Discurs la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei

Discursul IPS Jean-Claude Perisset,
Nunțiu Apostolic în România,
la Simpozionul Internațional
„Anii 1973 – 1989 – Cronica sfârșitului unui sistem”
organizat de Fundația Academia Civică
Sighetu Marmației, 5-7 iulie 2002

„Sfântul Părinte Ioan Paul II, vector al Crucii Victoriose împotriva comunismului ateu”

În seara zilei de luni, 16 octombrie 1978, fumul alb care ieșea din Conclavul Cardinalilor reuniți în Capela Sixtină anunța că a fost ales un nou Papă. Vestea că noul Papă este Karol Wojtyla, Arhiepiscopul de Cracovia, a provocat uimire în toate cancelariile țărilor aflate sub regimul comunist. Acest Episcop și Cardinal polonez, ales pe Scaunul lui Petru, cunoaștea bine faptul că Biserica trebuia să înfrunte comunismul cu hotărâre dar și cu prudență. Împreună cu credincioșii din cartierul muncitoresc Nowa Huta, din apropierea Cracoviei, el a reușit să înalțe ridice o cruce imensă în mijlocul acestui nou cartier periferic care trebuia să simbolizeze noua societate, fără Dumnezeu, fără lăcașuri de cult, fără preoți, fără catehism. Referindu-se la cruce, legată de munca omului care trebuie să își câștige pâinea cu sudoarea frunții sale, noul Papă spunea în timpul primei sale vizite în Polonia, în 9 iunie 1979, nu departe de Nowa Huta, la mănăstirea cistercienilor: „Nu poate fi separată crucea de munca omului. Nu poate fi separat Cristos de munca omului. Acest fapt a fost confirmat aici, la Nowa Huta. Acesta a fost principiul noii evanghelizări, la începutul noului mileniu de creștinism în Polonia”. Într-adevăr, vizita Papei Wojtyla în țara sa natală a dat un nou curaj credincioșilor catolici, mai ales muncitorilor. Câteva luni mai târziu, în șantierele navale din Danzica sau Gdansk se năștea sindicatul muncitoresc „Solidarnosk” (Solidaritatea), care s-a transformat în curând într-o „mișcare”.

Au trebuit să treacă mai bine de zece ani pentru ca acel ferment al credinței, aflat în aluatul poporului, întărit de prezența Sfântului Părinte polonez, să facă să se ridice toate barierele față de prezența lui Cristos, a lui Cristos Răstignit, după cum el însuși a indicat în mod profetic în 22 octombrie 1978, în predica de la Sfânta Liturghie de inaugurare a pontificatului său: „Nu vă temeți! Deschideți, deschideți-i larg ușile lui Cristos, puterii Sale mântuitoare… deschideți granițele statelor, sistemele economice și politice… Nu vă temeți! Cristos știe ce este în inima omului, numai El singur o știe!” Și adăugând la gest cuvântul, în procesiunea de la sfârșitul Sfintei Liturghii, Papa Wojtyla a înălțat cu ambele mâini toiagul său pastoral, pe care se afla Crucea lui Cristos, pentru a arăta că numai în El se găsește fericirea și mântuirea. Același lucru va proclama la sosirea lui în Polonia, în prima sa vizită apostolică, în 2 iunie 1979: „Nu poate fi exclus Cristos din istoria omului din orice parte a lumii, de la orice latitudine și longitudine geografică. Excluderea lui Cristos din istoria omului este un act împotriva omului… Este imposibil să înțelegem fără Cristos această națiune (poloneză) în trecutul atât de strălucitor și totodată atât de dificil”. Apoi, două zile mai târziu, la Gniezno, unde se odihnesc rămășițele pământești a Sfântului Adalbert, mare apostol al popoarelor slave, Papa a enumerat toate aceste popoare pentru a afirma unitatea lor la Cristos: „Oare Cristos nu a dorit ca acest Papă polonez, acest Papă slav, să arate astăzi unitatea spirituală a Europei creștine care, datorită celor două tradiții din Răsărit și din Apus, mărturisește o singură credință, un singur botez, un singur Dumnezeu și Tatăl al tuturor?”. A accentuat în aceste cuvinte expresia care astăzi a devenit un „laitmotiv” al acestei problematici, aceea a Europei care trebuie să respire cu cei doi plămâni ai săi: oriental și occidental; deci a unității continentului în credința sa în Cristos, în dubla sa tradiție bizantină și latină; în același timp a rolului valorilor creștine în unitatea Europei, făcând să cadă zidul care încă o împarte.

