încurajez pe voi și pe cei care, în diferitele institute și în Bisericile particulare, ajută pe consacrate și pe consacrați, pornind de la o amintire „deuteronomică”, să privească la viitor cu încredere. Acel mesaj din Deuteronom: „Adu-ți aminte, Israel, adu-ți aminte”. Acea amintire a istoriei, a propriei istorii, a propriului institut. Acea amintire a rădăcinilor. Și asta ne face să creștem. Când noi pierdem amintirea, acea amintire a minunățiilor pe care Dumnezeu le-a făcut în Biserică, în institutul nostru, în viața mea – fiecare poate spune asta -, pierdem forța și nu vom putea da viață. Pentru aceasta spun amintire deuteronomică.
Cred că slujirea voastră, astăzi mai mult ca oricând, se poate rezuma în două cuvinte: a discerne și a însoți. Cunosc multiplicitatea situațiilor cu care aveți de-a face zilnic. Situații adesea complexe, care cer să fie studiate profund, în istoria lor, în dialog cu superiorii institutelor și cu păstorii. Este munca serioasă și răbdătoare a discernământului, care nu se poate împlini decât în orizontul credinței și al rugăciunii. A discerne și a însoți. A însoți în special comunitățile recent înființate, care sunt și mai expuse la riscul autoreferențialității.
Și în această privință există un criteriu esențial de discernământ: capacitatea unei comunități, a unui institut de „a se integra în viața poporului sfânt al lui Dumnezeu pentru binele tuturor” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 130). Acest institut este capabil să se integreze în viața sfântului popor credincios al lui Dumnezeu sau nu? Acest criteriu este decisiv pentru discernământ. Viața consacrată se naște în Biserică, crește și poate da roade evanghelice numai în Biserică, în comuniunea vie a poporului credincios al lui Dumnezeu. Pentru aceasta „credincioșii au dreptul de a fi avertizați de păstori cu privire la autenticitatea carismelor și la credibilitatea celor care se prezintă ca fondatori” (Motu proprio Authenticum charismatis, 1 noiembrie 2020).
În discernământ și în însoțire există câteva atenții care trebuie ținute vii mereu. Atenția față de fondatori care uneori tind să fie autoreferențiali, să se simtă singurii depozitari sau interpreți ai carismei, ca și cum ar fi mai presus de Biserică. Atenție față de pastorația vocațională și față de formarea care se propune candidaților. Atenția față de modul în care se exercită slujirea autorității, cu atenție deosebită față de separarea între forul intern și forul extern – temă care pe mine mă preocupă mult -, față de durata mandatelor și față de acumularea puterilor. Și atenția față de abuzurile de autoritate și de putere. Cu privire la această ultimă temă am avut în mână o carte publicată recent, a lui Salvatore Cernuzio, despre problema abuzurilor, dar nu a abuzurilor eclatante, asupra abuzurilor de toate zilele care facă rău forței vocației.
Referitor la discernământ în vederea aprobării de noi institute, de noi forme de viață consacrată sau de noi comunități, vă invit să dezvoltați colaborarea cu episcopii diecezani. Și îi îndemn pe păstori să nu se înspăimânte și să primească pe deplin însoțirea voastră. Este responsabilitatea păstorului să însoțească și, în același timp, să accepte această slujire. Această colaborare, această sinergie între dicaster și episcopi permite și să se evite – așa cum cere conciliul – ca să apară în mod inoportun institute lipsite de suficientă motivație sau de vigoare adecvată (cf. Decretul Perfectae caritatis, 19), probabil cu bunăvoință, dar lipsește ceva. Este prețioasă slujirea voastră pentru a încerca să furnizați păstorilor și poporului lui Dumnezeu criterii valabile de discernământ.
Ascultarea reciprocă între oficiile Sfântului Scaun și păstori, precum și cu superiorii generali, este un aspect esențial al parcursului sinodal pe care l-am început. Dar în sens mai amplu și mai fundamental, aș spune că toți consacrații și consacratele sunt chemați să ofere o contribuție importantă în acest proces: o contribuție pentru care ei se inspiră – sau ar trebui să se inspire – din familiaritatea cu practica de fraternitate și de împărtășire fie în viața comunitară, fie în angajarea apostolică.
La început am vorbit despre amintire „deuteronomică” și îmi vine în minte – cu privire la amintirea rădăcinilor – ceea ce spune Malahia: care este pedeapsa lui Dumnezeu? Când Dumnezeu vrea să elimine o persoană, să elimine un popor, sau – să spunem – o instituție, o face să rămână – spune Malahia – „fără rădăcini și fără vlăstare”. Dacă noi nu avem această amintire deuteronomică și nu avem curajul de a lua de acolo sucul pentru a crește, nu vom avea nici vlăstare. Un blestem puternic: a fi fără rădăcini și fără vlăstare.
Iubiți frați și surori, vă mulțumesc pentru munca zilnică pe care o duceți înainte pentru discernământ și însoțire. Domnul să vă binecuvânteze și Sfânta Fecioară Maria să vă păzească. Și vă rog – așa cum spun spaniolii – „paso la gorra” [cer pomana] și vă cer să vă rugați pentru mine care am nevoie de asta. Drum bun de Advent și Crăciun fericit!
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 11.12.2021
Publicarea pe acest sit: 11.12.2021
Etichete: Discursuri, Papa F