Discursul Arhiepiscopului anglican Rowan Williams la intronizare

Predica la intronizare a noului Arhiepiscop de Canterbury,
Rowan Douglas Williams,
Primatul Întregii Anglii și Președintele Comuniunii Anglicane

Catedrala din Canterbury, Marea Britanie
joi, 27 februarie 2003

S-a spus odată că dacă vine cineva la tine când mergi pe stradă și îți șoptește, „Au aflat! Fugi!”, nouă din zece dintre noi o vor face. Aproape toți avem secrete pe care nu vrem să le facem cunoscute, chiar dacă sunt aproape banale în lumina rece a zilei; iar această frază ne spune multe despre lumina rece: nu dorim să fim priviți cu o privire rece care ne amenință și ne umilește, să fim interogați sub lumina unui reflector puternic. Așa încât, atunci când se pare că totuși secretele noastre sunt pe cale de a fi dezvăluite, intrăm cu ușurință în panică și fugim.

Mai grav, există și secrete care sunt greu de înfruntat de noi și de ceilalți deoarece acest lucru presupune o durere căreia nu îi putem face față, abuzuri, tăcere forțată, secrete pe care alții ni le-au încredințat nouă. Sentimentul că adevărul va fi dezvăluit înainte ca noi să avem resursele necesare pentru a-l accepta este umilitor și înspăimântător. Din nou s-ar putea să dăm înapoi. Însă secretele sunt și fascinante. Dacă cineva vine la tine când mergi pe stradă și îți șoptește, „Du-te la adresa cutare și ți se va spune secretul adevăratei tale identități”, cei mai mulți dintre noi vom simți cel puțin un imbold cât de mic de a merge și a afla. Nu am știut niciodată că ar exista un astfel de secret, o viață de care nu am știut niciodată – și dacă totuși ar exista?

Lectura evanghelică pe care am ascultat-o mai devreme este despre cunoașterea și mărturisirea secretelor, despre descoperirea unui adevăr pe care nu îl vede oricine. Într-un fel, nimic nu este ascuns: Isus tocmai a vorbit despre ce s-a întâmplat cu orașele din împrejurimi, care au văzut minunile lui și au ascultat cuvintele lui, dar nu s-au schimbat. Este ca și cum oamenii din aceste orașe nu și-au dat seama că este vreun mister în ceea ce privește identitatea lui Isus; ei privesc ce face el și ascultă ce spune el, și totuși îl tratează ca pe ceva pe care îl consideră îndepărtat, un fenomen interesant care nu are de fapt nimic de a face cu modul în care ei trăiesc sau mor. Iar Isus merge la ei și le spune: „Nu vreau curiozitatea voastră inutilă sau politețea voastră. Există un secret pe care nu aveți cum să îl aflați – și cei care cunosc acest secret sunt cei care nu încearcă să se protejeze stând la o distanță sigură’. Și poate că el vine tot la fel și la noi, în ceea ce în Vest este numit în mod obișnuit „Creștinism”, și spune, „Ați văzut totul, adevărul a fost dezvăluit, și totuși ați reacționat cu plictiseală sau cu o curiozitate politicoasă. Totul este puțin prea familiar. Probabil a sosit ceasul să ascultați câțiva străini”.

„Ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți”, spune Isus, de cei care construiesc un sens căruia îi putem face față. Trebuie să ne îndreptăm spre copii; spre cei epuizați; spre cei distruși și împovărați și oprimați – ei știu secretul. Adevărata foame este aceea care simte mirosul de pâine proaspătă de la o depărtare de o milă. Pentru cei care cunosc de ce anume au nevoie, Dumnezeu este aproape – nu ca idee, nu teoretic, ci viață, hrană, aer pentru sufletul înăbușit și pentru trupul lovit, disprețuit, exploatat.

Dar ce este această hrană, această viață? Acesta este secretul adânc. Pentru că Isus dăruiește libertatea pentru a dărui însăși viața și dragostea lui Dumnezeu; iar această viață și iubire sunt legate de cunoașterea faptului că Dumnezeu este izvorul a toate, ca unul care dăruind viață copiilor săi nu mai ascunde nimic, a cărui viață este revărsată în inima binevoitoare a lui Isus pentru ca Isus să o poată da lumii. „Toate mi-au fost date de către Tatăl meu.” Așadar, oriunde este, Dumnezeu este activ, dăruind darurile sale, invitându-ne să răspundem. Iar aceasta înseamnă că nu putem ști pe deplin cine este Dumnezeu și ce dăruiește Dumnezeu decât dacă suntem gata să stăm în același loc ca și Isus, în mijlocul izvorului vieții dumnezeiești alcătuit din milostivire și reînnoire. Numai în apă poți să începi să înnoți.

