Discursul Papei adresat participanților la seminarul dedicat Preoției

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la Simpozionul
„Pentru o teologie fundamentală a Preoției”

joi, 17 februarie 2022

Iubiți frați, bună ziua!

Mulțumesc pentru oportunitatea de a împărtăși cu voi această reflecție, care se naște din ceea ce Domnul m-a făcut să cunosc treptat în timpul acestor peste 50 de ani de preoție. Nu vreau să exclud din această amintire recunoscătoare pe acei preoți care, cu viața lor și mărturia lor, încă din copilăria mea mi-au arătat ceea ce dă formă feței Bunului Păstor. Am meditat asupra a ceea ce să împărtășesc din viața preotului astăzi și am ajuns la concluzia că cel mai bun cuvânt se naște din mărturia pe care am primit-o de la atâția preoți în decursul anilor. Ceea ce ofer este rod al exercițiului de a reflecta asupra lor, recunoscând și contemplând care erau caracteristicile care îi distingeau și le dădeau lor o forță, o bucurie și o speranță singulare în misiunea lor pastorală.

În același timp, trebuie să spun la fel despre acei frați preoți pe care a trebuit să-i însoțesc pentru că pierduseră focul primei iubiri și slujirea lor devenise sterilă, repetitivă și aproape fără sens. Preotul în viața sa trece prin condiții și momente diferite; personal, am trecut prin diferite condiții și diferite momente, și „rumegând” mișcările Duhului am constatat că în unele situații, inclusiv momentele de încercare, dificultate și dezolare, când trăiam și împărtășeam viața într-un anumit mod rămânea pacea. Sunt conștient că s-ar putea vorbi și teoretiza mult despre preoție; astăzi doresc să împărtășesc cu voi această „mică recoltă” pentru ca preotul de astăzi, oricare ar fi momentul pe care-l trăiește, să poată trăi pacea și rodnicia pe care Duhul vrea să le dăruiască. Nu știu dacă aceste reflecții sunt „cântecul de lebădă” al vieții mele sacerdotale, ci desigur pot să asigur că vin din experiența mea. Fără teorie aici, vorbesc despre ceea ce am trăit.

Timpul pe care-l trăim este un timp care ne cere nu numai să interceptăm schimbarea, ci de a-l primi cu conștiința că ne aflăm în fața unei schimbări de epocă – asta am repetat-o deja de mai multe ori. Dacă aveam îndoieli despre asta, Covid-ul l-a făcut mai mult decât evident: de fapt, intrarea sa năvalnică este mult mai mult decât o problemă sanitară, mult mai mult decât o răceală.

Schimbarea ne pune mereu în față diferitelor moduri de a o înfrunta. Problema este că multe acțiuni și multe atitudini pot să fie utile și bune dar nu toate au gustul Evangheliei. Și aici este miezul, schimbarea și acțiunea care au sau nu au gustul Evangheliei, înseamnă a discerne asta. De exemplu, a căuta forme codificate, foarte des ancorate în trecut și care ne „garantează” un soi de protecție de riscuri, refugiindu-ne într-o lume sau într-o societate care nu mai există (dacă a existat vreodată), ca și cum această ordine determinată ar fi capabilă să pună capăt conflictelor pe care istoria ni le prezintă. Este criza întoarcerii înapoi pentru a ne refugia.

O altă atitudine poate să fie aceea a unui optimism exasperat – „totul va fi bine” –; a merge prea înainte fără discernământ și fără deciziile necesare. Acest optimism ajunge să-i ignore pe răniții din această transformare, nu reușește să accepte tensiunile, complexitățile și ambiguitățile proprii ale timpului prezent și „consacră” ultima noutate drept ceea este cu adevărat real, disprețuind astfel înțelepciunea anilor. (Sunt două tipuri de fugă; sunt atitudinile mercenarului care vede lupul venind și fuge: fuge spre trecut sau fuge spre viitor). Niciuna din aceste atitudini nu duce la soluții mature. Concretețea de astăzi, acolo trebuie să ne oprim, concretețea de astăzi.

În schimb, îmi place atitudinea care se naște din însușirea încrezătoare a realității, ancorate în înțeleapta Tradiție vie a Bisericii, care poate să-și permită să înainteze în larg fără frică. Simt că Isus, în acest moment istoric, ne invită încă o dată să „înaintăm în larg” (cf. Lc 5,4) cu încredere că El este Stăpânul istoriei și că noi, conduși de El, vom putea discerne orizontul de parcurs. Mântuirea noastră nu este o mântuire aseptică, de laborator, nu, sau de spiritualisme incorporale – există mereu tentația gnosticismului, care este modernă, este actuală –; a discerne voința lui Dumnezeu înseamnă a învăța să interpretăm realitatea cu ochii Domnului, fără necesitatea de a evada din ceea ce se întâmplă credincioșilor noștri acolo unde trăiesc, fără neliniștea care induce să căutăm o ieșire rapidă și tranchilizantă condusă de ideologia care este la rând sau de un răspuns prefabricat, ambele incapabile să se ocupe de momentele mai dificile și chiar întunecate ale istoriei noastre. Aceste două căi ne-ar face să negăm „istoria noastră de Biserică, istorie care este glorioasă deoarece este istorie de sacrificii, de speranță, de luptă zilnică, de viață consumată în slujire, de statornicie în munca truditoare” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 96).

