Desiderio desideravi

Scrisoare apostolică Desiderio desideravi
a Sfântului Părinte Francisc
către episcopi, preoți și diaconi, persoane consacrate și credincioși laici
despre formarea liturgică a poporului lui Dumnezeu

Desiderio desideravi
hoc Pascha manducare vobiscum,
antequam patiar (Lc 22,15).

1. Preaiubiți frați și surori, cu această scrisoare doresc să ajung la toți – după ce am scris deja fiecărui episcop în urma publicării scrisorii „motu proprio” Traditionis custodes – pentru a împărtăși cu voi câteva reflecții despre liturgie, dimensiune fundamentală pentru viața Bisericii. Tema este foarte vastă și merită o considerație atentă în fiecare aspect al său: totuși, cu această scriere nu intenționez să tratez tema în mod exhaustiv. Vreau pur și simplu să ofer câteva idei de reflecție pentru a contempla frumusețea și adevărul celebrării creștine.

Liturgia: „astăzi” al istoriei mântuirii

2. „Atât de mult am dorit să mănânc Paștele acesta cu voi înainte de pătimirea mea” (Lc 22,15). Cuvintele lui Isus, cu care se deschide relatarea ultimei Cine, sunt ferestruica prin care ne este dată posibilitatea surprinzătoare de a intui profunzimea iubirii persoanelor din Preasfânta Treime față de noi.

3. Petru și Ioan au fost trimiși ca să pregătească sala pentru a putea mânca Paștele, dar, dacă ne uităm bine, toată creația, toată istoria – care în sfârșit urma să se reveleze ca istorie de mântuire – este o mare pregătire a acelei Cine. Petru și ceilalți stau la masa aceea, inconștienți și totuși necesari: fiecare dar, pentru a fi un dar, trebuie să aibă pe cineva dispus să-l primească. În acest caz, disproporția între imensitatea darului și micimea celui care-l primește este infinită și nu poate să nu ne surprindă. Cu toate acestea – prin milostivirea Domnului -, darul este încredințat apostolilor ca să fie dus fiecărui om.

4. La Cina aceea nimeni nu și-a câștigat un loc, toți au fost invitați sau, mai bine zis, atrași de dorința arzătoare pe care o are Isus de a mânca acel Paște cu ei: el știe că este Mielul acelui Paște, știe că este Paștele. Aceasta este noutatea absolută a acelei Cine, singura noutate adevărată a istoriei, care face Cina unică și, din acest motiv, „definitivă”, irepetabilă. Totuși, dorința sa infinită de a restabili acea comuniune cu noi, care era și care rămâne proiectul originar, nu se va putea satisface până când fiecare om, din orice trib, limbă, popor și națiune (Ap 5,9), nu va mânca Trupul său și nu va bea Sângele său: pentru aceasta, aceeași Cină va fi făcută prezentă, până la întoarcerea sa, în celebrarea Euharistiei.

5. Lumea încă nu știe, dar toți sunt invitați la ospățul de nuntă al Mielului (Ap 19,9). Pentru a avea acces este nevoie numai de haina de nuntă a credinței, care vine din ascultarea cuvântului său (cf. Rom 10,17): Biserica o confecționează după candoarea unei țesături spălate în sângele Mielului (cf. Ap 7,14). Nu ar trebui să avem nici măcar o clipă de odihnă, știind că încă nu toți au primit invitația la Cină sau că alții au uitat-o sau au pierdut-o pe cărările întortocheate ale vieții oamenilor. Pentru aceasta am spus că „visez o alegere misionară capabilă să transforme orice lucru, deoarece cutumele, stilurile, orarele, limbajul și orice structură eclezială devin un canal adecvat pentru evanghelizarea lumii actuale, mai mult decât pentru autoapărare” (Evangelii gaudium, nr. 27): pentru ca toți să se poată așeza la Cina jertfei Mielului și să trăiască din el.

6. Înainte de răspunsul nostru la invitația sa – cu mult înainte – este dorința sa de a fi cu noi: putem chiar să nu fim conștienți de aceasta, dar de fiecare dată când mergem la Liturghie primul motiv este pentru că suntem atrași de dorința sa de a fi cu noi. Din partea noastră, răspunsul posibil, asceza cea mai exigentă este, ca întotdeauna, capitularea în fața iubirii sale, faptul de a voi să ne lăsăm atrași de el. Cu siguranță, fiecare împărtășire a noastră cu trupul și cu sângele lui Cristos a fost dorită de el la ultima Cină.

7. Conținutul Pâinii frânte este crucea lui Isus, jertfa sa din ascultare de iubire față de Tatăl. Dacă n-am fi avut ultima Cină, adică anticiparea rituală a morții sale, n-am fi putut să înțelegem cum executarea condamnării sale la moarte putea să fie actul de cult perfect și plăcut Tatălui, unicul act de cult adevărat . La puține ore după aceea, apostolii ar fi putut să vadă în crucea lui Isus, dacă i-ar fi purtat povara, ce însemna „trup oferit”, „sânge vărsat”: este ceea ce noi comemorăm la fiecare Euharistie. Când se întoarce înviat din morți pentru a frânge pâinea pentru discipolii din Emaus și pentru cei care s-au întors de la pescuit pește – și nu oameni – pe lacul Galileii, acel gest le deschide ochii, îi vindecă de orbirea provocată de oroarea crucii, făcându-i capabili să-l „vadă” pe Cel Înviat, să creadă în înviere.

8. Dacă am fi ajuns la Ierusalim după Rusalii și am fi simțit dorința nu numai de a avea informații despre Isus din Nazaret, ci și de a-l putea întâlni iarăși, n-am fi avut altă posibilitate decât aceea de a-i căuta pe ai săi pentru a asculta cuvintele sale și a vedea gesturile sale, mai vii ca oricând. Nu am fi avut posibilitatea unei întâlniri adevărate cu el decât aceea a comunității care celebrează. Pentru aceasta, Biserica a păstrat mereu ca pe cea mai prețioasă comoară a sa mandatul Domnului: „faceți aceasta în amintirea mea”.

9. Imediat, Biserica a fost conștientă că nu era vorba de o reprezentare, fie ea și sacră, a Cinei Domnului: n-ar fi avut niciun sens și nimeni n-ar fi putut gândi să „pună în scenă” – cu atât mai mult sub ochii Mariei, Mama Domnului – acel moment preaînalt din viața Învățătorului. Imediat, Biserica a înțeles, luminată de Duhul Sfânt, că ceea ce era vizibil despre Isus, ceea ce se putea vedea cu ochii și atinge cu mâinile, cuvintele și gesturile sale, concretețea Cuvântului întrupat, totul din el a trecut în celebrarea sacramentelor^[1].

Liturgia: loc al întâlnirii cu Cristos

10. Aici se află toată frumusețea puternică a liturgiei. Dacă Învierea ar fi pentru noi un concept, o idee, o gândire; dacă Cel Înviat ar fi pentru noi amintirea amintirii altora, oricât de autoritari, cum sunt apostolii, dacă nu ne-ar fi dată și nouă posibilitatea unei întâlniri adevărate cu el, ar fi ca și cum am declara epuizată noutatea Cuvântului făcut trup. În schimb, întruparea, în afară de a fi unicul eveniment nou pe care-l cunoaște istoria, este și metoda pe care Preasfânta Treime a ales-o pentru a ne deschide calea comuniunii. Credința creștină ori este întâlnire cu el viu, ori nu este.

11. Liturgia ne garantează posibilitatea acestei întâlniri. Nouă nu ne este de folos o vagă amintire a ultimei Cine: noi avem nevoie să fim prezenți la Cină, să putem asculta glasul său, să mâncăm trupul său și să bem sângele său: avem nevoie de el. În Euharistie și în toate sacramentele ne este garantată posibilitatea de a-l întâlni pe Domnul Isus și faptul că ajunge la noi puterea Paștelui său. Puterea mântuitoare a jertfei lui Isus, a fiecărui cuvânt, a fiecărui gest, privire, sentiment al său ajunge la noi în celebrarea sacramentelor. Eu sunt Nicodim și samariteana, posedatul din Cafarnaum și paraliticul din casa lui Petru, păcătoasa iertată și femeia bolnavă, fiica lui Iair și orbul din Ierihon, Zaheu și Lazăr, tâlharul și Petru iertați. Domnul Isus, care jertfit pe cruce, nu mai moare, și cu semnele pătimirii trăiește nemuritor^[2], continuă să ne ierte, să ne vindece, să ne mântuiască prin puterea sacramentelor. Este modul concret, prin întrupare, prin care ne iubește; este modul prin care satură acea sete de noi pe care a declarat-o pe cruce (In 19,28).