Învățăm repede în mod dureros că nu putem păstra ceea ce este al nostru prin puterile noastre; darul lui Isus din viață, moarte și înviere face ca noi să putem fi împreună cu el, respirând suflarea sa, Duhul său. Fără darul Duhului, nu am putea supraviețui prezenței absolute a Adevărului, acestei veșnice lumini care este Dumnezeu. Dar dacă nu căutăm să fim împreună cu Isus, toate discursurile noastre despre Dumnezeu rămân la nivelul teoriei; nimic nu s-a schimbat. În Ziua Judecății, spune Isus, privind înapoi spre orașele unde a învățat, oamenii care sunt în pericol sunt aceia care au văzut totul și nu au înțeles nimic; care știu totul despre pâine cu excepția faptului că trebuie să o mănânci.

Marele scop al existenței Bisericii este acela de a împărtăși pâinea vieții; de a menține deschis în cuvintele și acțiunile ei un loc unde putem fi cu Isus și unde putem fi canale pentru iubirea sa liberă, netemătoare, matură, care cere totul. Biserica există pentru a transmite mai departe promisiunea lui Isus – „Puteți trăi în prezența lui Dumnezeu fără teamă; puteți primi din plinătatea lui și îi puteți elibera pe ceilalți de teamă și de vină.” Și, așa cum se întâmplă cu toate secretele, oamenii vor reacționa cu un amestec de fascinație și vor începe să se alarmeze. În aceasta rezidă secretul adevăratei noastre identități – suntem creați pentru a fi fii ai lui Dumnezeu și pentru a afla cea mai adâncă liberate a noastră încredințându-ne lui. Vom deveni pe deplin umani când îi vom permite lui Dumnezeu să ne re-creeze. Asemenea restauratorilor din galeriile de artă, Dumnezeu lucrează cu răbdare pentru a îndepărta murdăria, uleiul și praful timpului, și ne face să apărem – ca să spunem așa – cu adevăratele noastre culori. Minunat, da; dar aceasta înseamnă totodată că Dumnezeu va dezvălui toate căile pe care le ascundem de el și de ceilalți, toate lucrurile triste și compromițătoare și lașe prin care ne-am oprit pe noi înșine să fim umani. „Au aflat! Fugi!” Dar, spune Isus, cu blândețe și insistență, trebuie să rămânem. Sau, în cuvintele de neuitat pe care George Herbert le pune pe buzele Domnului: „Trebuie să te așezi, spune Iubirea, și să guști din carnea mea”. Adevărul pare înspăimântător; dar gustă și vezi. Vei afla că adevărul este într-adevăr pâinea vieții.

Și totuși este înspăimântător. Odată ce cunoaștem marele secret al lui Dumnezeu, că suntem toți creați pentru a fi fii și fiice ai lui Dumnezeu, nu putem evita chemarea de a ne vedea unul pe altul în mod diferit. Nimeni nu poate fi eliminat; nici un grup, nici o națiune, nici o minoritate nu poate fi pur și simplu un țap ispășitor pentru a rezolva temerile și nesiguranțele noastre. Nu putem presupune că vreun chip uman pe care îl vedem nu are nici un secret divin de dezvăluit: cei care sunt străini pentru noi din punct de vedere cultural sau religios; cei care nu contează în termeni lumești (cei bătrâni, cei nenăscuți, cei cu handicap). Acest lucru ne tulbură credințele, conservative sau liberale, de dreapta sau de stânga, naționale și internaționale. Trebuie să învățăm să fim umani alături de ceilalți de tot felul, de aceia a căror companie nu ne place prea mult, pe care nu îi alegem, pentru că Isus ne conduce împreună la el acasă, în compania lui.