În acest context și viața sacerdotală resimte această provocare; este simptom al acestui lucru criza vocațională care în diferite locuri chinuiește comunitățile noastre. Însă este adevărat și că adesea acest lucru se datorează lipsei în comunități a unei fervori apostolice contagioase, motiv pentru care ele nu entuziasmează și nu provoacă atracție: de exemplu, comunitățile funcționale, bine organizate dar fără entuziasm, totul este în ordine dar lipsește focul spiritului. Unde există viață, fervoare, voință de a-l duce altora pe Cristos, apar vocații genuine. Chiar și în parohii unde preoții nu sunt foarte angajați și bucuroși, viața fraternă și ferventă a comunității trezește dorința de a se consacra în întregime lui Dumnezeu și evanghelizării, mai ales dacă această comunitate vie se roagă cu insistență pentru vocații și are curajul de a le propune tinerilor săi un drum de consacrare specială. Când cădem în funcționalism, în organizare pastorală – totul și numai asta – asta nu atrage deloc, în schimb atunci când preotul sau comunitatea are această fervoare creștină, baptismală, acolo există atracția noilor vocații.

Viața unui preot este înainte de toate istoria de mântuire a unui botezat. Cardinalul Ouellet a afirmat această distincție între preoția ministerială și baptismală. Noi uităm uneori Botezul, iar preotul devine o funcție: funcționalismul, și acesta este periculos. Nu trebuie să uităm niciodată că fiecare vocație specifică, inclusiv cea la Preoție, este împlinire a Botezului. Este mereu o mare ispită de a trăi o preoție fără Botez – și există, preoți „fără Botez” –, adică fără amintirea că prima noastră chemare este la sfințenie. A fi sfinți înseamnă a ne conforma lui Isus și a lăsa ca viața noastră să palpite cu înseși sentimentele sale (cf. Fil 2,15). Numai atunci când încercăm să iubim așa cum a iubit Isus, și noi îl facem vizibil pe Dumnezeu și prin urmare realizăm chemarea noastră la sfințenie. Pe bună dreptate sfântul Ioan Paul al II-lea ne amintea că „preotul, ca și Biserica, trebuie să crească în conștiința nevoii sale permanente de a fi evanghelizat” (Exortația apostolică post-sinodală Pastores dabo vobis, 25 martie 1992, 26). Și mergi tu să-i spui vreunui episcop, vreunui preot că trebuie să fie evanghelizat… nu înțeleg. Și asta se întâmplă, este drama de astăzi.

Fiecare vocație specifică trebuie supusă la acest tip de discernământ. Vocația noastră este înainte de toate un răspuns dat Celui care ne-a iubit cel dintâi (cf. 1In 4,19). Și acesta este izvorul speranței pentru că, și în mijlocul crizei, Domnul nu încetează să iubească și, de aceea, să cheme. Și fiecare dintre noi este martor al acestui lucru: într-o zi Domnul ne-a găsit acolo unde eram și așa cum eram, în ambiente contradictorii sau cu situații familiale complexe. Mie îmi place să recitesc Ez 16 și uneori să mă identific: m-am aflat aici, m-a găsit așa și m-a dus înainte… Dar asta nu l-a abătut de la voința de a scrie, prin intermediul fiecăruia dintre noi, istoria mântuirii. Încă de la început a fost așa – să ne gândim la Petru și Paul, Matei…, pentru a numi câțiva –. Faptul de a-i fi ales pe ei nu derivă dintr-o opțiune ideală ci dintr-o angajare concretă cu fiecare dintre ei. Fiecare, privind la propria umanitate, la propria istorie, la propriul caracter, nu trebuie să se întrebe dacă o alegere vocațională este convenientă sau nu, ci dacă în conștiință acea vocație deschide în el acel potențial de Iubire pe care l-am primit în ziua Botezului nostru.

În timpul acestor perioade de schimbare sunt multe întrebările care trebuie înfruntate precum și ispitele care vor veni. De aceea, în această intervenție a mea, aș vrea să mă opresc simplu asupra a ceea ce simt că este decisiv pentru viața unui preot astăzi, ținând în minte ceea ce spune Paul: „În el – adică în Cristos – toată construcția, ca un ansamblu armonios, se înalță ca un templu sfânt în Domnul” (Ef 2,21). A se înălța ca un ansamblu armonios înseamnă a crește în armonie și a crește în armonie poate s-o facă numai Duhul Sfânt, ca definiția pe care o dădea sfântul Vasile, așa de frumoasă: „Ipse harmonia est”, numărul 38 din Tratat [„Despre Duhul Sfânt”]. Așadar m-am gândit că fiecare construcție, pentru a rămâne în picioare, are nevoie de temelii solide; pentru aceasta vreau să împărtășesc atitudinile care dau soliditate persoanei preotului; vreau să împărtășesc – voi ați auzit deja asta, dar repet încă o dată – cele patru coloane constitutive ale vieții noastre sacerdotale și pe care le vom numi cele „patru apropieri”, pentru că urmează stilul lui Dumnezeu, care este în mod fundamental un stil de apropiere (cf. Dt 4,7). El însuși se definește astăzi poporului: „Spuneți-mi, ce popor are dumnezeii săi așa de apropiați așa cum mă ai tu pe mine?”. Stilul lui Dumnezeu este apropiere, este o apropiere specială, compătimitoare și duioasă. Cele trei cuvinte care definesc viața unui preot, precum și a unui creștin, pentru că se iau tocmai din stilul lui Dumnezeu: apropiere, compătimire și duioșie.