Desigur, alături de Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea au mai existat alți doi protagoniști principali în procesul care a dus la prăbușirea regimurilor comuniste din Europa răsăriteană și centrală; primul, după părerea mea fundamental pentru a răspândi elemente „subversive” în comunism, a fost Conferința de Securitate și Cooperare în Europa (CSCE, astăzi OSCE). Este este bine cunoscut „Actul Final de la Helsinki”, din 1 august 1975, în care în , la Articolul VII, al Principiilor, se afirmă „respectarea drepturilor omului și ale libertăților fundamentale, între care se numără libertatea de gândire, de conștiință, de religie sau credință”; al doilea protagonist este programul de apărare din lumea occidentală propus de Președintele Statelor Unite ale Americii, Ronald Reagan, numit „războiul stelelor”, care obliga țările membre a Pactului de la Varșovia, și în primul rând Uniunea Sovietică, să dedice pentru propria apărare sume uriașe, în dauna altor angajamente financiare necesare pentru dezvoltarea propriilor populații, făcând astfel necesară apariția unui nou mod de guvernare, „perestroika” lui Gorbaciov. Ați studiat însă deja toate acestea în întâlnirile din aniilor trecuți din cadrul acestui Simpozion.

Partea Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea în acest proces al evoluției istorice a țărilor din estul Europei cred că este aceea de a da Mișcărilor în favoarea libertăților fundamentale ale oamenilor (active deja în diferite țări comuniste, de exemplu „Grupul celor 77” din Cehoslovacia) un nou impuls, un sprijin extern explicit și universal, un fundament care trece dincolo de scopurile omenești.

Sosirea Papei Wojtyla pe Scaunul lui Petru a marcat un moment de deschidere pentru „politica pașilor mici” a Sfântului Scaun în raporturile sale cu statele din spatele „cortinei de fier”, începută de Papa Ioan al XXIII-lea și continuată cu tenacitate și perseverență prudentă de Papa Paul al VI-lea. Această „politică” a Bisericii a început cu Papa Ioan al XXIII-lea într-un mod desigur mic și timid, dar decisiv din punct de vedere istoric, prin unele fapte în aparență nesemnificative: mesajul de felicitare trimis de Secretarul General al Partidului Comunist Sovietic, Kruscev, pentru aniversarea a 80 ani, în 25 noiembrie 1961, continuând cu felicitările de Crăciun din 15 decembrie 1962, ca și audiența Papei acordată ginerelui lui Kruscev, Adjubei, în 7 martie 1963. Aceste gesturi de curtoazie au fost primele semnale că puteau avea loc oarecare contacte între Roma și Moscova, chiar dacă nu era vorba atunci de un dialog. După cum a amintit Cardinalul Agostino Casaroli în comemorarea Papei Paul al VI-lea la centenarul nașterii sale, primele semne ale unui dezgheț sub Sfântul Părinte Ioan al XXIII-lea au fost puse în valoare de succesorul său Papa Paul al VI-lea. Cardinalul Casaroli spunea astfel: „Multe și grave erau îndoielileși nedumeririle care se aflau în sufletul său (al Papei Paul al VI-lea) sau care erau ridicate de alții, în legătură cu oportunitatea, pe plan eclezial, de a înainta pe un teren nu numai dificil, ci chiar minat. Era necesară deci să se verifice constant, cu o critică severă și obiectivă, dacă binele Bisericii și al sufletelor ne sfătuiește să continuăm sau să schimbăm roata” (O.R., 24-25 noiembrie 1997, p. 8). După primele vizite întreprinse de Mons. Casaroli, începute la sfârșitul Pontificatului Papei Ioan al XXIII-lea (decedat în 3 iunie 1963), pe atunci sub-secretar al actualei Secțiuni pentru Raporturile cu Statele din cadrul Secretariatului de Stat, în Ungaria și Cehoslovacia între 3 și 9 mai 1963, se putea cunoaște situația nu doar a Bisericii, ci și a societății din țările aflate sub regimul comunist. Astfel, Mons. Casaroli și cei care erau informați, puteau – sunt cuvintele sale: „întrevedea încă de atunci golurile crescânde și fisurile interioare care anunțau criza unui sistem care, pe lângă că mergea împotriva lui Dumnezeu, mergea și împotriva omului în realitatea sa completă și concretă” (ibidem). Această legătură între Dumnezeu și omul creat după chipul și asemănarea sa explică de ce în forurile internaționale Sfântul Scaun nu încetează să insiste asupra dreptului la libertatea religioasă, care este fundamentul celorlalte libertăți. Angajament dificil, de multe ori neînțeles deloc de societate, umbrit de valori materiale pentru a nu spune mercantile. Nu contează, însă – după cum i-a spus o dată Papa Paul al VI-lea Monseniorului Casaroli, cu privire la această „politică a pașilor mici” în țările aflate sub regimul comunist – dacă „Sfântul Scaun nu duce o politică de glorie”. Important este să fie propuse și apărate valorile umane autentice.