12. Prima noastră întâlnire cu Paștele său este evenimentul care marchează viața noastră a tuturor celor care credem în Cristos: Botezul. Nu este o adeziune mentală la gândirea lui sau semnarea unui cod de comportament impus de el: este cufundarea în pătimirea, moartea, învierea și înălțarea sa. Nu un gest magic: magia este opusul logicii sacramentelor, pentru că pretinde că are o putere asupra lui Dumnezeu și, pentru acest motiv, vine de la ispititor. În continuitate perfectă cu întruparea, ne este dată, în virtutea prezenței și acțiunii Duhului, posibilitatea de a muri și a învia în Cristos.

13. Modul în care se întâmplă este emoționant. Rugăciunea de binecuvântare a apei baptismale^[3] ne revelează că Dumnezeu a creat apa tocmai în vederea Botezului. Înseamnă că, în timp ce Dumnezeu crea apa, se gândea la Botezul fiecăruia dintre noi și acest gând l-a însoțit în acțiunea sa de-a lungul istoriei mântuirii de fiecare dată când, cu plan precis, a voit să se folosească de apă. Este ca și cum, după ce a creat-o, ar fi voit s-o perfecționeze pentru a ajunge să fie apa Botezului. Și astfel a voit s-o umple de mișcarea Duhului său care plutea deasupra apelor (cf. Gen 1,2), ca să conțină în germen forța de a sfinți; a folosit-o pentru a regenera omenirea în potop (cf. Gen 6,1-9.29); a luat-o în stăpânire despărțind-o pentru a deschide un drum de eliberare în Marea Roșie (cf. Ex 14); a consacrat-o în Iordan scufundând în el trupul Cuvântului impregnat de Duh (cf. Mt 3,13-17; Mc 1,9-11; Lc 3,21-22). În sfârșit, a amestecat-o cu sângele Fiului său, dar al Duhului unit inseparabil cu darul vieții și al morții Mielului jertfit pentru noi, și din coasta străpunsă a revărsat-o asupra noastră (In 19,34). În această apă am fost cufundați pentru ca prin puterea ei să putem fi altoiți în Trupul lui Cristos și să înviem cu el la viața nemuritoare (cf. Rom 6,1-11).

Biserica: sacrament al Trupului lui Cristos

14. Așa cum ne-a amintit Conciliul al II-lea din Vatican (cf. Sacrosanctum Concilium, nr. 5) citând Scriptura, pe Sfinții Părinți și liturgia – coloanele adevăratei Tradiții -, din coasta lui Isus dormind pe cruce a izvorât sacramentul minunat al întregii Biserici^[4]. Paralela între primul și noul Adam este surprinzătoare: așa cum din coasta primului Adam, după ce a făcut să coboare asupra lui un somn adânc, Dumnezeu a scos-o pe Eva, tot așa din coasta noului Adam, adormit în somnul morții, se naște noua Evă, Biserica. Uimirea noastră constă în cuvintele pe care putem crede că noul Adam și le însușește privind Biserica: „Aceasta, în sfârșit, este os din oasele mele și carne din carnea mea” (Gen 2,23). Pentru că am crezut în Cuvânt și am coborât în apa Botezului, noi am devenit os din oasele sale, carne din carnea sa.

15. Fără această încorporare nu există nicio posibilitate de a trăi plinătatea cultului adus lui Dumnezeu. De fapt, unul singur este actul de cult perfect și plăcut Tatălui: ascultarea Fiului, a cărei măsură este moartea sa pe cruce. Unica posibilitate pentru a putea participa la oferirea sa este aceea de a deveni fii în Fiul. Acesta este darul pe care l-am primit. Subiectul care acționează în liturgie este întotdeauna numai Cristos-Biserica, Trupul Mistic al lui Cristos.

Sensul teologic al liturgiei

16. Datorăm Conciliului – și mișcării liturgice care l-a precedat – redescoperirea înțelegerii teologice a liturgiei și a importanței sale în viața Bisericii. Principiile generale enunțate de Sacrosanctum Concilium au fost fundamentale pentru reformă și tot așa continuă să fie pentru promovarea acelei participări depline, conștiente, active și rodnice la celebrare (cf. Sacrosanctum Concilium, nr. 11.14), „izvorul primar și indispensabilul din care credincioșii pot dobândi un spirit cu adevărat creștin” (Sacrosanctum Concilium, nr. 14). Cu această scrisoare aș vrea pur și simplu să invit toată Biserica să redescopere, să păstreze și să trăiască adevărul și forța celebrării creștine. Aș vrea ca frumusețea celebrării creștine și consecințele sale necesare în viața Bisericii să nu fie desfigurată de o înțelegere superficială și reductivă a valorii sale sau, și mai rău, de o instrumentalizare a sa în slujba vreunei viziuni ideologice, oricare ar fi ea. Rugăciunea sacerdotală a lui Isus la ultima Cină, pentru ca toți să fie una (In 17,21), judecă orice diviziune a noastră în jurul Pâinii frânte, sacrament de evlavie, semn de unitate, legătură de iubire^[5].

Liturgia: antidot pentru otrava mondenității spirituale

17. Am avertizat de mai multe ori cu privire la o tentație periculoasă pentru viața Bisericii care este „mondenitatea spirituală”: am vorbit despre ea pe larg în exortația Evangelii gaudium (nr. 93-97), găsind în gnosticism și în neopelagianism cele două moduri legate între ele care o alimentează.

Primul reduce credința creștină la un subiectivism care închide individul „în imanența propriei rațiuni și a sentimentelor sale” (Evangelii gaudium, nr. 94).

Al doilea anulează valoarea harului pentru a se încrede numai în propriile forțe, dând loc „unui elitism narcisist și autoritar, unde în loc de a evangheliza se analizează și se clasifică ceilalți, și în loc de a se facilita accesul la har se consumă energiile în a controla” (Evangelii gaudium, nr. 94).

Aceste forme deformate ale creștinismului pot avea consecințe dezastruoase pentru viața Bisericii.

18. Din ceea ce am voit să amintesc mai sus rezultă clar că liturgia este, prin însăși natura sa, antidotul cel mai eficace împotriva acestor otrăvuri. Desigur, vorbesc despre liturgie în sensul său teologic și nu – așa cum afirma deja Papa Pius al XII-lea – ca drept ceremonial decorativ sau simplă sumă de legi și de precepte care reglementează cultul^[6].

19. Dacă gnosticismul ne intoxică cu otrava subiectivismului, celebrarea liturgică ne eliberează din închisoarea unei autoreferențialități hrănite de propria rațiune sau de propria simțire: acțiunea de celebrare nu aparține individului, ci lui Cristos-Biserica, totalității credincioșilor uniți în Cristos. Liturgia nu spune „eu”, ci „noi”, și orice limitare a mărimii acestui „noi” este întotdeauna demonică. Liturgia nu ne lasă singuri în căutarea unei presupuse cunoașteri individuale a misterului lui Dumnezeu, ci ne ia de mână, împreună, ca adunare, pentru a ne conduce în misterul pe care Cuvântul și semnele sacramentale ni-l revelează. Și face aceasta în mod coerent cu acțiunea lui Dumnezeu, urmând calea întrupării, prin limbajul simbolic al corpului care se extinde în lucruri, în spațiu și în timp.

20. Dacă neo-pelagianismul ne intoxică cu prezumția unei mântuiri câștigate cu forțele noastre, celebrarea liturgică ne purifică proclamând gratuitatea darului mântuirii primite în credință. A participa la jertfa euharistică nu este o cucerire a noastră, ca și cum am putea să ne lăudăm cu aceasta în fața lui Dumnezeu și a fraților. Începutul fiecărei celebrări îmi amintește cine sunt, cerându-mi să-mi mărturisesc păcatul meu și trimițându-mă să o implor pe Fericita pururea Fecioară Maria, pe îngeri, pe sfinți și pe toți frații și surorile, ca să-l roage pentru mine pe Domnul: desigur, nu suntem vrednici să intrăm în casa sa, avem nevoie de un cuvânt al său pentru a fi mântuiți (cf. Mt 8,8). Nu avem altă laudă decât în crucea Domnului nostru Isus Cristos (cf. Gal 6,14). Liturgia nu are nimic de-a face cu un moralism ascetic: este darul Paștelui Domnului care, primit cu docilitate, face nouă viața noastră. Nu se intră în cenacol decât prin forța de atracție a dorinței sale de a mânca Paștele cu noi: Desiderio desideravi hoc Pascha manducare vobiscum, antequam patiar (Lc 22,15).

