Discursul Papei adresat comunității de la Colegiul Pontifical Mexican

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat comunității de la Colegiul Pontifical Mexican
miercuri, 31 martie 2021

Amintirea vie a întâlnirilor pe care le-am avut cu sfântul popor al lui Dumnezeu în vizita mea apostolică în Mexic în ’16, care într-un anumit fel se reînnoiește în fiecare an cu celebrarea Solemnității Stăpânei Noastre din Guadalupe aici, în Bazilica Vaticană, astăzi mă însoțește și vă salut pe voi toți, care alcătuiți comunitatea Colegiului Mexican. Îi mulțumesc părintelui Víctor Ulises Vásquez Moreno pentru cuvintele pe care mi le-a adresat în numele celor prezenți. În ele, subliniază câteva dintre principalele provocări pentru evanghelizarea Mexicului și a întregului continent american, în special în mijlocul dificultăților cu care ne confruntăm din cauza pandemiei. Și aceste provocări au un impact profund asupra drumului continuu de formare permanentă pe care îl întreprindeți aici la Roma.

Problemele de astăzi ne cer nouă, preoților, să ne configurăm cu Domnul și cu privirea de iubire cu care el ne contemplă. Prin conformarea privirii noastre cu a sa, privirea noastră se transformă într-o privire de gingășie, împăcare și de fraternitate. Numai prin contemplarea Domnului putem avea acest lucru.

Și aș dori să subliniez aceste trei caracteristici. Mai presus de toate, trebuie să avem privirea de gingășie cu care Dumnezeu Tatăl nostru vede problemele care afectează societatea: violența, inegalitățile sociale și economice, polarizarea, corupția și lipsa de speranță, în special în rândul celor mai tineri. Fecioara Maria ne este de folos ca exemplu, care, cu gingășia unei mame, reflectă iubirea îndrăgitoare a lui Dumnezeu care îi primește pe toți, fără deosebire. Configurarea tot mai profundă cu bunul păstor trezește în fiecare preot o adevărată compasiune, atât pentru oile care îi sunt încredințate, cât și pentru cele pierdute. Compasiune. Gingășie, compasiune, lipsește un cuvânt, care împreună cu gingășie și compasiune formează stilul lui Dumnezeu: apropiere, compasiune și gingășie. Acesta este stilul lui Dumnezeu. Și acesta este stilul unui preot care se străduiește să fie fidel.

Și numai lăsându-ne modelați de el se intensifică iubirea noastră pastorală, unde nimeni nu este exclus din îngrijirea și rugăciunea noastră. În plus, acest lucru ne împiedică să ne izolăm în casă, sau la birou sau în hobby-uri și ne încurajează să ieșim în întâmpinarea oamenilor, să nu rămânem liniștiți. Să nu ne clericalizăm. Nu uitați că clericalismul este o pervertire.

În al doilea rând, trebuie să avem și o privire de reconciliere. Dificultățile sociale prin care trecem, diferențele enorme și corupția ne cer o privire care ne permite să țesem diferitele fire care au slăbit sau au fost tăiate în țesătura multicoloră a culturilor care alcătuiesc țesătura socială și religioasă a națiunii voastre, acordând atenție, mai ales, celor rebutați din cauza rădăcinilor lor indigene sau a religiozității lor populare. Noi, păstorii, suntem chemați să ajutăm la refacerea relațiilor respectuoase și constructive între oameni, grupuri umane și culturi din cadrul societății, propunându-le tuturor „să se lase împăcați cu Dumnezeu” (cf. 2Cor 5,20), să se angajeze în restabilirea dreptății.