Deja în trecut am făcut referință la asta; însă astăzi aș vrea să mă opresc în manieră mai extinsă, deoarece preotul are nevoie, mai mult decât de rețete sau de teorii, de instrumente concrete cu care să înfrunte slujirea sa, misiunea sa și cotidianitatea sa. Sfântul Paul îl îndemna pe Timotei să mențină viu darul lui Dumnezeu pe care l-a primit prin impunerea mâinilor sale, care nu este un spirit de teamă, ci de tărie, de iubire și de sobrietate (cf. 2Tim 1,6-7). Cred că aceste patru coloane, aceste patru „apropieri” despre care voi vorbi acum pot ajuta în mod practic, concret și încrezător pentru a reînsufleți darul și rodnicia care ne-au fost promise într-o zi, pentru a menține viu acel dar.

Înainte de toate apropierea de Dumnezeu. Patru apropieri, și prima este apropierea de Dumnezeu.

Apropierea de Dumnezeu

Adică apropierea de Domnul apropierilor. „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele – asta este când Ioan vorbește în Evanghelie despre „a rămâne” –. Cel care rămâne în mine și eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără mine nu puteți face nimic. Dacă cineva nu rămâne în mine, este aruncat afară, la fel ca mlădița, și se usucă; se adună, se aruncă în foc și arde. Dacă rămâneți în mine și cuvintele mele rămân în voi, orice voiți, cereți și vi se va face” (In 15,5-7).

Un preot este invitat înainte de toate să cultive această apropiere, intimitatea cu Dumnezeu, și din această relație va putea lua toate forțele necesare pentru slujirea sa. Raportul cu Dumnezeu este, ca să spunem așa, altoiul care ne menține în cadrul unei legături de rodnicie. Fără o relație semnificativă cu Domnul slujirea noastră este destinată să devină sterilă. Apropierea cu Isus, contactul cu al său Cuvânt, ne permite să confruntăm viața noastră cu viața sa și să învățăm să nu ne scandalizăm de nimic de ceea ce ni se întâmplă, să ne apărăm de „scandaluri”. Așa cum a fost pentru Învățătorul, veți trece prin momente de bucurie și sărbători nupțiale, de minuni și de vindecări, de înmulțire a pâinilor și de odihnă. Vor exista momente în care vom putea să fim lăudați, dar vor veni și ore de nerecunoștință, de refuz, de îndoială și de singurătate, până acolo încât să trebuiască să spunem: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46).

Apropierea cu Isus ne invită să nu ne temem de niciuna din aceste ore – nu pentru că suntem puternici, ci pentru că privim la El, ne agățăm de El și îi spune: „Doamne, nu permite ca eu să cad în ispită! Fă-mă să înțeleg că trăiesc un moment important în viața mea și că tu ești cu mine pentru a încerca credința mea și iubirea mea” (C. M. Martini, Incontro al Signore Risorto [Întâlnire cu Domnul Înviat], San Paolo, 102). Această apropiere de Dumnezeu asumă uneori forma unei lupte: a lupta cu Domnul mai ales în momentele în care lipsa sa devine mai mult simțită în viața preotului sau în viața persoanelor încredințate lui. A lupta toată noaptea și a cere binecuvântarea sa (cf. Gen 32,25-27), care va fi izvor de viață pentru mulți. Uneori este o luptă. Îmi spunea un preot care lucrează aici în curie – care are o muncă dificilă, să facă ordine într-un loc, tânăr –, îmi spunea că se întorcea obosit, se întorcea obosit dar se odihnea înainte de a merge la culcare în fața Sfintei Fecioare Maria cu rozariul în mână. Avea nevoie de acea apropiere, unul din curie, un angajat al Vaticanului. Sunt criticați mult cei din curie, uneori este adevărat, dar eu pot să spun și să dau mărturie că și aici înăuntru sunt sfinți, este adevărat acest lucru.