A redescoperi în fiecare zi frumusețea adevărului celebrării creștine

21. Însă trebuie să fim atenți: pentru ca antidotul liturgiei să fie eficace, ni se cere să redescoperim în fiecare zi frumusețea adevărului celebrării creștine. Mă refer încă o dată la sensul său teologic, așa cum l-a descris în mod minunat nr. 7 din Sacrosanctum Concilium: liturgia este preoția lui Cristos revelat și dăruit nouă în Paștele său, făcut prezent și activ astăzi prin semne sensibile (apă, ulei, pâine, vin, gesturi, cuvinte) pentru ca Duhul, cufundându-ne în misterul pascal, să transforme toată viața noastră conformându-ne tot mai mult cu Cristos.

22. Redescoperirea continuă a frumuseții liturgiei nu este căutarea unui estetism ritual, care se complace numai în îngrijirea formalității exterioare a unui rit sau se satisface cu o respectare scrupuloasă a rubricilor. Desigur, această afirmație nu vrea în niciun mod să aprobe atitudinea opusă care confundă simplitatea cu o banalitate neglijentă, esențialul cu o superficialitate ignorantă, concretețea acțiunii rituale cu un funcționalism practic exasperant.

23. Să ne înțelegem: fiecare aspect al celebrării trebuie îngrijit (spațiu, timp, gesturi, cuvinte, obiecte, veșminte, cântare, muzică…) și fiecare rubrică trebuie respectată: ar fi suficientă această atenție pentru a evita să i se fure adunării ceea ce i se cuvine, adică misterul pascal celebrat în modalitatea rituală pe care Biserica o stabilește. Chiar dacă și calitatea, și norma acțiunii celebrative ar fi garantate, aceasta nu ar fi suficient pentru a face deplină participarea noastră.

Uimirea față de misterul pascal: parte esențială a actului liturgic

24. Dacă ne-ar lipsi uimirea față de misterul pascal care se face prezent în concretețea semnelor sacramentale, cu adevărat am risca să fim impermeabili la oceanul de har care inundă fiecare celebrare. Nu sunt suficiente eforturile lăudabile în favoarea unei calități mai bune a celebrării și nici o chemare la interiorizare: și aceasta din urmă riscă să se reducă la o subiectivitate goală, dacă nu primim revelația misterului creștin. Întâlnirea cu Dumnezeu nu este rod al unei căutări interioare individuale a lui, ci este un eveniment dăruit: îl putem întâlni pe Dumnezeu prin gestul nou al întrupării, care la ultima Cină ajunge până la punctul extrem de a dori să fie mâncat de noi. Cum se poate întâmpla nenorocirea de a ne sustrage de la fascinația frumuseții acestui dar?

25. Când spun uimire față de misterul pascal, nu înțeleg în niciun caz ceea ce uneori mi se pare că vrea să se exprime cu expresia vagă „simț al misterului”: uneori, se spune că printre presupusele acuze împotriva reformei liturgice există și acela că a fost eliminat din celebrare acest simț. Uimirea despre care vorbesc nu este un soi de rătăcire în fața unei realități obscure sau a unui rit enigmatic, ci este, dimpotrivă, uimirea față de faptul că planul de mântuire al lui Dumnezeu ne-a fost revelat în Paștele lui Isus (cf. Ef 1,3-14), a cărui eficacitate continuă să ajungă la noi în celebrarea „tainelor”, adică a sacramentelor. Este adevărat că plinătatea revelației are, față de imperfecțiunea noastră umană, un excedent care ne transcende și care își va avea împlinirea sa la sfârșitul timpurilor, când Domnul se va întoarce. Dacă uimirea este adevărată, nu există niciun risc ca alteritatea prezenței lui Dumnezeu să nu fie percepută, chiar și în apropierea pe care întruparea a voit-o. Dacă reforma ar fi eliminat acel „simț al misterului”, ar fi fost mai mult o notă de merit decât un cap de acuzare. Frumusețea, ca și adevărul, generează mereu uimire și atunci când acestea fac referire la misterul lui Dumnezeu, duc la adorație.

26. Uimirea este parte esențială a actului liturgic, pentru că este atitudinea celui care știe că se află în fața particularității gesturilor simbolice; este uimirea celui care experimentează forța simbolului, care nu constă în a trimite la un concept abstract, ci în faptul de a conține și a exprima în concretețea sa ceea ce semnifică.

Necesitatea unei formări liturgice serioase și vitale

27. Așadar, problema fundamentală este aceasta: cum se poate recupera capacitatea de a trăi în plinătate acțiunea liturgică? Reforma Conciliului are ca obiectiv acest lucru. Provocarea este foarte angajantă, pentru că omul modern – nu la fel în toate culturile – a pierdut capacitatea de a se confrunta cu acțiunea simbolică, acțiune care este trăsătură esențială a actului liturgic.

28. Postmodernitatea – în care omul se simte și mai rătăcit, fără referințe de niciun tip, lipsit de valori, deoarece i-au devenit indiferente, orfan de toate, într-o fragmentare în care pare imposibil un orizont de sens – este și apăsată de moștenirea grea pe care epoca precedentă ne-a lăsat-o, făcută din individualism și subiectivism (care încă o dată amintesc de pelagianism și gnosticism), precum și de un spiritualism abstract care contrazice însăși natura omului, spirit întrupat și, prin urmare, capabil în sine de acțiune și de înțelegere simbolică.

29. Biserica reunită în Conciliu a voit să se confrunte cu realitatea modernității, reafirmând conștiința că este sacrament al lui Cristos, lumină a neamurilor (Lumen gentium), punându-se în ascultare religioasă a Cuvântului lui Dumnezeu (Dei Verbum) și recunoscând ca proprii bucuriile și speranțele (Gaudium et spes) oamenilor de astăzi. Marile constituții conciliare nu sunt separabile și nu este întâmplător că această unică mare reflecție a Conciliului Ecumenic – cea mai înaltă exprimare a sinodalității Bisericii de a cărei bogăție eu sunt chemat să fiu, cu voi toți, păzitor – a început de la liturgie (Sacrosanctum Concilium).

30. Încheind a doua sesiune a Conciliului (4 decembrie 1963), Sfântul Paul al VI-lea se exprima astfel:

„De altfel, această discuție pasionată și complexă n-a fost deloc fără un rod copios: de fapt, acea temă care a fost tratată înainte de toate și care, într-un anumit sens, este proeminentă în Biserică, atât prin natura sa, cât și prin demnitate – vrem să spunem liturgia sacră -, a ajuns la încheiere fericită și este promulgată astăzi de noi cu rit solemn. Pentru acest motiv, sufletul nostru tresaltă de bucurie sinceră. Într-adevăr, în acest fapt observăm că a fost respectată ordinea justă a valorilor și obligațiilor: în acest mod am recunoscut că locul de onoare trebuie rezervat lui Dumnezeu; că noi, ca primă obligație, suntem ținuți să înălțăm rugăciuni către Dumnezeu; că liturgia sacră este izvorul primar al acelui schimb divin în care ne este comunicată viața lui Dumnezeu, este prima școală a sufletului nostru, este primul dar care trebuie oferit de noi poporului creștin, unit cu noi în credință și în perseverența rugăciunii; în sfârșit, prima invitație adresată omenirii de a dezlega limba sa mută în rugăciuni sfinte și sincere și de a simți acea forță regeneratoare inefabilă a sufletului, care este cuprinsă în cântarea laudelor lui Dumnezeu împreună și în speranța oamenilor, prin Isus Cristos și în Duhul Sfânt”^[7].