Și, în sfârșit, timpul nostru actual ne împinge să avem o privire de fraternitate. Provocările cu care ne confruntăm sunt de o amploare atât de mare, încât să cuprindă țesătura socială și realitatea globalizată interconectată de rețelele sociale și mass-media. Din acest motiv, împreună cu Cristos slujitor și păstor, trebuie să fim capabili să avem o viziune asupra întregului și a unității, care să ne încurajeze să creăm fraternitate, care să ne permită să evidențiem punctele de legătură și interacțiune în cadrul culturilor și în comunitatea eclezială. O privire care facilitează comuniunea și participarea fraternă; o privire care să încurajeze și să-i îndrume pe credincioși să fie respectuoși față de casa noastră comună și constructorii unei lumi noi, în colaborare cu toți bărbații și femeile de bunăvoință. Și, bineînțeles, pentru a putea privi astfel avem nevoie de lumina credinței și de înțelepciunea celui care știe să „își scoată sandalele” pentru a contempla misterul lui Dumnezeu și, din acest punct de vedere, să citească semnele timpurilor. Pentru aceasta, este esențial să se armonizeze dimensiunile academice, spirituale, umane și pastorale în formarea permanentă. Cele patru armonizate. Dacă unul pleacă de aici cu doctoratul, pentru că a studiat doar un singur lucru, și-a pierdut timpul. „Nu, dar voi face un doctorat …”. Ți-ai irosit timpul și inima. Ei bine, mă întreb: cum sunt dimensiunea ta spirituală, dimensiunea ta umană, comunitară și dimensiunea ta apostolică? Există patru dimensiuni care interacționează întotdeauna și, dacă nu interacționează, ajungem șchiopi în cel mai bun dintre cazuri.

Și, în același timp, trebuie să devenim conștienți de deficiențele noastre personale și comunitare, precum și să conștientizăm neglijența și defectele pe care trebuie să le corectăm în viața noastră personală, comunitară, în colegiu, comunitară în preoțime, în dieceze. Suntem chemați să nu subestimăm tentațiile lumești care ne pot duce la cunoștințe personale insuficiente, la atitudini auto-referențiale, la consumism și la multiple forme de evaziune a responsabilităților noastre.

Și mereu m-a impresionat faptul că De Lubac își încheie cartea Meditație despre Biserică, ultimele trei pagini, vorbind despre mondenitate spirituală. Și luând un text de la un vechi benedictin, îl comentează și spune mai mult sau mai puțin așa: Mondenitatea spirituală, putem spune mondenitatea pastorală, spirituală, adică modul lumesc de a trăi spiritual al unui preot, al unui călugăr, al unei călugărițe, al unui laic, al unei laice, mondenitatea spirituală este cel mai grav dintre relele care se pot întâmpla Bisericii. Literal. Mai rău decât timpul papilor concubinari. Vă sugerez să recitiți aceste trei foi de la sfârșitul cărții. Vă rog, feriți-vă de mondenitate. Este ușa corupției.

Dragi frați și surori: ținând cont de necesitatea de a nu ne abate privirea de la Cristos, slujitorul suferind, vă rog cu sinceritate să nu încetați să vă adânciți în rădăcinile credinței pe care ați primit-o în diferitele Biserici particulare și care provine dintr-un bogat proces de înculturare a evangheliei, al cărui model este Stăpâna Noastră de Guadalupe, a cărui imagine o venerați în capela colegiului. Ea ne amintește de iubirea de alegere a Fiului ei Isus, făcându-ne părtași de preoția sa. Recurgeți cu încredere către Morenita, mama lui Dumnezeu și mama noastră, cereți-i orice aveți nevoie, știind că ea ne are sub umbra și adăpostul ei. Și nu scăpați de ea, pentru că ea vă așteaptă pe celălalt drum. Știe cum să facă asta. Ea este întotdeauna vigilentă. Trăiți viața bine, transparent, viață de păcătoși care știu să se ridice la timp, care știu să ceară ajutor și care continuă să meargă chiar dacă sunt într-un scaun cu rotile. Este rândul vostru acum.

Fecioarei, Morenita, și Sfântului Iosif, care este un model de participare la misterul răscumpărător cu slujirea sa umilă și tăcută, și al cărui an îl celebrăm, îi rugăm să aibă grijă de toți clericii din Mexic, de comunitatea acestui Colegiu Pontifical Mexican. Domnul să vă binecuvânteze. Și vă rog să nu uitați să vă rugați pentru mine, am nevoie de asta, pentru că munca aceasta nu este deloc ușoară.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 29.03.2021
Publicarea pe acest sit: 29.03.2021
Etichete: , ,

Lasă un răspuns