Este bine să arătăm aici că nu numai Biserica Catolică, ci și Biserica Ortodoxă și diferitele Comunități protestante au suferit persecuții. Nu degeaba Papa Pius al XII-lea a putut să vorbească pentru Biserica Catolică de dincolo de „cortina de fier” (expresie inventată de Churchill) a „Bisericii tăcerii”, deoarece a fost forțată să dispară în catacombe, și deoarece în acordurile internaționale, autoritățile politice din aceste țări treceau sub tăcere persecuțiile ai căror autori erau ei înșiși. În mijlocul acestor persecuții, însă, se ridicau voci sau mărturisitori bine cunoscuți nouă, precum Cardinalii Jozef Mindszenty din Ungaria, Beran din Praga, Stepinac din Zagreb, fără a-l uita pe Josef Slipyi de Lviv din Ucraina, care a putut să vină la Roma după eliberarea sa, la sfârșitul primei sesiuni a Conciliului Vatican II, în decembrie 1962. Alte personalități, cum ar fi Cardinalul Wyszinski din Polonia, au avut un rol nu numai de mărturisitori în suferințe, ci și de parteneri obligatorii de dialog cu autoritatea politică, constrânsă să acorde un mic spațiu de libertate comunității catolice, pentru a nu risca o opoziție prea puternică a poporului. Trebuie de asemenea să-l enumerăm printre ei pe regretatul Cardinal Alexandru Todea, care nu putea nici să își înalțe vocea, dar a cărui suferință tăcută, aici în celula închisorii din Sighetu Marmației, și în clandestinitatea ministerului său episcopal din casa sa din Reghin, a menținut vie în poporul asuprit speranța că în final Lumina va învinge asupra întunericului.

Trebuie să amintim cum încercau regimurile comuniste să sufoce Biserica Catolică, rupând relațiile diplomatice cu Sfântul Scaun, cu scopul de a lipsi Biserica locală de „respirația” sa universală, făcând imposibil ca ea să aibă raporturi cu Roma, centrul vizibil al unității catolice: țările baltice deja în august 1940, după anexarea lor la Uniunea Sovietică; Ungaria în 6 aprilie 1945, Bulgaria în 21 mai 1945, Cehoslovacia în 16 martie 1950, România în 4 iulie 1950, Iugoslavia în 17 decembrie 1952. A urmat închiderea în închisoare a unor Episcopi, preoți, călugări, călugărițe și laici curajoși în manifestarea credinței lor, acuzați de spionaj în favoarea Occidentului.