O biserică adevărată are o misiune dificilă. Pe de o parte, trebuie să învețe în mod constant din Biblie și din viața sa comunitară de rugăciune cum să trăiască împreună cu Isus și Tatăl său; viața sa nu are sens decât dacă credem că secretul pe care Isus îl descoperă celor însetați de viață este chiar temelia adevărului. Biserica nu poate să creadă și să spună orice îi place, din simplul motiv că este o comunitate de oameni care au fost transformați numai și numai datorită lui Isus Cristos. Sunt creștin datorită schimbării pe care Isus Cristos a făcut-o în mine, datorită darului Duhului Sfânt, care îmi dă dreptul să îl numesc pe Dumnezeu „Abba, Tată”; ce alt motiv poate exista?

Dar mai există o dimensiune. Trăind în compania lui Isus, trebuie să trăiesc într-o comunitate care este mai mult decât doar o adunare care se întâmplă să fie de acord cu mine, pentru că am nevoie și să fiu surprins și provocat de acel Isus pe care fiecare dintre voi l-a experimentat. Atâta timp cât mai putem identifica același Isus în viața fiecăruia, avem ceva de împărtășit și de învățat. Va veni un moment în care nu îl vom putea recunoaște pe același Isus, același secret? Biserica Anglicană este adesea acuzată că nu poate să răspundă a această întrebare. Nu cred că este adevărat; citim aceeași Biblie și practicăm aceleași sacramente și rostim aceleași crezuri. Dar cred că este adevărat că avem cele mai bune motive să ezităm să identificăm un asemenea moment prea curând sau prea ușor – pentru că noi credem într-un Isus care este cu adevărat Domn și Dumnezeu, nu prizonierul gândurilor sau al experiențelor mele actuale.

Acest lucru ne dă libertatea și obligația de a înfrunta ceea ce diferitele noastre culturi ar putea spune despre omenire. Dacă tot ceea ce avem de oferit este un Isus care pentru mine și pentru oameni ca mine are sens, nu avem nici un adevăr mântuitor de dat. Adevărul constă însă în faptul că ni s-a dat bucuria de a vorbi despre cineva care este secretul tuturor inimilor, centrul ascuns a toate – deci cineva care vine la noi întotdeauna, da, ca un străin, „ca un necunoscut”, ca să folosim cuvintele lui Albert Schweitzer, dar și ca acela pe care fiecare persoană îl poate recunoaște ca „mai aproape de mine decât sunt eu însumi”. Iată de ce creștinul se va angaja cu pasiune în lumea societății și a politicilor noastre: dintr-o adevărată foame și sete de a vedea chipul lui Dumnezeu, și a vedea realizându-se destinul ființelor umane de a deveni fii și fiice ai lui Dumnezeu, și, trebuie spus, dintr-o adevărată durere și teamă pentru cum va fi viitorul omenirii dacă acest lucru nu se va împlini. Biserica trebuie să avertizeze și să se plângă, așa cum trebuie să și mângâie.

Când creștinii se întristează sau protestează împotriva războiului, a datoriilor sau a sărăciei, a prejudecăților, a umilinței șomajului sau a cruzimii lipsite de sens a poftei și a infidelității sexuale, împotriva abuzului asupra copiilor sau a neglijării bătrânilor lipsiți de ajutor, este din cauza fricii pe care o simțim pe drept atunci când ofensa și violența pătează imaginea dumnezeiască în relațiile noastre umane, reflectarea reciprocă a promisiunii prezenței lui Isus în fiecare dintre noi. Și orice începe să ne facă neglijenți față de aceasta, este încă o contribuție la umbrirea chipului original al lui Dumnezeu în noi, este un alt strat de praf și murdărie pe fața strălucitoare a lui Cristos.