31. Nu pot să mă opresc în această scrisoare asupra bogăției fiecărei expresii, lucru pe care vi-l las vouă spre meditare. Dacă liturgia este „culmea spre care tinde acțiunea Bisericii și, în același timp, izvorul din care provine toată energia sa” (Sacrosanctum Concilium, nr. 10), înțelegem bine ce anume este în joc în problema liturgică. Ar fi banal să se citească tensiunile, din păcate prezente în jurul celebrării, ca o simplă divergență între diferite sensibilități față de o formă rituală. Problematica este, înainte de toate, ecleziologică. Nu văd cum se poate spune că cineva recunoaște validitatea Conciliului – deși mă uimește puțin faptul că un catolic poate pretinde să nu facă aceasta -, și nu primește reforma liturgică născută din Sacrosanctum Concilium, care exprimă realitatea liturgiei în conexiune intimă cu viziunea despre Biserică, descrisă în mod minunat de Lumen gentium. Pentru aceasta – așa cum am explicat în scrisoarea trimisă tuturor episcopilor – am simțit datoria de a afirma că toate „cărțile liturgice promulgate de sfinții pontifi Paul al VI-lea și Ioan Paul al II-lea, în conformitate cu decretele Conciliului al II-lea din Vatican, sunt unica exprimare a lui lex orandi a Ritului Roman” („Motu Proprio” Traditionis custodes, art. 1).

Neacceptarea reformei, precum și o înțelegere superficială a ei ne abat de la angajarea de a găsi răspunsurile la întrebarea pe care o repet iarăși: Cum să creștem în capacitatea de a trăi acțiunea liturgică în plinătate? Cum să continuăm să ne uimim de ceea ce are loc în celebrare sub ochii noștri? Avem nevoie de o formare liturgică serioasă și vitală.

32. Să ne întoarcem iarăși în cenacol la Ierusalim: în dimineața de Rusalii se naște Biserica, o celulă inițială a noii umanități. Numai comunitatea de bărbați și femei, reconciliați pentru că sunt iertați, vii pentru că el este viu, adevărați pentru că sunt locuiți de Duhul adevărului, poate deschide spațiul îngust al individualismului spiritual.

33. Comunitatea de la Rusalii poate să frângă Pâinea, având certitudinea că Domnul este viu, înviat din morți, prezent cu al său cuvânt, cu gesturile sale, cu ofranda trupului și a sângelui său. Din acel moment, celebrarea devine locul privilegiat, nu unicul, al întâlnirii cu el. Noi știm că numai grație acestei întâlniri omul devine pe deplin om. Numai Biserica de la Rusalii poate concepe omul ca persoană, deschis la o relație deplină cu Dumnezeu, cu creația și cu frații.

34. Aici se pune problema decisivă a formării liturgice. Spune Guardini: „Așa este schițată și prima misiune practică: susținuți de această transformare interioară a timpului nostru, trebuie să învățăm din nou să ne punem în fața raportului religios ca oameni în sens deplin”^[8]. Acest lucru face posibilă liturgia, la asta trebuie să ne formăm. Același Guardini nu ezită să afirme că, fără formare liturgică, „reformele în rit și în text nu ajută mult”^[9]. Nu intenționez acum să tratez în mod exhaustiv tema foarte bogată a formării liturgice: aș vrea să ofer numai câteva idei de reflecție. Cred că putem distinge două aspecte: formarea pentru liturgie și formarea de către liturgie. Primul este funcțional pentru al doilea care este esențial.

35. Este necesar să găsim canalele pentru o formare precum studiul liturgiei: pornind de la mișcarea liturgică, s-a făcut mult în acest sens, cu contribuțiile prețioase ale multor învățați și ale instituțiilor academice. Totuși, trebuie răspândite aceste cunoștințe în afara cadrului academic, în mod accesibil, pentru ca fiecare credincios să crească într-o cunoaștere a sensului teologic al liturgiei – este problema decisivă și fundamentală pentru orice cunoștință și orice practică liturgică -, precum și în dezvoltarea celebrării creștine, dobândind capacitatea de a înțelege textele eucologice (rugăciunile liturgice), dinamica rituală și valența lor antropologică.

36. Mă gândesc la normalitatea adunărilor noastre pentru a celebra Euharistia în ziua Domnului, duminică după duminică, Paște după Paște, în momentele deosebite ale vieții fiecăruia și ale comunității, în diferitele vârste ale vieții: slujitorii hirotoniți desfășoară o acțiune pastorală de importanță primară atunci când iau de mână credincioșii botezați pentru a-i conduce în experiența repetată a Paștelui. Să ne amintim mereu că Biserica, Trupul lui Cristos, este subiectul care celebrează, nu numai preotul. Cunoașterea care vine din studiu este numai primul pas pentru a putea intra în misterul celebrat. Este evident că pentru a putea conduce frații și surorile, slujitorii care prezidează adunarea trebuie să cunoască drumul fie pentru că l-au studiat pe harta științei teologice, fie pentru că l-au frecventat în practica unei experiențe de viață vie, hrănită de rugăciune, desigur nu numai ca angajare de îndeplinit. În ziua hirotonirii, fiecare preot îl aude pe episcop spunându-i: „Dă-ți seama de ceea ce vei face, imită ceea ce vei celebra, conformează-ți viața după misterul crucii lui Cristos Domnul”^[10].

37. Și planificarea studiului liturgiei în seminarii trebuie să țină cont de capacitatea extraordinară pe care celebrarea o are în ea însăși de a oferi o viziune organică a științei teologice. Fiecare disciplină a teologiei, conform perspectivei specifice, trebuie să arate propria conexiune intimă cu liturgia, în virtutea căreia se revelează și se realizează unitatea formării sacerdotale (cf. Sacrosanctum Concilium, nr. 16). O planificare liturgico-sapiențială a formării teologice în seminarii ar avea cu siguranță și efecte pozitive în acțiunea pastorală. Nu există aspect al vieții ecleziale care să nu găsească în ea culmea și izvorul său. Pastorația de ansamblu, organică, integrată, mai mult decât rezultatul unor programe elaborate, este consecința punerii în centrul vieții comunității a celebrării euharistice duminicale, fundament al comuniunii. Înțelegerea teologică a liturgiei nicidecum nu ne permite să înțelegem aceste cuvinte ca și cum totul s-ar reduce la aspectul cultual. O celebrare care nu evanghelizează nu este autentică, așa cum nu este autentică o vestire care nu duce la întâlnirea cu Cel Înviat în celebrare: apoi, ambele, fără mărturia carității, sunt ca o aramă care sună sau ca un chimval care zăngănește (cf. 1Cor 13,1).

38. Pentru slujitori și pentru toți cei botezați, formarea liturgică, în această primă semnificație a sa, nu este ceva despre care se poate crede că s-a cucerit o dată pentru totdeauna; deoarece darul misterului celebrat depășește capacitatea noastră de cunoaștere, această angajare va trebui desigur să însoțească formarea permanentă a fiecăruia, cu umilința celor mici, atitudine care deschide la uimire.

39. O ultimă observație despre seminarii: în afară de studiu, trebuie să ofere și posibilitatea de a experimenta o celebrare nu numai exemplară din punct de vedere ritual, ci autentică, vitală, care să permită trăirea acelei comuniuni adevărate cu Dumnezeu, la care trebuie să tindă și știința teologică. Numai acțiunea Duhului poate perfecționa cunoașterea pe care o avem despre misterul lui Dumnezeu, care nu este o problemă de înțelegere mentală, ci de relație care atinge viața. Această experiență este fundamentală pentru ca, odată deveniți slujitori hirotoniți, să poată însoți comunitățile în același parcurs de cunoaștere a misterului lui Dumnezeu, care este mister de iubire.

40. Această ultimă considerație ne face să reflectăm asupra celei de-a doua semnificații cu care putem înțelege expresia „formare liturgică”. Mă refer la faptul de a fi formați, fiecare după vocația sa, prin participarea la celebrarea liturgică. Și cunoașterea prin studiu, despre care tocmai am vorbit, pentru ca să nu devină raționalism, trebuie să fie funcțională pentru realizarea acțiunii formatoare a liturgiei în fiecare om care crede în Cristos.