Multe crize sacerdotale au la origine chiar o scăzută viață de rugăciune, o lipsă de intimitate cu Domnul, o reducere a vieții spirituale la simplă practică religioasă. Acest lucru vreau să-l disting și în formare: una este viața spirituală, alta este practica religioasă. „Cum merge viața ta spirituală?” – „Bine, bine. Fac meditația dimineața, mă rog rozariul, mă rog „soacra” – soacra este breviarul – mă rog breviarul și toate astea… Fac totul”. Nu, aceasta este practică religioasă. Dar cum merge viața ta spirituală? Îmi amintesc de momente importante din viața mea în care această apropiere de Domnul a fost decisivă pentru a mă susține, pentru a mă susține în momentele întunecate. Fără intimitatea rugăciunii, a vieții spirituale, a apropierii concrete de Dumnezeu prin ascultarea Cuvântului, a celebrării euharistice, a tăcerii adorației, a încredințării către Maria, a însoțirii înțelepte a unei călăuze, a sacramentului Reconcilierii, fără aceste „apropieri” concrete, un preot este, ca să spunem așa, numai un muncitor obosit care nu se bucură de binefacerile prietenilor Domnului. Mie îmi plăcea, în cealaltă dieceză, să-i întreb pe preoți: „Și spune-mi – îmi relatau lucrările lor – spune-mi, tu cum mergi la culcare?”. Și nu înțelegeau. „Da, da, noaptea, cum mergi la culcare?” – „Ajung obosit, iau o îmbucătură și merg la culcare, și în fața patului televizorul…” – „Ah, bravo! Și nu treci pe la Domnul, măcar să-i spui noapte bună?”. Aceasta este problema. Lipsa de apropiere. Era normală oboseala muncii și să mergi ca să te odihnești și să te uiți la televizor, ceea ce este permis, dar fără Domnul, fără această apropiere. S-a rugat rozariul, s-a rugat breviarul, dar fără intimitatea cu Domnul. Nu simțea nevoia să-i spună Domnului: „Salutare, pe mâine, multe mulțumiri!”. Sunt gesturi mici care revelează atitudinea unui suflet sacerdotal.

De exemplu, prea des în viața sacerdotală se practică rugăciunea numai ca o obligație, uitând că prietenia și iubirea nu pot să fie impuse ca o regulă externă, ci sunt o alegere fundamentală a inimii noastre. Un preot care se roagă rămâne, la rădăcină, un crești care a înțeles până la capăt darul primit la Botez. Un preot care se roagă este un fiu care comemorează încontinuu că este fiu și că are un Tată care-l iubește. Un preot care se roagă este un fiu care se apropie de Domnul.

Dar toate astea sunt dificile dacă nu suntem obișnuiți să avem spații de tăcere în timpul zilei. Dacă nu știm să depunem acel „a face” al Martei pentru a învăța acel „a sta” al Mariei. Cu greu se renunță la activism – de atâtea ori activismul poate să fie o fugă –, pentru că atunci când se încetează activitățile nu vine imediat în inimă pacea, ci dezolarea; și pentru a nu intra în dezolare, suntem dispuși să nu ne oprim niciodată. Este o distragere munca, pentru a nu intra în dezolare. Dar dezolarea este un pic punctul de întâlnire cu Dumnezeu. Tocmai acceptând dezolarea care vine din tăcere, din postul de activități și de cuvinte, din curajul de a ne examina cu sinceritate, chiar acolo, totul asumă o lumină și o pace care nu se mai sprijină pe forțele noastre și pe capacitățile noastre. Este vorba de a învăța să lăsăm ca Domnul să continue să realizeze lucrarea sa în fiecare și curețe tot ceea ce este nerodnic, steril și care deformează chemarea. A persevera în rugăciune înseamnă nu numai a rămâne fideli față de o practică: înseamnă a nu fugi când chiar rugăciunea ne conduce în deșert. Calea deșertului este calea care conduce la intimitatea cu Dumnezeu, însă cu condiția de a nu fugi, de a nu găsi moduri pentru a evada de la această întâlnire. În deșert „îi voi vorbi la inimă”, spune Dumnezeu poporului său prin gura profetului Osea (cf. 2,16). Acesta este un lucru despre care preotul trebuie să se întrebe: dacă este capabil să se lase dus în deșert. Călăuzele spirituale, cele care îi însoțesc pe preoți, trebuie să înțeleagă, să-i ajute și să pună această întrebare: ești capabil să te lași dus în deșert? Sau mergi imediat la oaza televizorului sau a vreunui alt lucru?

Apropierea cu Dumnezeu permite preotului să ia contact cu durerea care este în inima noastră și care, dacă este primită, ne dezarmează până la punctul de a face posibilă o întâlnire. Rugăciunea care, ca foc, animă viața sacerdotală este strigătul unei inimi căite și umilite, care – ne spune Cuvântul – Domnul nu o disprețuiește (cf. Ps 50,19). „Când [cei drepți] strigă, Domnul îi aude / și-i scapă din strâmtorarea lor. / Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită / și-i mântuiește pe cei cu duhul mâhnit” (Ps 34,18-19).

Un preot trebuie să aibă o inimă suficient de „lărgită” încât să facă spațiu durerii poporului care îi este încredințat și, în același timp, ca santinelă să anunțe aurora Harului lui Dumnezeu care se manifestă tocmai în acea durere. A îmbrățișa, a accepta și a prezenta propria mizerie în apropierea de Domnul va fi cea mai bună școală pentru a putea, încet-încet, să facă spațiu întregii mizerii și durerii pe care le va întâlni zilnic în slujirea sa, până acolo încât să devină el însuși ca inima lui Cristos. Și asta îl va pregăti pe preot și pentru o altă apropiere: aceea de poporul lui Dumnezeu. În apropierea de Dumnezeu preotul întărește apropierea de poporul său; și viceversa, în apropierea de poporul său trăiește și apropierea de Domnul său. Și această apropiere cu Dumnezeu – mie îmi atrage atenția – este prima îndatorire a episcopilor, pentru că atunci când apostolii îi „inventează” pe diaconi, apoi Petru explică funcția și spune astfel: „Iar nouă – episcopilor – rugăciunea și vestirea Cuvântului” (cf. Fap 6,4). Adică prima îndatorire a episcopilor este rugăciunea; și acest lucru trebuie să-l ia și preotul: rugăciunea.