Neputând să distrugă Biserica, și nici să rupă legăturile comunităților locale cu Roma, comuniștii căutau să fragmenteze Biserica, favorizând crearea de grupuri autonome de preoți și credincioși, cum ar fi Mișcarea „Pax”, sau „Preoți pentru Pace”.

Sosirea Papei Ioan Paul al II-lea pe Scaunul lui Petru marchează o schimbare decisivă a strategiei, conștientizată chiar de regimurile comuniste cu care Sfântul Scaun restabilise deja unele contacte, ca urmare și în contextul Acordului Final de la Helsinki. Iată că nu mai este vorba de a se utiliza canalele rezervate ale diplomației; Papa însuși se expune în prim-plan, în mod deschis, și ca să spun așa, „sparge cu vocea sa puternică, dar mai mult cu credința sa puternică în Cristos Mântuitorul”, zidul care separă lumea liberă de cea a dictaturii comuniste atee.

Prima sa Enciclică, „Redemptor hominis” (15 martie 1979) expune pe larg în ce va consta actualul pontificat, în timp ce ultima Scrisoare Apostolică „Novo millennio ineunte” face un fel de rezumat, care devine programatic pentru opera Bisericii în al treilea mileniu. În particular Capitolul III, intitulat „Începând din nou de la Cristos” mi se pare că scoate în evidență această prioritate acordată de Papa ca „vector” al Crucii victorioase a lui Cristos. Sfântul Părinte scrie: „Nu este vorba, așadar de a inventa un ‘nou program’. Programul există deja : este cel dintotdeauna, extras din Evanghelie și din tradiția vie. El se centrează, în ultimă analiză, pe Cristos însuși, pe care trebuie să-l cunoaștem, să-l iubim, să-l imităm, pentru a trăi prin el viața trinitară și pentru a transforma cu El istoria până la împlinirea ei în Ierusalimul ceresc” (NMI, n. 29,3). Aceste cuvinte îmi par să rezume tot ceea ce Papa Wojtyla a dorit să facă, și în raporturile sale cu Europa de Est, înainte și după căderea zidului Berlinului.

După prima sa vizită în Polonia (2-10 iunie 1979), (a doua călătorie apostolică), Papa a revenit în Polonia între 16-23 iunie 1983 (a 18-a călătorie apostolică), într-un timp în care era în vigoare legea marțială, și Agenția de presă TASS îl acuzase pe Papa Wojtyla, prin nota din 29 decembrie 1982, de instigare la „activități subversive” în țările comuniste; între 8-14 iunie 1987 (a 34-a călătorie apostolică); și după 1989, între 1-9 iunie 1991 (a 51-a călătorie apostolică) completând vizita în perioada 13-16 august cu o ședere la Czestochowa (a 52-a călătorie apostolică) ; din 31 mai până în 10 iunie 1997 (a 78-a călătorie apostolică) ; între 5-17 iunie 1999 (a 87-a călătorie apostolică) ; și peste puțin timp, la jumătatea lunii august, pentru cea de-a 98-a călătorie apostolică, și pentru un timp de vacanță în țara sa natală. Se știe bine că a mai fost prevăzută o călătorie în 1982, pentru a 600-a aniversare a sanctuarului din Czestochowa, dar regimul comunist al lui Jarulewski a pus condiții pe care Sfântul Părinte nu putea să le accepte, și de aceea au fost necesare negocieri pentru a face posibilă o călătorie apostolică în 1983. Jurnalistul Luigi Accattoli, în cartea sa „Karol Wojtyla, omul sfârșitului de mileniu” (Ed. San Paolo, Torino 1998; apărută și în limba română la Ed. Viața Creștină, Cluj, 1999) scrie referitor la călătoriile în Polonia: „întorcându-se în patrie, Papa Ioan Paul al II-lea a mobilizat mase de oameni care nu se vor mai împrăștia. De la adunări bisericești s-a ajuns la adunări sindicale și în final la manifestări politice. În faza inițială de organizare a polonezilor împotriva cuvintelor de ordine ale regimului trebuie căutată prima parte a rolului jucat de Papa slav în pregătirea ‘răsturnărilor’ – cum le va numi – din 1989” (op. cit. p. 78).