41. Din cele spuse despre natura liturgiei rezultă clar că o cunoaștere a misterului lui Cristos – problemă decisivă pentru viața noastră – nu constă într-o asimilare mentală a unei idei, ci într-o implicare existențială reală cu propria persoană. În acest sens, liturgia nu se referă la „cunoaștere”, și scopul său nu este în primul rând pedagogic (deși are o mare valoare pedagogică, cf. Sacrosanctum Concilium, nr. 33), ci este lauda, aducerea de mulțumire pentru Paștele Fiului, a cărui forță de mântuire ajunge în viața noastră. Celebrarea se referă la faptul de a fi docili față de acțiunea Duhului care lucrează până când este format Cristos în noi (cf. Gal 4,19). Plinătatea formării noastre este conformarea cu Cristos. Repet: nu este vorba de un proces mental, abstract, ci de faptul de a deveni el. Acesta este scopul pentru care a fost dăruit Duhul, a cărui acțiune este mereu și în mod exclusiv aceea de a forma Trupul lui Cristos. Așa este cu pâinea euharistică, așa este pentru fiecare botezat chemat să devină tot mai mult ceea ce a primit în dar la Botez, adică faptul de a fi membru al Trupului lui Cristos. Scrie Leon cel Mare: „Participarea noastră la trupul și la sângele lui Cristos nu are altă menire decât să ne facă să devenim ceea ce mâncăm”^[11].

42. Această implicare existențială are loc – în continuitate și coerență cu modul Întrupării – pe cale sacramentală. Liturgia este făcută din lucruri care sunt exact opusul abstracțiilor spirituale: pâine, vin, ulei, apă, parfum, foc, cenușă, piatră, stofă, culori, corp, cuvinte, sunete, tăceri, gesturi, spațiu, mișcare, acțiune, ordin, timp, lumină. Toată creația este manifestare a iubirii lui Dumnezeu: de când iubirea însăși s-a manifestat în plinătate în crucea lui Isus, toată creația este atrasă de ea. Toată creația este asumată pentru a fi pusă în slujba întâlnirii cu Cuvântul întrupat, răstignit, mort, înviat, înălțat la Tatăl. Este așa cum se cântă rugăciunea asupra apei pentru izvorul baptismal, dar și cea asupra uleiului pentru sfânta crismă, și cuvintele prezentării pâinii și vinului, roade ale pământului și ale muncii omului.

43. Liturgia dă glorie lui Dumnezeu nu pentru ca noi să putem adăuga ceva la frumusețea luminii inaccesibile în care el locuiește (cf. 1Tim 6,16) sau la perfecțiunea cântului îngeresc care răsună veșnic în lăcașurile cerești. Liturgia dă glorie lui Dumnezeu, pentru că ne permite, aici, pe pământ, să-l vedem pe Dumnezeu în celebrarea misterelor și, văzându-l, să luăm viață din Paștele său: noi, care fiind morți din cauza greșelilor, prin har am fost readuși la viață împreună cu Cristos (cf. Ef 2,5), suntem gloria lui Dumnezeu. Irineu, doctor unitatis, ne amintește aceasta: „Gloria lui Dumnezeu este omul viu și viața omului constă în vederea lui Dumnezeu: dacă deja revelația lui Dumnezeu prin creație dă viață tuturor ființelor care trăiesc pe pământ, cu cât mai mult este cauză de viață manifestarea Tatălui prin Cuvânt pentru cei care-l văd pe Dumnezeu!”^[12]

44. Scrie Guardini: „Cu aceasta se schițează prima misiune a lucrării de formare liturgică: omul trebuie să devină din nou capabil de simboluri”^[13]. Această angajare îi privește pe toți, slujitori hirotoniți și credincioși. Misiunea nu este ușoară, pentru că omul modern a devenit analfabet, nu mai știe să citească simbolurile, aproape că nu suspectează nici măcar existența lor. Acest lucru se întâmplă și cu simbolul corpului nostru. Este simbol pentru că e unire intimă de suflet și trup, vizibilitate a sufletului spiritual în ordinea corporalului și în aceasta constă unicitatea umană, specificul persoanei, care nu poate fi redus la orice altă formă de ființă vie. Deschiderea noastră către transcendent, către Dumnezeu este constitutivă: a nu o recunoaște ne duce în mod inevitabil la o necunoaștere a lui Dumnezeu, precum și o necunoaștere de sine. Este suficient a vedea modul paradoxal cu care este tratat corpul: când îngrijit în mod aproape obsesiv, urmărind mitul unei tinereți veșnice, când redus la o materialitate căreia îi este negată orice demnitate. Fapt este că nu i se poate da o valoare corpului numai prin corp. Orice simbol este, în același timp, puternic și fragil: dacă nu este respectat, dacă nu este tratat pentru ceea ce este, se strică, pierde din forță, devine nesemnificativ.

Nu mai avem privirea Sfântului Francisc care vedea soarele – pe care-l numea frate, pentru că așa îl simțea -, îl vedea frumos și strălucitor cu mare splendoare [bellu e radiante cum grande splendore] și, plin de uimire, cânta: este un simbol al tău, Preaînalte [de te Altissimu, porta significatione]^[14]. Faptul de a fi pierdut capacitatea de a înțelege valoarea simbolică a corpului și a oricărei creaturi face ca limbajul simbolic al liturgiei să fie aproape inaccesibil pentru omul modern. Totuși, nu este vorba de a renunța la acest limbaj: nu este posibil să renunțăm la el, fiindcă este ceea ce Preasfânta Treime a ales pentru a ajunge la noi în trupul Cuvântului. Mai degrabă, e vorba de a recupera capacitatea de a pune și de a înțelege simbolurile liturgiei. Nu trebuie să disperăm, pentru că în om această dimensiune, așa cum tocmai am spus, este constitutivă și, în pofida relelor materialismului și spiritualismului – ambele negări ale unității dintre trup și suflet -, mereu gata să iasă din nou în evidență, ca orice adevăr.

45. Așadar, întrebarea pe care ne-o punem este: Cum să redevenim capabili de simboluri? Cum să știm din nou să le citim pentru a le putea trăi? Știm bine că celebrarea sacramentelor este – prin harul lui Dumnezeu – eficace în ea însăși (ex opere operato), dar aceasta nu garantează o implicare deplină a persoanelor fără un mod adecvat de a sta în fața limbajului celebrării. Lectura simbolică nu este un fapt de cunoaștere mentală, de dobândire de concepte, ci este experiență vitală.

46. Înainte de toate, trebuie să redobândim încredere față de creație. Vreau să spun că lucrurile – cu care „sunt făcute” sacramentele – vin de la Dumnezeu, sunt orientate spre el și au fost asumate de el, în mod deosebit cu întruparea, ca să devină instrumente de mântuire, vehicule ale Duhului, canale de har. Aici se percepe toată distanța fie de viziunea materialistă, fie de cea spiritualistă. Dacă lucrurile create sunt parte indispensabilă a acțiunii sacramentale care realizează mântuirea noastră, trebuie să ne predispunem față de ele cu o privire nouă, nu superficială, respectuoasă, recunoscătoare. Încă de la origine ele conțin germenul harului sfințitor al sacramentelor.

47. Altă problemă decisivă – reflectând tot asupra modului în care liturgia ne formează – este educația necesară pentru a putea dobândi atitudinea interioară care ne permite să folosim și să înțelegem simbolurile liturgice. Exprim aceasta în mod simplu. Mă gândesc la părinți și, încă și mai mult, la bunici, dar și la parohii și cateheții noștri. Mulți dintre noi am învățat puterea gesturilor liturgiei – ca de exemplu, semnul crucii, faptul de a sta în genunchi, formulele credinței noastre – chiar de la ei. Poate că nu avem amintirea vie, dar cu ușurință ne putem imagina gestul unei mâini mai mari care ia mâna mică a unui copil și o însoțește lent în facerea pentru prima dată a semnului mântuirii noastre. Mișcarea este însoțită de cuvinte, lente și ele, ca și cum ar vrea să ia în posesie fiecare clipă a acelui gest, întregul corp: „În numele Tatălui… și al Fiului… și al Sfântului Duh… Amin”, pentru a lăsa după aceea mâna copilului și a-l privi cum repetă singur, gata să vină în ajutorul său, acel gest de acum înmânat, ca o haină care va crește cu el, îmbrăcându-l în modul în care numai Duhul cunoaște. Din acel moment, gestul, forța lui simbolică, ne aparține sau, ar fi mai bine să spunem, noi îi aparținem lui, ne dă formă, suntem formați de el. Nu sunt de folos prea multe discursuri, nu este necesar să înțelegem totul despre acel gest: trebuie să fim mici fie în înmânarea lui, fie în primirea lui. Restul este opera Duhului. Așa am fost inițiați în limbajul simbolic. Nu putem lăsa să ni se fure această bogăție. Crescând, vom putea avea mai multe mijloace pentru a putea înțelege, dar mereu cu condiția de a rămâne mici.