„El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (In 3,30), spunea Ioan Botezătorul. Intimitatea cu Dumnezeu face posibile toate acestea, pentru că în rugăciune se trăiește experiența de a fi mari în ochii săi, și atunci nu mai este o problemă pentru preoții apropiați de Domnul să devină mici în ochii lumii. Și acolo, în acea apropiere, nu mai înfricoșează conformare cu Isus Cristos, așa cum ne este cerut în ritul hirotonirii sacerdotale, lucru care este foarte frumos dar îl uităm adesea.

Să trecem la a doua apropiere, care va fi mai scurtă decât prima.

Apropierea de episcop

Această a doua apropiere a fost citită mult timp numai în manieră unilaterală. Ca Biserică prea des, chiar și noi, am dat o interpretare a ascultării departe de simțul Evangheliei. Ascultarea nu este un atribut disciplinar ci este caracteristica mai puternică a legăturilor care ne unesc în comuniune. A asculta, în acest caz de episcop, înseamnă a învăța să ascultăm și să ne amintim că nimeni nu se poate declara deținător al voinței lui Dumnezeu, și că ea trebuie înțeleasă numai prin discernământ. Așadar ascultarea este ascultare a voinței lui Dumnezeu care se discerne tocmai într-o legătură. Această atitudine de ascultare permite să se maturizeze ideea că nimeni nu este principiul și fundamentul vieții, ci fiecare trebuie să se confrunte în mod necesar cu ceilalți. Această logică a apropierilor – în acest caz cu episcopul, dar este valabilă și pentru celelalte – permite ruperea oricărei tentații de închidere, de autojustificare și de a duce o viață „de holtei”, sau „de burlac”. Când preoții se închid, se închid…, ajung „burlaci” cu toate maniile „burlacilor”, și acest lucru nu este frumos. Dimpotrivă, această apropiere invită să se facă apel la alte instanțe pentru a găsi calea care conduce la adevăr și la viață.

Episcopul nu este un supraveghetor de la școală, nu este un paznic, este un tată, și ar trebui să dea această apropiere. Episcopul trebuie să încerce să se comporte astfel pentru că altminteri îi îndepărtează pe preoți, sau îi va apropia numai pe cei ambițioși. Episcopul, oricare ar fi el, rămâne pentru fiecare preot și pentru fiecare Biserică particulară o legătură care ajută la discernerea voinței lui Dumnezeu. Dar nu trebuie să uităm că episcopul însuși poate fi instrument al acestui discernământ numai dacă și el ascultă realitatea preoților săi și a poporului sfânt al lui Dumnezeu care i-a fost încredințat. Scriam în Evangelii gaudium: „Avem nevoie să ne exercităm în arta de a asculta, care este mai mult decât a auzi. Primul lucru, în comunicarea cu altul, este capacitatea inimii care face posibilă proximitatea, fără de care nu există o adevărată întâlnire spirituală. Ascultarea ne ajută să găsim gestul și cuvântul potrivit care ne urnește din condiția liniștită de spectatori. Numai pornind de la această ascultare respectuoasă și capabilă să compătimească se pot găsi căile pentru o creștere autentică, se poate trezi dorința idealului creștin, neliniștea de a răspunde pe deplin iubirii lui Dumnezeu și dorința aprinsă de a dezvolta cât mai bine ceea ce Dumnezeu a semănat în propria viață” (nr. 171).

Nu întâmplător răul, pentru a distruge rodnicia acțiunii Bisericii, încearcă să amenințe legăturile care ne constituie. A apăra legăturile preotului cu Biserica particulară, cu institutul la care aparține și cu episcopul face credibilă viața sacerdotală. A apăra legăturile. Ascultarea este alegerea fundamentală de a-l primi pe cel care este pus în fața noastră ca semn concret al acelui sacrament universale de mântuire care este Biserica. Ascultare care poate fi și confruntare, ascultare și, în unele cazuri, tensiune, dar nu se rupe. Asta cere în mod necesar ca preoții să se roage pentru episcopi și să știe să exprime propria părere cu respect, curaj și sinceritate. Cere la fel episcopilor umilință, capacitate de ascultare, de autocritică și de a se lăsa ajutați. Dacă vom apăra această legătură vom înainta siguri pe drumul nostru.

Și cred că asta, cât privește apropierea de episcopi, este suficient.

Apropiere între preoți

Este a treia apropiere. Apropiere de Dumnezeu, apropiere de episcopi, apropiere de preoți. Tocmai pornind de la comuniunea cu episcopul se deschide a treia apropiere, care este cea a fraternității. Isus se manifestă acolo unde există frați dispuși să se iubească: „Unde doi sau trei sunt adunați în numele meu, sunt și eu acolo, în mijlocul lor” (Mt 18,20). Și fraternitatea ca și ascultarea nu poate fi o impunere morală externă nouă. Fraternitate înseamnă a alege în mod deliberat să încercăm să fim sfinți cu ceilalți și nu în singurătate, sfinți cu ceilalți. Un proverb african, pe care-l cunoașteți bine, spune: „Dacă vreo să mergi rapid, mergi singur; dacă vrei să mergi departe, mergi cu ceilalți”. Uneori pare că Biserica este lentă – și este adevărat –, dar îmi place să cred că este încetineala celui care a decis să meargă în fraternitate. Însoțindu-i și pe cei din urmă, dar mereu în fraternitate.