Pe lângă călătoriile în Polonia – trebuia așteptată căderea regimurilor comuniste pentru ca Papa Ioan Paul al II-lea să poată vizita și celelalte țări din Europa răsăriteană și centrală -, întreaga învățătură a Papei, Enciclicele și discursurile sale ținute la Roma și în alte călătorii, este importantă pentru a înțelege felul în care Magisteriul său i-a întărit pe cei care, în aceste țări aflate sub jugul comunist, luptau pentru libertatea religiosă și de conștiință, fundamentul tuturor celorlalte libertăți.

În sfârșit, trebuie să menționăm un element care nu a fost clarificat până acum – dar important din punctul de vedere al forței sale mediatice – în ceea ce privește rolul Papei Ioan Paul al II-lea în căderea comunismului ateu. Este vorba despre atentatul din care a scăpat în mod miraculos, din 13 mai 1981. Chiar dacă este cunoscut atentatorul, Mehmet Ali Agca, membru al mișcării „lupii gri” din Turcia, nu s-a reușit nici până acum să se descopere cine i-a cerut să îl împuște pe Papa. În sentința de condamnare a atentatorului se recunoaște faptul că „Atentatul împotriva Papei Ioan Paul al II-lea nu a fost opera ‘delirului’ ideologic al unui delincvent care a făcut ‘totul de unul singur fără ajutorul nimănui’ (…) ci a fost rodul unei uneltiri complexe, orchestrate de minți oculte interesate să creeze noi condiții destabilizatoare… Curtea este obligată să afirme că elementele obținute nu permit, în acest stadiu, dezvăluirea identității promotorilor ‘conspirației'” (L. Accattoli, p. 119-120). Un singur lucru este sigur, după un nou proiect privind așa-numita „pistă bulgară”, și anume acela că aceasta nu a fost niciodată dovedită, ci a rămasă nerezolvată, după cum a spus recent însuși Papa în timpul vizitei sale apostolice în Bulgaria.

Raportarea acestui atentat la acțiunea Papei Ioan Paul al II-lea împotriva comunismului ateu ne este dată de declarația Cardinalului Agostino Casaroli, Secretar de Stat, din timpul Sfintei Liturghii din Sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Paul, din 29 iunie 1981: „O inimă – sau sunt mai multe inimi? -, o inimă ostilă a înarmat o mână dușmană pentru a lovi în Papa însăși inima Bisericii, pentru a încerca să reducă la tăcere o voce care, singură, s-a ridicat pentru a proclama, cu un curaj izvorât din iubire, adevărul, pentru a predica mila și dreptatea, pentru a vesti pacea!” (L. Accattoli, op. cit., p. 120).

Concluzie:

Fără rezervă, afirm în nume propriu că direcția principală, care a parcurs cei 24 ani și pe care o va urma până la sfârșitul acestui Pontificat, este cea a Crucii lui Cristos, pe care Papa astăzi nu o mai poate ridica deasupra mulțimii, pentru că în ea Papa se sprijină, pentru că Crucea mai este încă a lui.

Istoricii pot încă analiza în detaliu pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea și să găsească multe direcții valoroase care constituie bogății pentru Biserică și lume. Eu personal consider că direcția principală, care a marcat toți acești 24 ani și pe care o va urma până la sfârșitul acestui pontificat, este cea a Crucii lui Cristos, pe care astăzi Papa nu o mai poate ridica deasupra mulțimii, ci pe care se sprijină, pentru că în ea stă ancora lui.”

Sighetu Marmației
5 iulie 2002

+ Jean-Claude Périsset
Nunțiu Apostolic