Ars celebrandi

48. Un mod pentru a păzi și a adânci înțelegerea vitală a simbolurilor liturgiei este, cu siguranță, grija pentru arta de a celebra (ars celebrandi). Și această expresie este obiectul diferitelor interpretări. Ea se clarifică dacă este înțeleasă având ca referință sensul teologic al liturgiei, descris în Sacrosanctum Concilium la nr. 7 și pe care l-am amintit de mai multe ori. Ars celebrandi nu poate fi redusă numai la respectarea unui aparat de rubrici și nici nu poate fi gândită ca o fantezistă – uneori sălbatică – creativitate fără reguli. Ritul este în sine însuși normă, și norma nu este niciodată scop în sine, ci mereu în slujba realității mai înalte pe care vrea s-o păzească.

49. Ca orice artă, cere diferite cunoștințe.

Înainte de toate, înțelegerea dinamismului care descrie liturgia. Momentul acțiunii de celebrare este locul în care misterul pascal devine prezent prin memorial, pentru ca botezații, în virtutea participării lor, să-l poată experimenta în viața lor: fără această înțelegere, cu ușurință se cade în exterioritate (mai mult sau mai puțin rafinată) și în rubricism (mai mult sau mai puțin rigid).

Apoi, trebuie cunoscut cum acționează Duhul Sfânt în fiecare celebrare: arta de a celebra trebuie să fie în sintonie cu acțiunea Duhului. Numai așa va fi liberă de subiectivisme, care sunt rodul prevalenței sensibilităților individuale, și de culturalisme, care sunt achiziții de elemente culturale lipsite de simț critic, care nu au nimic de-a face cu un proces corect de înculturare.

În sfârșit, este necesară cunoașterea dinamicii limbajului simbolic, particularitatea, eficacitatea sa.

50. Din aceste scurte referințe rezultă clar că arta de a celebra nu se poate improviza. Ca orice artă, cere concentrare asiduă. Unui artizan îi este suficientă tehnica; unui artist, în afară de cunoștințele tehnice, nu-i poate lipsi inspirația, care este o formă pozitivă de posesie: artistul, cel adevărat, nu posedă o artă, este posedat de ea. Nu înveți arta de a celebra, pentru că frecventezi un curs de public speaking sau de tehnici de comunicare convingătoare (nu judec intențiile, văd efectele). Orice instrument poate fi util, dar trebuie să fie supus mereu naturii liturgiei și acțiunii Duhului. Este nevoie de o dedicare diligentă pentru celebrare, lăsând ca însăși celebrarea să ne transmită arta sa. Scrie Guardini: „Trebuie să ne dăm seama cât de profund suntem încă înrădăcinați în individualism și în subiectivism, cât suntem de dezobișnuiți cu amintirea mărețiilor și cât de mică este măsura vieții noastre religioase. Trebuie să trezim simțul pentru stilul mare al rugăciunii, voința de a implica și în ea existența noastră. Dar calea spre aceste ținte este disciplina, renunțarea la o sentimentalitate morbidă; o muncă serioasă, desfășurată în ascultare față de Biserică, în raport cu ființa noastră și cu comportamentul nostru religios”^[15]. Așa se învață arta de a celebra.

51. Vorbind despre această temă, suntem tentați să credem că se referă numai la slujitorii hirotoniți care desfășoară slujirea prezidării. În realitate, este o atitudine pe care toți botezații sunt chemați s-o trăiască. Mă gândesc la toate gesturile și cuvintele care aparțin comunității: adunarea, intrarea în procesiune, faptul de a sta așezați, în picioare, în genunchi, cântarea, faptul de a sta în tăcere, aclamația, privirea, ascultarea. Sunt multe moduri cu care adunarea, ca un singur om (Neh 8,1), participă la celebrare. Când toți împreună fac același gest, când toți împreună vorbesc într-un singur glas, transmit fiecăruia forța întregii adunări. Este o uniformitate care nu numai că nu mortifică, ci, dimpotrivă, educă pe fiecare credincios să descopere unicitatea autentică a propriei personalități, nu în atitudini individualiste, ci având conștiința de a fi un singur trup. Nu este vorba de a trebui să se respecte un protocol liturgic: mai degrabă este vorba de o „disciplină” – în sensul folosit de Guardini – care, dacă este respectată cu autenticitate, ne formează: sunt gesturi și cuvinte care fac ordine în lumea noastră interioară făcându-ne să trăim sentimente, atitudini, comportamente. Nu sunt enunțarea unui ideal din care să încercăm să ne inspirăm, ci sunt o acțiune care implică trupul în totalitatea sa, adică în unitatea sa de suflet și de trup.

52. Între gesturile rituale care aparțin întregii adunări, tăcerea ocupă un loc de o importanță absolută. De mai multe ori este prescrisă în mod expres în rubrici: toată celebrarea euharistică este cufundată în tăcerea care precede începutul său și marchează fiecare clipă a desfășurării sale rituale. De fapt, este prezentă la actul penitențial; după invitația la rugăciune; în liturgia cuvântului (înainte de lecturi, între lecturi și după omilie); în rugăciunea euharistică; după împărtășanie^[16]. Nu este vorba de un refugiu în care să ne ascundem pentru o izolare intimistă, suportând ritualul ca și cum ar fi o distragere a atenției: o astfel de tăcere ar fi în contradicție cu însăși esența celebrării. Tăcerea liturgică este mult mai mult: este simbolul prezenței și al acțiunii Duhului Sfânt care însuflețește toată acțiunea de celebrare, pentru acest motiv constituind adesea culmea unei secvențe rituale. Tocmai pentru că este simbol al Duhului, are forța de a exprima acțiunea sa multiformă. Astfel, reparcurgând momentele pe care le-am amintit mai sus, tăcerea îndeamnă la căință și la dorința de convertire; trezește ascultarea Cuvântului și rugăciunea; dispune la adorarea trupului și sângelui lui Cristos; sugerează fiecăruia, în intimitatea comuniunii, ceea ce Duhul vrea să realizeze în viață pentru a ne conforma cu Pâinea frântă. Pentru aceasta, suntem chemați să facem cu grijă extremă gestul simbolic al tăcerii: în el Duhul ne dă formă.

53. Fiecare gest și fiecare cuvânt conține o acțiune precisă care este mereu nouă, pentru că întâlnește o clipă mereu nouă a vieții noastre. Explic cu un singur exemplu simplu. Îngenunchem pentru a-i cere iertare; pentru a apleca orgoliul nostru; pentru a-i încredința lui Dumnezeu plânsul nostru; pentru a implora intervenția sa; pentru a-i mulțumi pentru un dar primit: este mereu același gest care exprimă în mod esențial faptul că suntem mici în fața lui Dumnezeu. Totuși, făcut în diferite momente ale vieții noastre, plăsmuiește interioritatea noastră profundă pentru a se manifesta apoi în exterior în relația noastră cu Dumnezeu și cu frații. Și îngenuncherea trebuie făcută cu artă, adică având o conștiință deplină cu privire la sensul său simbolic și la necesitatea pe care o avem de a exprima prin intermediul lui modul nostru de a sta în prezența Domnului. Dacă toate acestea sunt adevărate pentru un gest simplu, cu cât mai adevărat va fi pentru celebrarea Cuvântului? Ce artă suntem chemați să învățăm în proclamarea Cuvântului, în ascultarea lui, în a-l face inspirație a rugăciunii noastre, în a-l face să devină viață? Toate acestea merită grija maximă, nu formală, exterioară, ci vitală, interioară pentru că fiecare gest și fiecare cuvânt al celebrării, exprimat cu „artă”, formează personalitatea creștină a fiecăruia și a comunității.