Caracteristicile fraternității sunt cele ale iubirii. Sfântul Paul, în Prima Scrisoare către Corinteni (cap. 13), ne-a lăsat o „hartă” clară a iubirii și, într-un anumit sens, ne-a indicat la ce ar trebui să tindă fraternitatea. Înainte de toate să învățăm răbdarea, care este capacitatea de a ne simți responsabili ai celorlalți, de a purta poverile lor, de a pătimi într-un anumit sens cu ei. Contrariul răbdării este indiferența, distanța pe care o construim cu ceilalți pentru a nu ne simți implicați în viața lor. În multe preoțimi se consumă drama singurătății, de a se simți singuri. Se simt nevrednici de răbdare, de considerație. Mai mult, pare că de la celălalt vine judecarea, nu binele, nu bunăvoința. Celălalt este incapabil să se bucure de binele care ni se întâmplă în viață, sau și eu sunt incapabil de asta atunci când văd binele în viața celorlalți. Această incapacitate de a ne bucura de binele altuia, al celorlalți, este invidia – vreau să subliniez asta –, care chinuiește atât de mult ambientele noastre și care este o trudă în pedagogia iubirii, nu pur și simplu un păcat de mărturisit. Păcatul este ultimul lucru, este atitudinea care este invidioasă. Este atât de prezentă invidia în comunitățile sacerdotale. Și Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că este atitudinea distrugătoare: prin invidia diavolului a intrat păcatul în lume (cf. Înț 2,24). Este ușa, ușa pentru distrugere. Și cu privire la asta trebuie să vorbim clar, în preoțimi există invidia. Nu toți sunt invidioși, nu, dar există ispita invidiei la îndemână. Să fim atenți. Și din invidie vine bârfa.

Pentru a ne simți parte a comunități, a acelui „a fi noi”, nu este nevoie să purtăm măști care oferă numai o imagine învingătoare despre noi. Adică nu avem nevoie să ne lăudăm, cu atât mai puțin să ne umflăm sau, și mai rău, să asumăm atitudini violente, fiind lipsiți de respect față de cel care este lângă noi. Există și forme clericale de bullying. Pentru că un preot, dacă are ceva de care să se laude, este milostivirea Domnului; cunoaște propriul păcat, propria mizerie și propriile limite, dar a experimentat că acolo unde s-a înmulțit păcatul, s-a revărsat cu prisosință iubirea (cf. Rom 5,20); și aceasta este prima sa veste bună. Un preot care are prezent acest lucru nu este invidios, nu poate să fie invidios.

Iubirea fraternă nu caută propriul interes, nu lasă spațiu mâniei, resentimentului, ca și cum fratele care este lângă mine în vreun fel mi-ar fi furat ceva. Și când întâlnesc mizeria celuilalt, sunt dispus să nu-mi amintesc pentru totdeauna răul primit, să nu-l fac să devină unicul criteriu de judecată, până acolo încât eventual să mă bucur de nedreptate când se referă chiar la cel care m-a făcut să sufăr. Iubirea adevărată se complace de adevăr și consideră un păcat grav a atenta la adevărul și la demnitatea fraților prin calomnii, vorbire de rău, bârfă. Originea este invidia. Se ajunge la asta, și la calomnii, pentru a ajunge la un loc… Și acest lucru este foarte trist. Când de aici se cer informații pentru a face episcop pe cineva, de multe ori primim informații bolnave de invidie. Și aceasta este o boală a preoțimilor noastre. Mulți dintre voi sunteți formatori în seminarii, țineți cont de acest lucru.

Totuși, în acest sens nu se poate permite ca să se creadă că iubirea fraternă este o utopie, cu atât mai puțin un „loc comun” pentru a provoca sentimente frumoase sau cuvinte de circumstanță sau un discurs liniștitor. Nu. Toți știm cât de dificil poate fi trăirea în comunitate sau în preoțime – un sfânt spunea: viața comunitară este pocăința mea –, cât de dificil este a împărtăși cotidianul cu aceia pe care am voit să-i recunoaștem ca frați. Iubirea fraternă, dacă nu vrem s-o îndulcim, s-o acomodăm, s-o diminuăm, este „marea profeție” pe care suntem chemați s-o trăim în această societate a rebutului. Îmi place să mă gândesc la iubirea fraternă ca la o sală de sport a spiritului, unde zi de zi ne confruntăm cu noi înșine și avem termometrul vieții noastre spirituale. Astăzi profeția fraternității rămâne vie și are nevoie de vestitori; are nevoie de persoane care, conștiente de propriile limite și de dificultățile care se prezintă, să se lase atinse, interpelate și mișcate de cuvintele Domnului: „Prin aceasta vor recunoaște toți că sunteți discipolii mei: dacă veți avea dragoste unii față de alții” (In 13,35).