Trebuie să învățăm generozitatea care vine din încrederea adevărată și adecvată în secretul împărtășit nouă. Trebuie să fim încrezători că am fost creați, că existăm pentru că Dumnezeu ne-a chemat în mod liber la viață pentru ca bucuria sa să fie împărtășită. Cu această încredere, știm că datoria noastră umană este de a răspunde la această chemare în orice moment, de a ne modela viața ca un răspuns la glasul lui Dumnezeu. Trebuie să fim încrezători că suntem răscumpărați: că Dumnezeu a acționat o dată pentru totdeauna în Isus Cristos pentru a ne opri din alunecarea noastră spre auto-distrugere și ne-a deschis posibilitatea vieții care nu este însuflețită de altceva decât de viața lui Dumnezeu. Cu această încredere, știm că datoria noastră umană este de a fi recunoscători, de a-i răspunde lui Dumnezeu cu rugăciune insistentă și cu adorație tăcută. Și trebuie să fim încrezători că suntem transformați: atinși de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, am fost schimbați în mod decisiv și înzestrați cu ceva din libertatea lui Dumnezeu. Cu această încredere, știm că nu suntem prizonieri ai lumii, putem realiza ceva prin harul lui Dumnezeu, și putem participa la munca de a redescoperi chipul ascuns, secretul dătător de viață.

Putem noi, așadar, ca Biserică – în această dieceză, în Marea Britanie, în Comuniunea din întreaga lume – să descoperim o astfel de încredere? Da; dar numai dacă fundamentul nostru este acel sentiment de a ni se fi mărturisit secretul nostru, adevărata noastră identitate, de către Isus; numai dacă venim la el ca la singurul care poate satisface setea inimilor umane. „Trebuie să te așezi, spune Iubirea, și să guști din carnea mea. Așa că m-am așezat și am mâncat.”

Astăzi este un timp de reflecție împreună cu voi asupra caracterului ministerului pe care mi-l asum; dar în timp ce încerc acest lucru, descopăr că nu mă pot gândi cum să slujesc pâinea dătătoare de viață a lui Cristos dacă mai întâi nu caut să îmi clarific ce doresc să văd în Biserica în care voi sluji. La urma urmei, Dumnezeu este în mijlocul poporului care îmi va permite să slujesc – nu vreun program sau vreo declarație, nici vreo avalanșă de proiecte. Așadar, cea mai importantă întrebare pe care pot să mi-o pun în prezența voastră despre munca amintită este ‘Pentru ce mă voi ruga în Biserica din viitor?’

Încredere; curaj; o imaginație înflăcărată de vederea lui Dumnezeului trinitar; recunoștință. Biserica din viitor, cred, își va îndeplini în mod eficient munca sa profetică și pastorală numai dacă va fi preocupată mai întâi de recunoștință și bucurie; dreapta credință vine din aceasta, nu pe altă cale, și nu ne rezolvăm cele mai profunde probleme doar printr-o mai bună disciplină, ci printr-o mai bună ucenicie, printr-o pătrundere adâncă în bucuria intimă a vieții lui Isus. Atunci când devenim mai sinceri cu privire la setea și rătăcirea noastră, vom fi mai conștienți despre ce înseamnă această bucurie; și pe măsură ce această bucurie se maturizează, vom simți mai bine profunzimea nevoii noastre. Și așa merge mai departe spirala descoperirii, pătrunzând mai adânc în misterul strălucitor al lui Cristos.

În urmă cu vreo doisprezece ani, vizitam o mănăstire ortodoxă, și am fost condus să văd una dintre cele mai mici și mai vechi capele. Era un loc foarte plin de amintirea și realitatea rugăciunii. Călugărul care îmi arăta împrejurimile a dat la o parte perdeaua din fața altarului, și înăuntru era un altar simplu și o icoană simplă a lui Isus, înnegrită și mai degrabă neclară. Oarecum însă, în acel moment, a fost ca și cum vălul templului s-ar fi rupt în două: am înțeles așa cum nu am înțeles niciodată simplul fapt că Isus este în centrul tuturor cuvintelor și rugăciunilor noastre, în spatele perdelei neliniștilor și a teoriilor noastre, a luptelor și a suspiciunilor noastre. Pur și simplu acolo; nimeni nu poate face nimic în acest sens, el este acolo așa cum a promis să fie până la sfârșitul lumii. Nimic valoros nu se întâmplă în Biserică care să nu înceapă de la a-l vedea pur și simplu pe el în mijlocul nostru, suferind și transformând dezastrul nostru uman.

Și el ne-a spus: „Dacă nu știți de ce se întâmplă aceste lucruri, căutați pe cineva care știe – copilul, cel sărac, cel uitat. Învățați de la ei, și veți învăța de la mine. Veți găsi o lucrare a vieții; și veți afla odihnă pentru sufletele voastre; vă veți întoarce acasă; vă veți așeza și veți mânca.”