54. Dacă este adevărat că ars celebrandi se referă la toată adunarea care celebrează, este la fel de adevărat că slujitorii hirotoniți trebuie să aibă o grijă deosebită față de ea. Vizitând comunitățile creștine, am observat adesea că modul lor de a trăi celebrarea este condiționat – în sens bun, dar, din păcate, și rău – de modul în care parohul lor prezidează adunarea. Am putea spune că există diferite „modele” de prezidare. Iată o posibilă listă de atitudini care, deși sunt opuse între ele, caracterizează prezidarea în mod desigur nepotrivit: rigiditate austeră sau creativitate exasperantă; dezinvoltură grăbită sau încetineală exagerată: neglijență dezordonată sau meticulozitate excesivă; afabilitate supraabundentă sau impasibilitate sacră. În ciuda mărimii acestei game, cred că inadecvarea acestor modele are o rădăcină comună: un personalism exasperat al stilului de celebrare care, uneori, exprimă o manie greșit ascunsă de protagonism. Adesea, acest lucru devine mai evident atunci când celebrările noastre sunt transmise pe internet, fapt care nu este mereu oportun și asupra căruia ar trebui să reflectăm. E bine de remarcat că acestea nu sunt atitudinile cele mai răspândite, dar adesea adunările îndură aceste „maltratări”.

55. S-ar putea spune mult despre importanța și despre delicatețea prezidării. În mai multe ocazii m-am oprit asupra misiunii angajante de a ține omilia^[17]. Mă limitez acum la câteva considerații mai ample, voind mereu să reflectez cu voi despre modul în care suntem formați de liturgie. Mă gândesc la normalitatea Liturghiilor duminicale în comunitățile noastre: mă refer deci la preoți, dar implicit la toți slujitorii hirotoniți.

56. Preotul trăiește participarea sa tipică la celebrare în virtutea darului primit în sacramentul Preoției: acest caracter tipic se exprimă tocmai în prezidare. Ca toate funcțiile pe care este chemat să le desfășoare, nu este vorba în primul rând de o misiune acordată de comunitate, cât mai degrabă de consecința revărsării Duhului Sfânt primit la hirotonire, care îl abilitează pentru această misiune. Și preotul este format de prezidarea adunării care celebrează.

57. Pentru ca această slujire să fie făcută bine – chiar cu artă -, este de importanță fundamentală ca preotul să aibă, înainte de toate, o conștiință vie că este, prin milostivirea Domnului, o prezență deosebită a Celui Înviat. Slujitorul hirotonit este el însuși una dintre modalitățile de prezență a Domnului, care fac adunarea creștină unică, diferită de oricare alta (cf. Sacrosanctum Concilium, nr. 7). Acest fapt dă valoare „sacramentală” – în sens amplu – tuturor gesturilor și cuvintelor celui care prezidează. Adunarea are dreptul de a putea simți în acele gesturi și în acele cuvinte dorința pe care o are Domnul, astăzi ca și la ultima Cină, de a continua să mănânce Paștele cu noi. Așadar, protagonistul este Cel Înviat, și nicidecum imaturitatea noastră care caută să înfățișeze un rol și o atitudine, pe care nu le poate avea. Preotul însuși este copleșit de această dorință de comuniune pe care o are Domnul față de fiecare: este ca și cum ar fi pus în mijloc între inima arzătoare de iubire a lui Isus și inima fiecărui credincios, obiectul iubirii sale. A prezida Euharistia înseamnă a fi cufundați în cuptorul iubirii lui Dumnezeu. Când ne este dat să înțelegem, sau chiar numai să intuim, această realitate, cu siguranță nu mai avem nevoie de un directoriu care să ne impună un comportament adecvat. Dacă avem nevoie totuși de el, este din cauza împietririi inimii noastre. Norma cea mai înaltă și, prin urmare, mai angajantă este însăși realitatea euharistică, realitate care alege cuvinte, gesturi și sentimente, făcându-ne să înțelegem dacă sunt sau nu adecvate misiunii pe care o au de îndeplinit. Este evident că nici acest lucru nu se improvizează: este o artă, cere preotului atenție, adică o frecventare asiduă a focului de iubire pe care Domnul a venit să-l aducă pe pământ (cf. Lc 12,49).

58. Când prima comunitate creștină frânge pâinea, ascultând de porunca Domnului, face aceasta sub privirea Mariei care însoțește primii pași ai Bisericii: „într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Isus” (Fap 1,14). Fecioara Mamă „supraveghează” gesturile Fiului său, încredințate apostolilor. Așa cum a păstrat în sânul său, după ce a primit cuvintele îngerului Gabriel, Cuvântul făcut trup, Fecioara păstrează încă o dată în sânul Bisericii acele gesturi care fac trupul Fiului său. Preotul, care în virtutea darului primit odată cu sacramentul Preoției repetă acele gesturi, este păstrat în sânul Fecioarei. Este nevoie de o normă pentru a spune cum trebuie el să se comporte?

59. Deveniți instrumente pentru a face să izbucnească focul iubirii sale pe pământ, ocrotiți la sânul Mariei, Fecioara făcută Biserică (așa cum cânta Sfântul Francisc), preoții să se lase modelați de Duhul care vrea să ducă la împlinire opera pe care a început-o la hirotonirea lor. Acțiunea Duhului le oferă posibilitatea de a exercita prezidarea adunării euharistice cu teama lui Petru, conștient că este păcătos (cf. Lc 5,1-11), cu umilința puternică a slujitorului suferind (cf. Is 42 etc.), cu dorința de „a fi mâncați” de poporul care le-a fost încredințat în exercitarea zilnică a slujirii lor.

60. Însăși celebrarea educă preotul la această calitate a prezidării și nu – repet acest lucru – o adeziune mentală, chiar dacă toată mintea noastră, precum și sensibilitatea noastră este implicată în ea. Așadar, preotul este format la prezidare de cuvintele și de gesturile pe care liturgia le pune pe buzele sale și în mâinile sale.

Nu șade pe un tron^[18], pentru că Domnul domnește cu umilința celui care slujește.

Nu fură centralitatea altarului, semn al lui Cristos din a cărui coastă străpunsă au izvorât sângele și apa, izvor al sacramentelor Bisericii și centru al laudei noastre și al aducerii comune de mulțumire^[19].

Apropiindu-se de altar pentru ofrandă, preotul este educat la umilință și la căință de cuvintele: „În duhul smereniei și cu sufletul căit să fim primiți de tine, Doamne, iar jertfa noastră așa să se împlinească astăzi înaintea ta, încât să-ți placă ție, Doamne Dumnezeul meu”^[20].

Nu se poate făli pentru slujirea încredințată lui, pentru că liturgia îl invită să ceară să fie purificat, în semnul apei: „Spală-mă, Doamne, de vinovăția mea și curăță-mă de păcatul meu”^[21].

Cuvintele pe care liturgia le pune pe buzele sale au conținuturi diferite, care cer tonalități specifice: datorită importanței acestor cuvinte, preotului i se cere o adevărată ars celebrandi. Ele dau formă sentimentelor sale interioare, când în implorarea adusă Tatălui în numele adunării, când în exortația adresată adunării, când în aclamația făcută într-un singur glas cu toată adunarea.

La rugăciunea euharistică – în care toți botezații participă ascultând cu reverență și tăcere și intervenind cu aclamațiile^[22] – cel care prezidează are forța, în numele întregului popor sfânt, să amintească Tatălui ofranda Fiului său la ultima Cină, pentru ca acel dar imens să devină din nou prezent pe altar. La acea ofrandă participă cu oferirea de sine însuși. Preotul nu poate relata Tatălui ultima Cină fără a fi părtaș la ea. Nu poate spune: „Luați și mâncați din aceasta toți: acesta este Trupul meu care se jertfește pentru voi”, și să nu trăiască aceeași dorință de a oferi propriul trup, propria viață poporului încredințat lui. Este ceea ce are loc în exercitarea slujirii sale.

În toate acestea și în multe altele preotul este format continuu în acțiunea de celebrare.