Iubirea fraternă, pentru preoți, nu rămâne închisă într-un grup mic, ci se declina ca iubire pastorală (cf. Exortația apostolică post-sinodală Pastores dabo vobis, 23), care determină la trăirea ei în mod concret în misiune. Putem spune că iubim dacă învățăm s-o declinăm în maniera pe care o descrie sfântul Paul. Și numai cel care încearcă să iubească este în siguranță. cel care trăiește cu sindromul lui Cain, având convingerea că nu poate iubi pentru că simte mereu că nu a fost iubit, valorizat, ținut în considerația corectă, la sfârșit trăiește mereu ca un rătăcitor, fără a se simți niciodată acasă, și tocmai pentru asta este mai expus la rău: să-și facă rău și să facă rău. Pentru aceasta iubirea între preoți are funcția de a păzi, de a se păzi reciproc.

Mă determin să spun că acolo unde funcționează fraternitatea sacerdotală, apropierea între preoți, există legături de prietenie adevărată, acolo este posibil de a trăi cu mai multă seninătate și alegerea celibatară. Celibatul este un dar pe care Biserica latină îl păstrează, dar este un dar care pentru a fi trăit ca sfințire are nevoie de relații sănătoase, de raporturi de adevărată stimă de adevărat bine care își găsesc rădăcina lor în Cristos. Fără prieteni și fără rugăciune celibatul poate deveni o povară insuportabilă și o contra-mărturie la însăși frumusețea preoției.

Acum ajungem la a patra apropiere, ultima, apropierea de poporul lui Dumnezeu, de sfântul popor credincios al lui Dumnezeu. Ne va face bine să citim Lumen gentium, nr. 8 și nr. 12.

Apropiere de popor

Am subliniat de multe ori că relația cu poporul sfânt al lui Dumnezeu este pentru fiecare dintre noi nu o obligație ci un har. „Iubirea față de oameni este o forță spirituală care favorizează întâlnirea în plinătate cu Dumnezeu” (Evangelii gaudium, 272). Iată pentru ce locul fiecărui preot este în mijlocul oamenilor, într-un raport de apropiere cu poporul.

Am subliniat în Evangelii gaudium că „pentru a fi evanghelizatori autentici trebuie dezvoltat și gustul spiritual de a rămâne apropiați de viața oamenilor, până acolo încât să descoperim ceea ce devine izvor al unei bucurii superioare. Misiunea este o pasiune pentru Isus dar, în același timp, este o pasiune pentru poporul său. Când stăm în fața lui Isus răstignit, recunoaștem toată iubirea sa care ne dă demnitate și ne susține, însă, chiar în acel moment, dacă nu suntem orbi, începem să percepem că acea privire a lui Isus se lărgește și se îndreaptă plină de afect și de ardoare spre tot poporul său. Astfel redescoperim că El vrea să se folosească de noi pentru a ajunge tot mai aproape de poporul său iubit. Ne ia din mijlocul poporului și ne trimite la popor, în așa fel încât identitatea noastră nu se înțelege fără această apartenență” (nr. 268). Identitatea sacerdotală nu se poate înțelege fără apartenența la sfântul popor credincios al lui Dumnezeu.

Sunt sigur că, pentru a înțelege din nou identitatea preoției, astăzi este important de a trăi în raport strâns cu viața reală a oamenilor, alături de ei, fără nicio cale de fugă. „Uneori simțim tentația de a fi creștini menținând o distanță prudentă de rănile Domnului. Însă Isus vrea ca să atingem mizeria umană, ca să atingem trupul suferind al celorlalți. Așteaptă ca să renunțăm să căutăm acele adăposturi personale sau comunitare care ne permit să ne menținem la distanță de nodul dramei umane, pentru ca să acceptăm cu adevărat să intrăm în contact cu existența concretă a celorlalți și să cunoaștem forța duioșiei. Când facem asta, viața se complică mereu în mod minunat și trăim experiența intensă de a fi popor, experiența de a aparține unui popor” (ibid., nr. 270). Și poporul nu este o categorie logică, nu, este o categorie mitică; pentru a-l înțelege trebuie să ne apropiem așa cum ne apropiem de o categorie mitică.

Apropiere de poporul lui Dumnezeu. O apropiere care, îmbogățită cu „celelalte apropieri”, celelalte trei, invită – și într-o anumită manieră cere – să se ducă înainte stilul Domnului, care este stil de apropiere, de compasiune și de duioșie, pentru că este capabil să meargă nu ca un judecător ci ca bunul samaritean, care recunoaște rănile poporului său, suferința trăită în tăcere, abnegația și sacrificiile atâtor tați și mame pentru a duce înainte familiile lor, precum și consecințele violenței, corupției și indiferenței, pe care la trecerea sa încearcă reducă la tăcere orice speranță. Apropiere care permite să se ungă rănile și să se proclame un an de har al Domnului (cf. Is 61,2). Este decisiv să ne amintim că poporul lui Dumnezeu speră să găsească păstori cu stilul lui Isus, și nu „clerici de stat” – ne amintim de acea epocă din Franța: era parohul de Ars, parohul, dar era „monsieur l’abbé”, clerici de stat –. Și astăzi, poporul ne cere păstori ai poporului și nu clerici de stat sau „profesioniști ai sacrului”; păstori care să știe de compasiune, de oportunitate; oameni curajoși, capabili să se oprească în fața celui care este rănit și să întindă mâna; oameni contemplativi care, în apropierea de poporul lor, să poată vesti asupra rănilor lumii forța activă a Învierii.