* * *

61. Am vrut pur și simplu să ofer câteva reflecții care, cu siguranță, nu epuizează tezaurul imens al celebrării sfintelor taine. Cer tuturor episcopilor, preoților și diaconilor, formatorilor din seminarii, profesorilor din facultățile teologice și din școlile de teologie, tuturor cateheților și catehetelor să ajute poporul sfânt al lui Dumnezeu să soarbă din ceea ce este dintotdeauna primul izvor al spiritualității creștine. Suntem chemați încontinuu să redescoperim bogăția principiilor generale expuse în primele numere din Sacrosanctum Concilium, înțelegând legătura intimă între prima dintre constituțiile conciliare și toate celelalte. Pentru acest motiv, nu putem să ne întoarcem la acea formă rituală pe care părinții conciliari, cum Petro și sub Petro, au simțit necesitatea de a o reforma, aprobând, sub conducerea Duhului și conform conștiinței lor de păstori, principiile din care s-a născut reforma. Sfinții pontifi Paul al VI-lea și Ioan Paul al II-lea, aprobând cărțile liturgice reformate ex decreto Sacrosancti Œcumenici Concilii Vaticani II, au garantat fidelitatea reformei față de Conciliu. Pentru acest motiv, am scris Traditionis custodes, pentru ca Biserica să poată înălța, în varietatea limbilor, o singură și identică rugăciune capabilă să exprime unitatea sa^[23]. Această unitate, cum am scris deja, vreau să fie restabilită în toată Biserica de Rit Roman.

62. Aș vrea ca această scrisoare să ne ajute să reînsuflețim uimirea față de frumusețea adevărului celebrării creștine, să ne amintim de necesitatea unei formări liturgice autentice și să recunoaștem importanța unei arte de a celebra care să fie în slujba adevărului misterului pascal și a participării tuturor celor botezați, fiecare cu specificul vocației sale.

Toată această bogăție nu este departe de noi: este în bisericile noastre, în sărbătorile noastre creștine, în centralitatea duminicii, în forța sacramentelor pe care le celebrăm. Viața creștină este un drum continuu de creștere: suntem chemați să ne lăsăm formați cu bucurie și în comuniune.

63. Pentru aceasta, doresc să vă mai las o indicație pentru a continua pe drumul nostru. Vă invit să redescoperim sensul anului liturgic și al zilei Domnului: și acesta este un mandat al Conciliului (cf. Sacrosanctum Concilium, nr. 102-111).

64. În lumina celor amintite mai sus, înțelegem că anul liturgic este pentru noi posibilitatea de a crește în cunoașterea misterului lui Cristos, cufundând viața noastră în misterul Paștelui său, în așteptarea întoarcerii sale. Aceasta este o adevărată formare continuă. Viața noastră nu este o înșiruire întâmplătoare și haotică de evenimente, ci un parcurs care, din Paște în Paște, ne conformează cu el, așteptând speranța fericită și venirea Mântuitorului nostru, Isus Cristos^[24].

65. În scurgerea timpului pe care Paștele l-a făcut nou, la fiecare opt zile Biserica celebrează duminica evenimentul mântuirii. Duminica, înainte de a fi un precept, este un dar pe care Domnul îl oferă poporului său (pentru acest motiv, Biserica îl păstrează cu un precept). Celebrarea duminicală oferă comunității creștine posibilitatea de a fi formată de Euharistie. Duminică de duminică, însuși cuvântul Celui Înviat luminează existența noastră voind să realizeze în noi ceea ce a fost trimis să facă (cf. Is 55,10-11). Duminică de duminică, împărtășirea cu trupul și cu sângele lui Cristos vrea să facă și din viața noastră o jertfă plăcută Tatălui, în comuniunea fraternă care devine împărtășire, primire, slujire. Duminică de duminică, forța pâinii frânte ne susține în vestirea evangheliei în care se manifestă autenticitatea celebrării noastre.

Să abandonăm polemicile pentru a asculta împreună ce anume Duhul spune Bisericii, să păstrăm comuniunea, să continuăm să ne uimim în fața frumuseții liturgiei. Ne-a fost dăruit Paștele, să ne lăsăm ocrotiți de dorința pe care Domnul continuă să o aibă, aceea de a-l putea mânca împreună cu noi. Sub privirea Mariei, Mama Bisericii.

Dat la Roma, la Sfântul Ioan din Lateran, la 29 iunie, solemnitatea Sfinților Apostoli Petru și Paul, din anul 2022, al zecelea al pontificatului meu.

Toată omenirea să se cutremure,
universul să tremure și cerul să tresalte,
când pe altar, în mâna preotului,
este prezent Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu.
O, admirabilă înălțime și minunată condescendență!
O, umilință sublimă! O, sublimitate umilă,
ca Domnul universului,
Dumnezeu și Fiu al lui Dumnezeu,
să se umilească până acolo încât să se ascundă, pentru mântuirea noastră,
sub simpla formă a pâinii!
Priviți, fraților, umilința lui Dumnezeu
și deschideți în fața lui inimile voastre;
umiliți-vă și voi, pentru că sunteți înălțați de el.
Așadar, nu rețineți nimic pentru voi,
pentru ca pe toți și în întregime
să vă primească cel care vi se oferă vouă în întregime.

Sfântul Francisc din Assisi,
Scrisoare către întregul Ordin, II, 26-29

Note:
^[1] Cf. Leo Magnus, Sermo LXXIV: De ascensione Domini II,1: „quod […] Redemptoris nostri conspicuum fuit, in sacramenta transivit”.
^[2] Præfatio paschalis III, Missale Romanum (2008) p. 367: „Qui immolátus iam non móritur, sed semper vivit occísus”.
^[3] Cf. Missale Romanum (2008), p. 532.
^[4] Cf. Augustinus, Enarrationes in psalmos. Ps. 138,2; Oratio post septimam lectionem, Vigilia paschalis, Missale Romanum (2008), p. 359; Super oblata, Pro Ecclesia (B), Missale Romanum (2008), p. 1076.
^[5] Cf. Augustinus, In Ioannis Evangelium tractatus XXVI,13.
^[6] Cf. Litteræ encyclicæ Mediator Dei (20 noiembrie 1947) în AAS 39 (1947) 532.
^[7] AAS 56 (1964) 34.
^[8] R. Guardini, Liturgische Bildung (1923) în Liturgie und liturgische Bildung (Mainz 1992) p. 43; trad. it. Formazione Liturgica (Brescia 2022) p. 69.
^[9] R. Guardini, Der Kultakt und die gegenwärtige Aufgabe der Liturgischen Bildung (1964), în Liturgie und liturgische Bildung (Mainz 1992) p. 14; trad. it. L’atto di culto e il compito attuale della formazione liturgica. Una lettera [Actul de cult și misiunea actuală a formării liturgice. O scrisoare] (1964) în Formazione liturgica (Brescia 2022) p. 33.
^[10] De Ordinatione Episcopi, Presbyterorum et Diaconorum (1990) p. 95: „Agnosce quod ages, imitare quod tractabis, et vitam tuam mysterio dominicæ crucis conforma”.
^[11] Leon cel Mare, Sermo XII: De Passione III,7.^[12] Irenæus Lugdunensis, Adversus hæreses IV,20,7.
^[13] R. Guardini, Liturgische Bildung (1923) în Liturgie und liturgische Bildung (Mainz 1992) p. 36; trad. it. Formazione Liturgica (Brescia 2022) p. 60.
^[14] Cântecul creaturilor, Fonti Francescane, nr. 263.
^[15] R. Guardini, Liturgische Bildung (1923), în Liturgie und liturgische Bildung (Mainz 1992) p. 99; trad. it. Formazione Liturgica (Brescia 2022) p. 139.
^[16] Cf. Institutio Generalis Missalis Romani, nr. 45; 51; 54-56; 66; 71; 78; 84; 88; 271.
^[17] Vezi exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), nr. 135-144.
^[18] Cf. Institutio Generalis Missalis Romani, nr. 310.
^[19] Prex dedicationis în Ordo dedicationis ecclesiæ et altaris (1977) p. 102.
^[20] Missale Romanum (2008) p. 515: „In spiritu humilitatis et in animo contrito suscipiamur a te, Domine; et sic fiat sacrificium nostrum in conspectu tuo hodie, ut placeat tibi, Domine Deus”.
^[21] Missale Romanum (2008) p. 515: «Lava me, Domine, ab iniquitate mea, et a peccato meo munda me».
^[22] Cf. Institutio Generalis Missalis Romani, nr. 78-79.
^[23] Cf. Paulus VI, Constitutio apostolica Missale Romanum (3 aprilie 1969) în AAS 61 (1969) 222.
^[24] Missale Romanum (2008) p. 598: „…exspectantes beatam spem et adventum Salvatoris nostri Iesu Christi”.