Una din caracteristicile cruciale a societății noastre de „rețele” este că abundă sentimentul de orfan, acesta este un fenomen actual. Conectați la tot și la toți, ne lipsește experiența apartenenței, care este mult mai mult decât o conexiune. Cu apropierea păstorului se poate convoca o comunitate și se poate favoriza creșterea simțului de apartenență; aparține sfântului popor credincios al lui Dumnezeu, care este chemat să fie semn de intrare năvalnică a Împărăției lui Dumnezeu în prezentul istoriei. Dacă păstorul se rătăcește, dacă păstorul se îndepărtează, și oile se vor risipi și vor fi la îndemâna oricărui lup.

La rândul său, această apartenență va furniza antidotul împotriva unei deformări a vocației care se naște exact din uitarea că viața sacerdotală se datorează altora – Domnului și persoanelor încredințate de El –. Această uitare stă la baza clericalismului – despre care a vorbit cardinalul Ouellet – și a consecințelor sale. Clericalismul este o pervertire, precum și unul din semnele sale, rigiditatea, este o altă pervertire. Clericalismul este o pervertire pentru că se constituie pe „îndepărtări”. Este curios: nu pe apropieri, contrariul. Când mă gândesc la clericalism, mă gândesc și la clericalizarea laicatului: acea promovare a unei mici elite care, în jurul preotului, ajunge chiar să denatureze propria misiune fundamentală (cf. Gaudium et spes, 44), cea a laicului. Atâția laici clericalizați, atâția: „Eu sunt din asociația aceea, suntem acolo în parohie, suntem…”. „Aleșii”, laici clericalizați, este o frumoasă tentație. Să ne amintim că „misiunea la inima poporului nu este o parte din viața mea, sau un ornament pe care îl pot da jos, nu este un apendice, sau un moment printre multele ale existenței. Este ceva ce nu pot dezrădăcina din ființa mea dacă nu vrea să mă distrug. Eu sunt o misiune pe acest pământ și pentru aceasta mă aflu în această lume. Trebuie să ne recunoaștem pe noi înșine ca marcați cu foc de această misiune de a lumina, a binecuvânta, a da viață, a ridica, a vindeca, a elibera” (Evangelii gaudium, 273).

Mi-ar plăcea să pună în relație această apropiere de poporul lui Dumnezeu cu apropierea de Dumnezeu, pentru că rugăciunea păstorului se hrănește și se întrupează în inima poporului lui Dumnezeu. Când se roagă, păstorul poartă semnele rănilor și bucuriilor oamenilor săi, pe care le prezintă în tăcere Domnului pentru ca să le ungă cu darul Duhului Sfânt. Este speranța păstorului care are încredere și luptă pentru ca Domnul să binecuvânteze poporul său.

Urmând învățătura sfântului Ignațiu că „nu știința multă satură și satisface sufletul, ci simțirea și gustarea lucrurilor în interior” (Exerciții spirituale, Adnotări, 2, 4), episcopilor și preoților le va face bine să se întrebe „cum sunt apropierile mele”, cum trăiesc aceste patru dimensiuni care configurează ființa mea sacerdotală în mod transversal și îmi permit să gestionez tensiunile și dezechilibrele cu care avem de-a face în fiecare zi. Aceste patru apropieri sunt o școală bună pentru „a juca pe teren deschis”, unde preotul este chemat, fără frici, fără rigidități, fără a reduce sau a sărăci misiunea. O inimă sacerdotală știe despre apropiere pentru că primul care a voit să fie aproape a fost Domnul. Fie ca El să-i viziteze pe preoții săi în rugăciune, în episcop, în frații preoți și în poporul său. Să strice rutina și să deranjeze un pic, să provoace neliniștea – ca în timpul primei iubiri –, să pună în mișcare toate capacitățile pentru ca oamenii noștri să aibă viață și viață din belșug (cf. In 10,10). Apropierile Domnului nu sunt o funcție în plus: sunt un dar pe care El îl oferă pentru a menține vie și rodnică vocația. Apropierea cu Dumnezeu, apropierea cu episcopul, apropierea între noi preoții și apropierea cu sfântul popor credincios al lui Dumnezeu.

În fața ispitei de a ne închide în discursuri și discuții interminabile despre teologia preoției sau despre teorii a ceea ce ar trebui să fie, Domnul privește cu duioșie și compasiune și oferă preoților coordonatele pentru ca de la ele să recunoască și să mențină vie ardoarea pentru misiune: apropiere, care este compătimitoare și duioasă, apropiere de Dumnezeu, de episcop, de frații preoți și de poporul care le-a fost încredințat. Apropiere cu stilul lui Dumnezeu, care este aproape cu compasiune și duioșie.

Și vă mulțumesc vouă pentru apropierea voastră și pentru răbdarea voastră, mulțumesc, multe mulțumiri! Spor la treabă vouă tuturor. Eu merg în bibliotecă pentru că am atâtea întâlniri în această dimineață. Rugați-vă pentru mine și eu mă voi ruga pentru voi. Spor la treabă!

[Binecuvântarea]

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 17.02.2022
Publicarea pe acest sit: 17.02.2022
Etichete: ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.